Arătătorul toleranţei
Astăzi, am văzut o gașcă de elevi de gimnaziu. M-a năvălit sentimentul nostalgiei după fuste în carouri, bluziţe și cosiţe și am încercat să-mi amintesc cum simţeam lumea ce mă înconjoară atunci când eram puștoaică și aveam atâtea lucruri de descoperit.
Tragic sau nu, însă de fiece dată când mă întorc cu gândul la ai mei 10-11 ani, îmi amintesc un singur caz – arătătorul de lemn care s-a rupt de piciorul Cristinei. Eram în clasa a patra și de câteva luni, eu, alături de cei 35 de colegi ai mei, încercam să mă acomodez cu noua doamnă învăţătoare. Țin minte că majoritatea am avut note mici la o evaluare la mate. Doamna Ana i-a scos în faţa clasei pe cei ce au luat note mai mici de 5 și a început să-i lovească violent cu arătătorul. Faţa îi era roșie și saliva îi sărea din gură în toate părţile la fiecare mișcare a capului ei. Ochii nu i-i ţin minte. Îmi era prea frică să o privesc în ochi. Unii din cei ce își ispășeau pedeapsa plângeau, alţii stăteau încremeniţi și doar închideau ochii când arătătorul se izbea de ei.
Doamna Ana ridica braţul cu tot cu varga aia blestemată și gemea aerul tăiat de furia ei. Cristina era la margine și, când a ajuns-o rândul, după câteva lovituri zdravene, suficient de puternice încât să-i lase dungi negre pe picioare, arătătorul s-a rupt. O vargă groasă, de lemn, s-a rupt de coapsele unei copile de 10 ani.
Puţini eram cei ce urmăream speriaţi ceea ce se întâmpla, mai mulţi păreau obișnuiţi și plictisiţi. Eu am venit acasă îngrozită și le-am povestit părinţilor. Fiecare s-a dat cu părerea, fiecare a încercat să-mi explice că e normal să nu fiu de acord cu violenţa și să mă sperie astfel de întâmplări. A doua zi, înţeleapta doamna Ana ne-a rugat să scriem scrisori anonime cu părerile noastre despre cele întâmplate cu o zi înainte. Eu am „așezat” în acea scrisoare toată indignarea și amărăciunea pe care mi-a vărsat-o în suflet doamna învăţătoare. Au urmat o adunare cu părinţii, convocată de doamna Ana, și un discurs înflăcărat și demn de tribune, ţinut de mama mea. Au trecut mai bine de zece ani, însă eu până în prezent nu înţeleg de ce ceilalţi 35 de părinţi și-au permis să fie toleranţi cu învăţătoarea, cu violenţa, cu vânătăile negre-albăstrui de pe coapsele și fesele copiilor și cu sechelele din suflete.
În Moldova există toleranţă, însă e una inversă, greșită. Tolerăm ceea ce trebuie combătut și suntem intoleranţi cu lucrurile pe care trebuie să le acceptăm, cărora trebuie să ne adaptăm egoismul și orgoliul. Tolerăm microbuzele ucigașe, parlamentul mincinos și nepotist, politicieni infractori, salarii și pensii mici, copii bătuţi și un sistem de învăţământ depășit, corupt și eronat. Tolerăm lipsa unui viitor prosper în ţara în care ne-am născut.
Însă suntem absolut intoleranţi cu oamenii ce au nevoi speciale sau cu cei ce aleg să fie deosebiţi de noi; cu cei ce nu pot, nu știu sau refuză să înveţe doar pe 9 și 10; cu cei ce își permit să ne critice și să ne spună adevărul. Nu-i tolerăm pe cei ce sunt mai buni ca noi și au reușit mai multe ca noi. Nu tolerăm să ni se arate unde și cu ce am greșit și nu permitem, nu avem răbdare și destulă înţelepciune să devenim elevi în afara băncilor școlare.