Confuzie

Confuzie. Confuzie dintre cele mai dure. Stau cu mâinile murdare de sânge peste faţa mea imaculată şi mă înroşesc de sânge şi de ruşine. Tocmai am comis o crimă. Ar trebui să mă simt vinovată. Ar trebui să am mustrări cumplite de conştiinţă şi ar trebui să mă prăbuşesc într-un veşnic iad sufletesc. Dar… ioc! Dintre aceste sentimente, nimic. Doar confuzie. Una dură de tot.

Nu pricep şi cad în genunchi de neputinţă. Simt cum pantalonii mei extrem de scumpi absorb ca un burete sângele din balta în care tocmai am căzut şi mă gândesc involuntar la Sponge Bob. El e un burete.

Exact! Exact despre asta e şi vorba! Tocmai am comis o crimă, iar eu stau şi mă gândesc la Sponge Bob! E normal?! Mă forţez să mă gândesc la fapta comisă şi să am mustrări de conştiinţă. Încerc să-mi amintesc detaliile. Dar tot ce-mi pot aminti este expresia de fericire nebună a victimei, pe tot parcursul crimei. Probabil, e ceea ce m-a iritat cel mai mult. Eu îi cauzam suferinţe cumplite, iar ea râdea în hohote de plăcere şi de extaz. Poate, dacă era o masochistă, nu e atât de groaznic că am ucis-o? La urma urmei, era o ciudăţenie. Naturii nu-i plac ciudăţeniile. Iar eu mi-am făcut treaba murdar, să ne putem bucura în linişte de o armonie pură. Şi totuşi! O crimă? Eu? Criminală? E greu să mă împac cu gândul, mai ales că mă simt mai pură şi mai inocentă decât înainte de crimă. Să fie oare asta menirea mea în viaţă? Să fiu oare o criminală?

Îmi amintesc cu exactitate cum am scos, unul câte unul, cei doi ochi minunaţi ai victimei, pentru că mă enervau. I-am scos cu aceeaşi forfecuţă inocentă de unghii care zace şi ea acum la fel de nevinovată, deschisă şi sclipitoare ca şi mine, într-o baltă de sânge în continuă creştere. Mă enervau deoarece mă priveau cu reproş. Dar nu am intenţionat să îi scot. Am vrut doar să scot mustrarea din ei ca să mă pot bucura în linişte de peisaj. Până la urmă, s-a dovedit că mustrarea era prea impregnată în textura fină a ochilor pentru a fi scoasă de acolo separat de ei. O fi vieţuit de mult acolo, în albul gol al ochilor pustii.

Cum am forţat victima să zâmbească în faţa sorţii ei potrivnice, adică în faţa mea, întinzându-i la maximum buzele uscate pentru un rânjet ca la carte. Le vedeam cum gem sub presiunea aplicată de degetele mele criminale şi le vedeam cum crapă încetişor şi sigur. Simţeam durerea ca pe propria piele, dar nu aveam intenţia de a răni. Voiam doar să o fac să zâmbească!

Iar mâinile încrucişate delicat în poală! Doamne! Am vrut eu oare să le scot din rădăcini? NU! Am vrut doar să fur o îmbrăţişare drăgăstoasă şi o primire călduroasă. De ce ar fi vina mea că ele erau atât de fragile?

Îmi amintesc cum am încercat să mă fac auzită în exces, spărgându-i încetişor timpanele. De ce e vina mea că avea timpanele la fel de rezistente ca nişte balonaşe inocente de săpun? De ce e vina mea că am încercat să-i şoptesc să se oprească? Să se oprească din…

Dar lasă.

În fine.

Nu sunt vinovată nici pentru că i-am scos, cu greu, ce-i drept, creierul acela incompetent din capul ăla sec. Îi provoca doar rău, oare nu realiza? Nu putea dormi din cauza gândurilor macabre, nu putea iubi în linişte pentru că ăla îi tot trimitea scepticisme, nu putea trăi, în fine, pentru că avea un creier veşnic treaz ce-i amintea de cruzimea vieţii. Ar fi trebuit să-mi mulţumească pentru că am scăpat-o de el. Plus că era zbârcit şi urât.

În cele din urmă, nu pot fi acuzată nici pentru că i-am smuls, cu nespusă durere, inima din piept. De ce ar trebui să mă simt vinovată pentru că am scăpat-o de o povară? Îmi tot spunea că are o piatră pe inimă, încât mi s-a făcut milă de ea şi am încercat să o scap de greutate. Ce să-i faci dacă piatra de pe inimă era chiar inima în persoană, iar eu, scoţând-o, i-am scos şi ultimele rămăşite pietrificate de sentiment?

Doamne! Am comis o crimă. O crimă cumplită.

De parcă nu ar fi destul, oglinda aia imbecilă stă strălucitoare în faţa mea amintindu-mi mereu de victima mutilată ce zace în mine şi mă priveşte cu durere în ochii ei scoşi din orbite.

Mă văd pe mine, aşa vie, întreagă şi imaculată, şi mi-e silă. Mi-e o silă nebună şi vreau să vomit. În sfârşit, simt primele împunsături ascuţite ale conştiinţei adormite din mine şi o îmbrăţişez încetişor pe victima mea suferindă, încercând s-o readuc la viaţă. Aceasta respiră pentru prima oară după mult timp şi mă priveşte cu un zâmbet forţat pe buzele crăpate şi cu ochii scoşi din orbite.

Doamne! Ce-am făcut? Mi-am mutilat propria conştiinţă! Ce mai contează că eu sunt atât de vie şi atât de nevătămată?