Cât îi trebuie unui om?…

L-am întrebat, la un moment dat – și o să vedeţi, până la urmă, de ce – când anume o fi scris marele Eminescu cele două poeme: Împărat și proletar și Rugăciunea unui dac. Cu siguranţă, mi-am zis, primul a fost scris mai la începuturi, celălalt, în deplină maturitate. Nu m-am înșelat: Împărat și proletar a fost scris în 1874, când poetul avea 24 de ani, iar Rugăciunea unui dac în 1879, când avea aproape 30 de ani.

Rugăciunea unui dac, ţin să afirm din capul locului, constituie, după mine, chintesenţa, piscul căutărilor spirituale ale marelui Eminescu, testamentul său existenţial.

Între aceste două poeme se așază, am putea spune, însăși viaţa poetului – o emblematică experienţă existenţială: de la explozia justiţiară (nemărginită prin hălăduirea demonică a eroului liric prin lume și istorie în căutarea Adevărului, în Împărat și proletar) până la îmbrăţișarea de către acesta a adevărului de temelie al vieţii umane – IUBIREA. Iubirea faţă de natură, umanitate, faţă de Absolut, de Dumnezeu, faţă de dumnezeiesc, în fond. IUBIREA și RECUNOȘTINŢA pentru darul suprem oferit – viaţa, indiferent de felul în care „te-a pietrificat” destinul, în „sclav sau împărat”, vorba marelui Eminescu.

Îmbrăţișând religia testamentului eminescian, ne vedem invadaţi în mod iminent de un șir de întrebări absolut firești: mărturisitori ai acestei religii, ce facem noi, renunţăm la REVOLTA JUSTIŢIARĂ?, spunem că nu avem nevoie de ea, că ea nu se înscrie în logica testamentară eminesciană? Ne abandonăm contemplării pasive, bucurându-ne de lumina soarelui, blagoslovind, în dreapta și în stânga, dușmanii, pentru ca injustiţia să continue la nesfârșit?!…

Esenţa testamentului existenţial al marelui Eminescu este, de fapt, mult mai profundă: ea ne vizează atât pe noi, proletarii justiţiari, cât și pe „cezarii” pitici ai zilei de azi, cei pe care, vorba populară, nu-i mai satură Dumnezeu. Voi aminti în context întrebarea retorică a unui ţăran din satele Basarabiei, care, indignându-se de jafurile pantagruelești ale guvernanţilor, a exclamat într-un interviu la „Vocea Basarabiei”: „Dar cât îi trebuie unui om?!”. Să urmăm însă un șir logic.

Priviţi cu ochiul minţii poemul Împărat și proletar. În scunda tavernă mohorâtă, urcând înflăcărat pe o masă, tânărul Proletar înfierează nesimţirea celor de sus: „În cupe vin de ambră, iarna grădini, verdeaţă,/ Vara – petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă/ Ei fac din noapte ziuă și-a zilei ochi închid.// Religia – o frază de dânșii inventată,/ Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,/ Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,/ După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată/ Aţi mai purta osânda ca vita de la plug? (…) // Minciuni și fraze-i totul ce statele susţine,/ nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin (…). // Zdrobiţi orânduiala cea crudă și nedreaptă,/ Ce lumea o împarte în mizeri și bogaţi!”.

Este la fel și astăzi: „Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin”! Poemul respiră profund, cu ambii plămâni, de parcă ar fi fost inspirat din realităţile anului 2015. În înflăcărarea sa, Proletarul își îndeamnă confraţii să distrugă totul, inclusiv Arta (care îmbie neprihănitele fecioare din popor să cadă în păcat), totul (!), astfel ca din viaţă să nu mai rămână decât un vis, o părere. Chemarea – o expresie a deznădejdii și disperării – e pătrunsă de o legitimă ură: „O, aduceţi potopul, destul voi așteptarăţi ca să vedeţi prin bine ce bine o să ias!” (…și, în înșiruirea ulterioară, gâlgâitoare, a tablourilor – Parisul, în care, printre plebei (eroicii copii ai revoluţiei franceze), trece ca o închipuire marele Cezar, conștient de faptul că Mărirea-i e, în taină, legată de acești (!).

Cinci ani mai târziu după Împărat și proletar, marele Eminescu va concepe, la polul opus al acestuia, poemul Rugăciunea unui dac. În chiar primele rânduri ale operei – o cuprindere cosmică, care ne tulbură fiinţa printr-o revelaţie nemaiîncercată. În poezia pură, Eminescu nu se mai apropie de viaţă cu măsură umană, ci cu măsură cosmică, de dincolo de Timp: „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul erau toate şi totul era una;/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:/Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?”

Testamentarul poem îndeamnă: „Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,/ El este moartea morţii şi învierea vieţii!”. Geniul Poetului (convertit la unica religie compatibilă cu Viaţa, pe care o descoperă printr-o continuă salahorie sufletească, prin sacrificiul dramaticului său destin) rescrie, în fapt, în limbajul artei, esenţa creștinismului: „Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,/ Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,/ Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,/ C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte (…),// Străin şi făr’ de lege de voi muri – atunce/ Nevrednicu-mi cadavru în uliţă-l arunce (…),// Şi celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,/ Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!/ Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc/ Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc…”

Ne întrebăm, în contextul celor pe care le trăim acum, în 2015: este oare cu putinţă ca, recunoscându-l pe Eminescu (proletar sau împărat fiind tu, chiar dacă numai împăraţi ori cezari nu avem azi la conducere), este cu putinţă oare să împingi, prin fapta ta, neamul din care faci parte pe buză de prăpastie, condamnându-l la o existenţă subumană?!… Poemele despre care am vorbit mai sus au în spaţiul dintre ele o dimensiune cosmică a cunoașterii: de la ură și răzvrătire luciferică – la Iubire și Recunoștinţă. Câte vieţi de om le-ar trebui celor care, azi, ne îngroapă de vii, ca să îmbrăţișeze Testamentul marelui Eminescu: IUBIREA, iubirea de aproapele, întru propria fericire și salvare?…

Satul în care am văzut lumina zilei are parte de un miracol care se repetă de fiecare dată când o fiinţă umană coboară în ţărâne și se oficiază ritualul înmormântării. În sfântul lăcaș, o voce feminină de o vibraţie și melodicitate aparte, reușește să înalţe ritualul prohodului celor adormiţi întru Domnul la o lecţie de filozofie. Ca o apariţie a Sfintei Fecioare la Lourdes, „Prohodul” după Damaschin învrăjește pe cei prezenţi, convertindu-i, în felul său, la Testamentul eminescian, la Testamentul biblic, la IUBIRE, ca valoare de temelie a vieţii: „Care mărire stă pe pământ neschimbată? (…)./ Toate sunt mai neputincioase decât umbra,/ Toate mai înșelătoare decât visurile./ O clipă numai și pe toate acestea moartea le primește. (…)// Adusu-mi-am aminte de proorocul ce strigă:/ – Eu sunt pământ și ţărână;/ Și iarăși m-am uitat în morminte și am văzut oase goale și am zis:/ – Oare cine este, împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?…”

Lecţia Iubirii – lecţie testamentară – o găsim fie în cartea cărţilor Neamului nostru – în Eminescu, în alte opere de valoare ale spiritului uman, fie în cartea cărţilor – Biblia; fie aceasta este concluzia propriului travaliu sufletesc și spiritual. Ea este singura religie fundamentală pe care avem a o îmbrăţișa, singura în stare să ne impună, în dimensiunea vieţii noastre (care, vai, depășește de atâtea ori cu mult viaţa marelui Eminescu, viaţa Marelui Răstignit pe Cruce), să ne punem simpla și pământeasca întrebare: „Dar cât îi trebuie unui om?!…” Și asta indiferent dacă ești împărat sau proletar. Pentru că e dincolo de social, dincolo de politic. Important este să ajungi.

Noi am ajuns/suntem pe cale?… Ei, „cezarii” noștri politici, au ajuns?!… Unde ?!…