„Chiriaşul grăbit”. Spectacol în troleibuz
Am asistat la monospectacolul „Chiriaşul grăbit”
cu actorul Andrei Sochircă – artist emerit, actor al teatrului E. Ionesco.
22.11.2012
Actorul, cu o valiză enormă, intră. E un om în vârstă îmbrăcat în palton, purtând o pălărie. Intră în troleibuzul aglomerat unde spectatorii, deja deveniţi simpli pasageri, aşteaptă.
În loc de introducere, actorul – căruia nu îi aflăm nici numele, nici altceva decât felul lui anonim de a arăta – baston, valiză, pălărie – ne întreabă unde ne ducem. Probabil, uimiţi de întrebarea aceasta firească, încercăm să-i răspundem. Nimeni nu reuşeşte:
O doamnă spune: „Păi, cum! Mergem la teatru!”
Un băiat: „Înainte!”
Altcineva: „Păi… nici nu ştiu.”
Fără a se descuraja, actorul spune că nici el nu prea ştie unde se duce şi, ca orice călător cu experienţă, începe să ne povestească despre… bacilul lui Koch.
În minutele ce urmară, actorul povesti tot felul de lucruri. Multe, multe lucruri, ca-ntr-o discuţie obişnuită cu un necunoscut, conversaţie în care eşti liber să fii sincer şi să spui lucrurilor pe nume fără să te gândeşti la consecinţe. Deseori, monologul, împânzit cu aluzii de tot felul, capabile uneori să intimideze, ne făcea să râdem. Un troleibuz râdea. De-a dreptul fantastic.
Textul actorului era în versuri. Versurile erau ironice. Iar ironia era bine-venită. Ne ajuta să râdem şi poate chiar să uităm de rutină. Într-un troleibuz.
Mai târziu am aflat că aceste versuri sunt scrise de George Topârceanu (1886-1937), cu ocazia unei conferinţe ţinute în Iaşi, cu privire la combaterea tuberculozei, ceea ce m-a uimit foarte mult şi, în acelaşi timp, m-a descurajat, întrucât combaterea tuberculozei nu se lega în vreun fel cu aşa-zisul „troleibuz de plăcere” şi cu tot ceea ce se întâmpla în bizara şi interesanta noastră călătorie. Nu ştiu cum să interpretez această nuanţă a textului rostit de actorul Andrei Sochircă. Poate fi vorba de „combaterea” rutinei? Sau poate mesajul e cu totul altul? De-a dreptul absurd sau chiar grotesc? În orice caz, pentru mine, alegerea textului rămâne un mister.
De asemenea, m-a uimit faptul că pentru un spectacol dat într-un spaţiu convenţional-contemporan s-a ales un text clasic, ceea ce poate avea un sens echivoc. Fiindcă, orice ai zice, un spectacol într-un asemenea loc nu poate decât să aibă un public deschis spre noi tipuri de artă şi, în acelaşi timp, un public simplu, reprezentând întreaga generaţie din care face parte.
Un mare succes a fost comunicarea dintre actor şi spectatori. Protagonistul aştepta reacţiile spectatorilor, având mereu un răspuns. Şi tot aşa. Era o discuţie destul de vie şi revigorantă, care ne făcea să ne simţim bine. De asemenea, spaţiul spectacolului îmi permitea să fiu mai aproape de ceea ce se întâmpla, întrucât actorul se comporta ca orice pasager şi era lesne să mă imaginez în locul acestuia.
Cred că a fost un spectacol al ambianţei, cu muzică şi vin fiert, ca să nu îngheţăm, – un loc unde să ne simţim bine şi, în acelaşi timp, să reuşim să nu ne gândim la convenţiile societăţii din care facem parte, să fim noi înşine.