Cât a mai rămas până în 1984?

Fratele cel Mare stă cu ochii pe tine…

Cred că pentru fiecare dintre noi există perioade când actualul sistem politic (nu doar naţional) pare a fi cel mai autoritar posibil, iar cei care au apucat precedentele sisteme îşi doresc nostalgic o reîntoarcere în trecut. Am descoperit că, din fericire, nu am ajuns încă să trăim în 1984, or, aceasta ar putea fi ultima treaptă a unui lung proces de degradare politică. Cu toate acestea, 1984 este doar o mică exagerare, în sens direct, a evenimentelor din perioada stalinistă şi nazistă.

1984 este una dintre cele mai bune cărţi ale secolului trecut, alături de încă un roman celebru al lui George Orwell – Ferma animalelor. Acesta este un roman futurist distopic, în care este prezentată o societate lipsită de orice libertăţi, dominată de cenzură şi manipulată până la cel mai mic detaliu, numită Oceania (o Anglie a viitorului). Acţiunea are loc după un război nuclear, produs undeva prin anii ’50 ai secolului trecut. Domină o organizare politică absolut uimitoare: sunt doar 3 ţări pe întregul glob (Oceania, Eurasia şi Estasia), care sunt într-un continuu război şi între care tabere se schimbă permanent. Structura acestei societăţi este rigidă: Fratele cel Mare – masca sub care Partidul se prezintă lumii întregi. Toată măreţia Partidului a fost concentrată într-o singură persoană, Fratele cel Mare – mereu iubitor, grijuliu şi cu ochii pe fiecare cetăţean. Acesta nu este văzut de nimeni şi nu va muri niciodată. Emmanuel Goldstein este omologul Fratelui cel Mare, dar în cealaltă tabără, pentru că el ar fi trădat partidul şi acum este considerat duşmanul Oceaniei. Sau poate că acesta nu a existat niciodată şi e doar o unealtă a Partidului pentru a manipula masele. Din Partidul Interior fac parte oamenii care deţin puterea şi banii. Oricine dovedeşte că este demn de a fi membru poate să o facă. Partidul Exterior este clasa mijlocie a societăţii. „Sub Partidul Interior urmează Partidul Exterior, pe care, dacă socotim Partidul Interior drept creierul Statului, îl putem uşor asemui cu braţele acestuia.” Prolii sunt oamenii inferiori ai Oceaniei – analfabeţi şi săraci, ei nici măcar nu realizează că ar putea schimba ceva dacă s-ar mobiliza. „Într-un singur caz ar putea proletarii să devină periculoşi, şi anume dacă progresul tehnologic ar face necesară educarea lor la un nivel superior; dar, din moment ce concurenţa militară şi comercială a dispărut, nivelul de educaţie al maselor este, de fapt, în scădere.”

Cine controlează trecutul, controlează viitorul.
Cine controlează prezentul, controlează trecutul.

Acesta e crezul ce stă la baza totalitarismului Oceaniei. Partidul urmăreşte orice pas şi orice cuvânt. Fratele cel Mare e mereu prezent pe ecranele TV instalate în locurile publice şi chiar în fiecare casă. La fel ca în Ferma animalelor, în 1984 toate valorile general-umane sunt inversate: Războiul este pace, Libertatea este sclavie, Ignoranţa este putere. Acestea sunt întipărite în fiecare zi în mintea cetăţenilor prin cele două minute de ură, un teatru jucat de oamenii care îşi exprimă cele mai intime sentimente în faţa ecranelor TV. Scopul acestora a fost foarte bine gândit – nimeni nu poate rezista în faţa instinctului mulţimii. O altă unealtă de a manipula este „Liga Antisex”, din care făcea parte orice persoană tânără. Acestea promovau relaţiile sexuale doar ca o datorie faţă de partid, un mijloc de perpetuare a speciei umane. Mai sunt şi cele patru ministere, în Londra: Ministerul Iubirii – de care ţine şi Poliţia Gândirii (în atribuţiile căruia, pe lângă cele două minute de ură, intră şi torturile fizice şi psihice în urma cărora toţi cei arestaţi mărturisesc crimele (reale şi imaginare), unii sunt împuşcaţi, însă, fără excepţie, toţi sunt vindecaţi; Ministerul Păcii – care se ocupă de război; Ministerul Adevărului – care falsifică trecutul şi Ministerul Abundenţei, care, de fapt, raţionalizează totul – de la alimente până la şireturi şi lame de ras.

Şi pentru că toate acestea nu erau de ajuns, Partidul îşi mai dorea să dicteze cetăţenilor ce să gândească şi cum să gândească. Pentru modelarea gândurilor se recurge la crearea unei noi limbi, nouvorba, şi permanent se lucrează la scrierea şi publicarea dicţionarelor în nouvorbă. În nouvorbă nu mai există cuvinte polisemantice; fiecare cuvânt are un singur sens. De exemplu, libertate desemna în nouvorbă doar o stare liberă, nu captivă, şi nimic mai mult. „Scopul Nouvorbei nu este doar acela de a oferi un mijloc de exprimare a concepţiei despre lume şi obiceiurile mentale proprii adepţilor devotaţi ai SOCENG-ului, ci, în acelaşi timp, de a face imposibil orice alt mod de gândire. Intenţia este ca, atunci când Nouvorba va fi adoptată, o dată pentru totdeauna, iar Vechivorba uitată, o idee neortodoxă – adică o idee divergentă faţă de principiile SOCENG-ului – să fie literalmente de neconceput, cel puţin în măsura în care gândirea se bazează pe cuvinte.”

Mai târziu apare curentul dublugândirii. Acesta e unicul mod prin care un cetăţean îşi putea asigura o viaţă relativ liniştită şi excludea bănuielile Poliţiei Gândirii. Noul mod de gândire presupune acceptarea a două realităţi care se exclud, dar ambele par a fi adevărate. Una dintre ele e realitatea fiecărei persoane, iar cealaltă aparţine Partidului. Orwell explică: „Un gânditor al Partidului ştie în ce direcţie trebuie să-şi modifice amintirile; prin însuşi acest lucru, el este conştient că joacă feste realităţii, dar, prin intermediul dublugânditului, el se şi asigură că realitatea nu a fost violată. Acest întreg proces trebuie să fie şi conştient, altminteri nu s-ar desfăşura cu precizia necesară, şi inconştient, altfel ar atrage după sine un sentiment de falsitate la început, apoi de vinovăţie”.

Acest roman ar fi avut aerul unui tratat politic, dacă nu ar fi povestit viaţa lui Winston Smith, un „oceanic” care iese puţin din rând. Lucrează ca editor la Ministerul Adevărului, unde, alături de o armată de editori, îşi petrece ziua modificând date în documentele vechi, inclusiv în ziare sau cărţi, pentru a fi în concordanţă cu noile idei ale Fratelui cel Mare. Dacă Oceania întoarce armele împotriva Estasiei, de pildă, deşi au fost „parteneri” de război în ultimii ani, armata de editori va modifica absolut orice articol schimbând numele combatanţilor, astfel încât „trecutul” pe care l-au fabricat să susţină ideea că Estasia le-a fost inamic dintotdeauna şi că Fratele cel Mare are mereu dreptate. Winston nu poate accepta politica sistemului, nu reuşeşte să aibă „amnezia selectivă” caracteristică adepţilor Partidului şi simulează toate acestea doar din frică de Poliţia Gândirii. El o întâlneşte mai târziu pe Julia, o tânără care lucra în acelaşi minister. Pe lângă aceasta, ea este şi o activistă superficială a partidului, fără a crede măcar o idee din ceea ce promovează. Adevărata intrigă începe când cei doi sunt în căutarea unui loc unde nu există niciun ecran TV, unde ar putea fi împreună fără să fie văzuţi. În roman, această relaţie arată, de fapt, cum ar putea evolua relaţiile dintre oameni într-un sistem totalitarist, în care fiecare mişcare este urmărită. Deznodământul pentru cei doi este trist – rezultatul manipulării societăţii de către Partid.

Din momentul în care am început să citesc 1984, m-am simţit ca într-o transă şi ceea ce citeam mă îngrozea nespus. Acum văd lucrurile altfel şi, deşi nu ştiu cum a fost în realitate anul 1984, mă bucur că nu a fost aşa cum îl descrie Orwell. Acest roman ridică o mulţime de întrebări, iar răspunsurile se pierd în negura vremii. Nu mai e necesar să vorbim despre istorie, copii pregătiţi pentru a servi interesele Partidului, oameni care poartă uniforme şi despre raţii zilnice care duc la o penurie permanentă. Trist este faptul că avem un trecut „cosmetizat”. Totuşi, din el îşi face loc imaginea unui „Frate mai Mare” ce apare peste tot, cerându-se a fi venerată. Şi este…

1984 este o apocalipsă văzută de Orwell acum 60 de ani. Nimic nu pare a fi atât de înfricoşător ca o societate în care un singur cuvânt, gând sau privire îţi poate aduce moartea. Mă tot întreb cum se putea oare supravieţui sub un regim politic dus până la o limită abjectă. Probabil, supunerea terorii era unicul mod. Dar ce se întâmplă atunci când ai curajul să ieşi din tipare?

P.S. Lectura acestui roman a fost pentru mine doar o lecţie de teorie. A urmat şi una practică – o vizită la Dachau, un lagăr de concentrare nazist din Germania. Dovezile dictaturii şi consecinţele ei au provocat o retrăire cu intensitate dublă a emoţiilor şi sentimentelor contradictorii născute în mine de 1984. Astfel, mă alătur criticilor care afirmă că romanul 1984 a făcut ca anul 1984 să nu fie aşa.