Blestemul căprioarei

Motto:
Aşteptam într-un loc unde încă mai sună
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni să s-adape
Una câte una căprioarele.
(Nicolae Labiş, Moartea căprioarei)

Număr firele de iarbă împleticindu-se în bătaia usturătoare a vântului. Vin spre mine ca un cortegiu, șuierându-mi asurzitorul cântec de moarte. Mă dor ochii și în mine ceva cald se zbate, vreau ca mâna să se miște de pe locul ăsta blestemat, dar nu m-ascultă… ce gând chinuitor! – că voi sfârși în spurcăciune. Nările îmi sunt înecate în miros dulce de sânge, îmi provoacă greaţă! Pielea încă o simte, e sub palma mea un corp ce se zbate în agonie, într-o agonie mută până ce va trece de lumea asta mizeră, atât de nedreaptă! Sub palma stângă simt părul căprioarei cum îmi străpunge ca mii de suliţe pielea mânjită de vinovăţie. Mă sting…

Garon Surdu era un moșier de seamă, bine văzut între ai locului pe plaiurile Gătejenilor, având în simbrie vreo două moșii cu tot ce îi trebuie omului, de la cele ale gurii până la dobitoacele puse la jug spre a-i servi muncii grele la câmp. Mai avea omul nostru cu stare și vreo cinci pogoane de porumbi, alte câteva de grâne care mai de care și o livadă de o frumuseţe aparte, că nici ochilor nu le venea să-și mute lumina de la ea. Dar, dintre toate avuţiile sale, iată că una îi era de căpătâi, pentru aceea era cunoscut în aste părţi și dincolo de ele, până în vecinătatea a trei sate și poate mai bine: iată, Garon Surdu, cunoscut drept ăl mai vrednic, mai îndestulat, dar și mai aspru pădurar, căci sub pasul său creșteau cei mai falnici copaci și nici iarba nu clintea în faţa calului său, cu care inspecta zi de zi dulcile dealuri împădurite.

Om drept la port și la vorbă, cu braţe vânjoase și tari, cu spatele osos, cu plete lungi și negre, cu faţa întinsă chiar și la anii bătrâneţii, tăiată doar de o mustaţă fină deasupra buzelor cărnoase, Garon se bucura de o deplină autoritate în satul său, fiind socotit deopotrivă cu popa și primarul, ăi mai cinstiţi la sărbători și-n zilele de toată rânduiala. Avea însă acesta un păcat, ca tot omul, doar că al său parcă sărea cu o șchioapă peste cele ale creștinului de rând: îi plăceau tare ochii bruni de femeie și părul lung de castană, iar buzele de fragă îi erau dezmăţul zilelor de bucurie, pe când pielea fină, pământie a ţărăncuţelor sale tinerele îi aducea omului nostru mare mângâiere a sufletului. Avea deci trecere în toate gospodăriile fetelor mari ori ale celor în toată firea, gurile mai bune ori mai rele șușotind pe la marginea gardurilor că ar avea cu acestea mai mulţi copii din flori decât degete are omul. Dintre toate chipurile iubite și buzele sărutate, inima îi bătea mai tare pentru una mică și plăpândă, pe numele ei simplu de Viorea, ce ascundea în ochiii mici limpezimea izvoarelor, iar pielea și părul ei lung îi aminteau pădurarului nostru de dulcele său codru, căci tare semănau cu ţărâna aceea moale și hrănitoare din care răsăreau bunăstarea și fericirea lui. Din dragostea lor vinovată răsări, precum un copăcel, un pui de om ce-i semăna tatălui din creștet și până-n fluierul piciorului, pe care mama, Viorica, fu silită să-l ţină ascuns cât putu de lume, fără a spune nimănui din sămânţa cui se trage.

Garon Surdu avea și el nevasta lui, copiii cei recunoscuţi și alte multe rude, însă niciodată nu se dădea în lături când venea vorba de a-și alina un pic din amarul vârstei cu o frumoasă pădureancă. Nu se știe de ce, la scurtă vreme de la nașterea feciorului Vioricăi, soţia moșierului fu răpusă de o boală subită, ce-i măcină atât de repede zilele, încât lumea toată începu să împartă vorbă înflorită despre leacuri greșite, ori boli necunoscute de care sărmana femeie ar fi suferit în secret.

Tristeţea-i tristeţe, doliul e doliu cât negrul se decolorează în bătaia soarelui, însă omului nu-i stă bine posomorât și de aceea, în scurtă vreme, Surdu își luă nevastă nouă în casă, cerând mâna iubitei sale Viorele. Bărbat trecut de vârsta tinereţii, cu vreo treizeci de ani mai bătrân decât femeia sa, Garon nu părea a se sfii de ochii lumii și nici de soţia sa când era vorba de a-și arăta iubirea. Îl creșteau acum împreună pe minunea de băieţandru ce moștenise de la tatăl său nu doar numele, ci și dragostea nebună de codru. De mic îl purta cu dânsul pe cărările cele mai înguste ale pădurii sale, îl învăţă să deosebească frunza bună de cea rea, copacul sănătos de cel stricat, iar jivinele sălbatice îi învăţaseră pasul, știindu-i de frica puștii și a ochiului ager.

– Viorica mea, floarea mea sălbatică, dulcea mea frăguţă și sprintenă căprioară, tu mi-ai dăruit cel mai de preţ dar al vieţii mele! Iată-l, scumpa voinicul cum trece dealul precum un munte falnic, ce înghite în pasul său întreg pământul, rosti Garon, apucând cu ultimele puteri mâinile încă tinere ale soţiei sale. Și închise ochii… întru veșnicie.

Moartea tatălui său îl făcu pe Toderaş om înrăit și aspru, căutând să-și înece durerea telui celui iubit în licori ameţitoare și curse nebune de cai prin văi abrupte și singuratice. Băutura îl schimbă mult, îi înăspri trăsăturile, sufletul de venin… ori poate moartea tatălui său să fi fost izvorul tuturor relelor ce începură să curgă în apa vieţii tânărului fecior. Moștenise de la tata avere mare, pășuni, fâneţe, case, vite și înaripate, dar cea mai scumpă moștenire îi fu pădurea, în care se deprinsese pentru întâia dată cu galopul calului ori cu sunetul puștii de vânătoare. Dar sufletul sugrumat de durere oare mai e în stare să fie cumpătat în ale sale? Mai are el răbdare de a-i spune minţii să aleagă calea cea dreaptă? Nu, Toderaş începu a-și cheltui în grabă averea agonisită de tatăl său într-o viaţă de om, aruncând cu banii în băuturi fine și-n plăceri dubioase. Mama sa îl dojenea neîncetat, ajunsă în pragul disperării, căci nu mai recunoștea în omul pe care-l adăpostea în casă pe fiul ce-l purtase în pântece. De cum sosea împleticindu-se pe poarta casei și până îl răpunea somnul beţiei, Toderaş era scutul viu în care săgetau vorbele usturătoare ale mamei sale, ce îi ţiuiau în urechi precum un cântec de arcuș pe niște corzi rupte de vioară…

Întreaga lor viaţă căzu în depravare. Întunericul cel greu al urii căzu peste zilele însorite ale familiei destrămate. Fiul nu își asculta mama, mama ajunse să-și urască fiul, până când, într-o zi, picătura de otravă din cupa vieţii lui Toderaș dădu pe dinafară și îi stropi sufletul. Ajuns acasă de la o cumetrie de toată frumuseţea, ce făcu tot satul să se cutremure de voiciunea muzicii și a chiotelor de petrecăreţi, Toderaş abia de mai nimeri poarta, pe care o și trânti cu putere, ţipând din toţi plămânii:

– Tăticule, tăticule, unde te-ai dus, om drag și bun?! Cum de te-a lăsat pe tine, tăticule, sufletul de a mă părăsi în aste vremuri? Și cum de m-ai lăsat, tăticule, să-ndur de unul singur vitregiile ăstei femei cu răul în suflare?

Din pridvor, venindu-și în fire după un pui de somn și trezită de strigătele blasfemitoare ale fiului său, Viorica își lepădă în grabă șorţul și, eliberată din strânsoare, alergă spre Toderaş cu mâinile încleștate și ochii străpunși de râuri de sânge.

– Ce spui, mă spurcatule? Astă educaţie ţi-am dat și unde-i, mă copil netrebnic, respectul tău faţă de mamă? Că ţi-am dat din tot ce am avut și cu aste braţe te-am scăldat și legănat, iar taică-tău… Ce grijă a avut el? Că tare i-au plăcut ochii mei de tânără fată, dar în urmă, ca un hoţ ce fură dar de preţ și pleacă, nu s-a mai întors, ba chiar de batjocură am fost în sat, că nu mai plecam duminicile la horă și stăteam de îmi adunam lacrimile în palme. Ăsta e tăticul tău cel drag și bun? Ăsta?, striga printre sughiţuri și înjurături mama, cuprinsă de nebunie.

Toderaş stătea cu spatele la ea, strângându-și lacrimile în bărbie și înfigându-și unghiile în palmele strânse în pumni. Era roșu tot de furie, iar venele i se arătau precum râuri încolăcite pe tâmple și pe braţele vânjoase. Auzea glasul strident al mamei ca printr-un tunel, ecoul lui strivindu-i ultimele răbdări. Deodată, se repezi asupra mamei sale cu mâinile încleștate, apucându-i gâtul și strigând cât îl ţineau puterile:

– Taci! Vorba asta a ta te omoară! Taci, pentru numele ălui de te apără!

Dar femeia nu tăcea, ba mai rău îl blestema și pe Garon, și pe Toderaş, încercând să se elibereze din strânsoarea braţelor ce o lăsau fără suflare. Îndemnat de o forţă nebună, tânărul apucă de la marginea gardului o furcă ce fusese uitată de la muncile câmpului și, cât ai clipi, o îndreptă spre maică-sa. Un ţipăt ascuţit răsună în gospodăria cuprinsă de duhuri rele și chiar dincolo de ea, că imediat se auzi glasul dojenitor al Lenuţei, vecina moșierilor, ce fu martora tuturor celor petrecute. Toderaş scăpă furca din mână și se prăbuși la pământ, cuprins de friguri și scuturându-se din toate încheieturile. Viorica se rezemă de zidul casei și, printre pufnituri și scuipături, îi strigă fiului său:

– Blestemat să fii, amar de copil, netrebnic om și fiu al celui ce mult chin mi-a adus pe lumea asta! Cum tu ai îndrăznit a sări ca un animal la gâtul mamei tale, tot de animal să pieri și tu, de n-ai să-ţi găsești liniștea neputând a-ţi lua aste mâini spurcate de pe crima ta! Și cum eu, ca mamă ce te-am ţinut în ale mele pântece, am suferit, așa să sufere și carnea ta și toată suflarea fiinţei tale, când o făptură asemenea mie te va doborî!

Și liniștea a îngropat din acea zi gospodăria cea cuprinsă de groază. Băiatul s-a depărtat de mama sa, lăsând ca bătrâneţea să o îndoaie de spate și ca lumina ochilor să i se înceţoșeze. Timpul e precum un râu ce spală tot în viaţa omului; curge pe albia anilor, lăsând în urma sa doar bolovanii cei mai grei, pe care nu are putere să-i ia cu sine… Și, chiar dacă s-ar crede că după ani și ani totul este spălat, iată că apele cele mai limpezi pot ascunde cele mai ascuţite stânci, înecate în nisipul amintirilor…

Toderaş trecu de prima tinereţe, ajunse om în toată firea, potolit, la casa sa, având o nevastă frumoasă, ce-i dăruise trei copii, pe care-i așezase la casele lor, oferindu-le toate cele necesare unui trai mai mult decât îndestulat. Nu mai rămăsese mult din averea moștenită de la tatăl său, însă din atât cât avea, reușise să facă o treabă bună, mintea încolţindu-i spre agoniseli și belșug. Era aproape de a avea nepoţi, iar viaţa sa părea a fi a unui om cu totul împlinit, iar cum îţi poţi da seama mai bine de acest lucru decât atunci când oamenii din sat te salută, ridicându-și pălăria de pe ochi, iar copiii se opresc de sfintele sărbători în faţa casei tale și-ţi cântă mai cu simţire decât la restul gospodăriilor?

Asta era viaţa pe care o ducea pe umeri al nostru Toderaş; până când liniștea fu detronată de un vuiet de bocete și un zumzet de vorbe șoptite pe la colţurile gardurilor, de frică ori de necrezare, de prea mare tristeţe ori de uimire pentru a putea fi rostite cu glas tare. Toderaş fu găsit întins fără suflare pe dealul Ucăi, cum îi ziceau bătrânii, având lângă sine arma de vânătoare și… cel mai nefiresc lucru, ce îi înspăimântă pe toţi sătenii, fiind culcat lângă corpul rece al unei căprioare de toată frumuseţea. Cunoscut era că Toderaş trăia printre copaci, respira vântul ce învolbura desișul frunzelor și călca pe urmele sălbăticiunilor pentru a le vâna, însă tot bine știut era că de arma sa nu aveau scăpare necuvântătoarele pe care barbatul își punea ochii. Era vânător cu deprindere: vâna, nu putea fi vânat! Și… tocmai de o căprioară?! De un animal atât de fricos, de care până și un copil s-ar fi putut apăra? Ba mai mult: oamenii locului găsiseră că sărmana vietate purta pui pe care nu-i mai putuse dărui codrului să-i crească; era imposibil ca Toderaș să nu fi știut asta, cunoștea prea bine animalele, le dibuia după mers, le cunoștea ca pe propriii copii – oare de ce o fi pus ochii tocmai pe acea căprioară? Sau poate… nici nu încercase să o răpună… totul a rămas un mister, pe care nimeni nu l-a putut limpezi.

Lume multă i-a stat la căpătâi, conducându-l pe ultimul său drum, iar vestea morţii sale a zburat până departe, în vecinătatea câtorva sate de aici. Gârbovită și uscată, Viorica ajunse și ea la mormântul fiului său, ţinându-și ochii ca două globuri fumurii îndreptate în depărtările cele mai adânci, dovadă că ceaţa se lăsase de mult asupra vederii sale. Era un frig năprasnic, iar vântul tăios de toamnă îi săgeta trupul firav; își scoase atunci din desaga croșetată din lână un cojocel maroniu ce făcu sufletele oamenilor să îngheţe: era din piele de căprioară.