Cel mai pribeag dintre călători

Mihaela Alexandra Botezatu
cl. a XII-a, LT „Anghel Saligny”, Cernavodă, Constanţa
Premiul III, secţiunea „Proză – liceeni”

Călătorii înrăiţi sunt ca şoaptele, se pierd în braţele gigantice ale lumii. La o bătaie de vânt, devin haotici, fără scop, fără escală… fără liman. Viaţa lor este ca o particulă de nisip purtată departe, pe fundul genunii. Nimic nu îi aduce înapoi sau îi ţine în loc. Viaţa pare să le fie dezordonată şi plină de incertitudini. Aici mănâncă, dincolo îşi adapă setea din gura unui izvor cu apă limpede, sub ramurile protectoare ale unui copac se odihnesc, pe iarba proaspătă şi frumos mirositoare, şi apoi îşi continuă drumul.

Şi totuşi, nu toţi sunt eterni. Unii îşi pierd drumul vieţii, alţii se sting de singurătate şi de umblet necontenit, unii îşi găsesc adăposturi, pe când alţii îşi formează familii şi devin oameni aşezaţi, la casele lor.
Există totuşi un călător fără seamăn, un călător ce rămâne pentru totdeauna pribeag. Se întâmplă adesea să aibă locuinţă şi totuşi rămâne călător. Îşi chinuieşte în asemenea hal gazda, încât îi nimiceşte sufletul şi o face să se prăpădească în numele lui.

Se instalează atunci când nimeni nici măcar nu se gândeşte. La început e palid şi iluzoriu. Uşor, uşor, se conturează şi apoi prinde culoare. El locuieşte în sufletele oamenilor. Le soarbe roua fericirii şi, asemenea unui foc aprig, usucă până şi ultima picătură de speranţă. Îşi decorează încăperea cu iluzii şi o umple de fantasme, rămâne singurul color, căci şterge orice pată de culoare din crenelul sufletului, seamănă în grădina lui sămânţa disperării şi aduce alinare prin amintire. Şi cu toate că este aducător de durere şi de suferinţă, nu poate fi exilat nicicând din ţara sufletului. Rămâne acolo veşnic pentru că mereu se găseşte câte o ocazie care să îi dea aripi, rost şi împlinire.
El călătoreşte mereu acolo unde învaţă sufletul să tânjească. Colindă veşnic locurile dragi sau aducătoare de chin din trecutul gazdei sale, pentru a păstra amintirea, amintire ce îi dă posibilitatea să existe o eternitate.

El are multe locuinţe, mii de suflete. Este uzurpatorul sufletelor, căci le goleşte de linişte şi fericire, asumându-şi rolul de conducător şi schimbând modalitatea de guvernare. Domneşte în aceste regate până când o raza de speranţă, poate, îl orbeşte, dar nu pleacă niciodată sau până atunci când omul se ofileşte şi nu mai poate rezista în faţa suferinţei. Astfel, chiriaşul pleacă şi îşi găseşte imediat o nouă casă.

Există un singur leac împotriva sa… Un singur antidot care îl pune la pământ şi totuşi îl păstrează în odăile inimii, pentru orice eventualitate. Elixirul binefăcător este dragostea. Ea unge cărările sufletului cu miere şi chiar şi pe nelipsitul chiriaş îl îndulceşte şi îl face mai plăcut, mai dorit. Chiar dacă pribeagul călător îşi urmează în continuare traseul, reuşeşte totodată să picteze un zâmbet larg pe chip, căci amintirea se află sub sfânta oblăduire a dragostei şi gândurile toate sunt conduse către fiinţa iubită.

Aducând bine sau rău, zâmbete sau lacrimi, grindină sau ploaie roditoare, el nu pleacă niciodată din imperiul sufletului. Îşi extinde domnia şi peste cetăţile gândurilor. E cel mai pribeag dintre călători, dar şi cel care are cele mai multe aşezăminte şi totuşi continuă să se avânte în vâltoarea drumeţiilor. E veşnic!

Se întrupează din negura trecutului, vieţuieşte sub stema amintirii şi dăinuie în timp ca un vindecător sau ca un barbar, căruia nu îi pasă că face rău. E dorul, dorul care ne poartă paşii gândului şi ai inimii către cei ce ne lipsesc sau, pur şi simplu, către obiceiurile şi lucrurile vremurilor de mult apuse. Dulce-amăruie este existenţa lui.
Tu, neînduplecatule, eşti veşnic în viaţa noastră. Tu, măreţule, eşti cel mai pribeag dintre călători!