1812-2012: românii basarabeni în haina vărgată a unei detenţii prelungite

Motto: Nu trebuie decât să vrem. Nu vrem niciodată destul.

Rusia, una dintre ţările cu cea mai mare suprafaţă, cu toate că avea multe pământuri şi braţe de muncă, nu s-a evidenţiat printr-o agricultură dezvoltată; cu toate că avea enorme resurse naturale, nu se evidenţia prin comerţ înfloritor sau printr-o economie dezvoltată, în schimb, mereu s-a remarcat printr-o arzătoare dorinţă de expansiune. Oare care să fi fost problema? Poate că răspunsul îl găsim în romanul lui Lev Tolstoi Anna Karenina, în care viaţa tuturor păturilor sociale este descrisă cu lux de amănunte şi sunt conturate nu tocmai cele mai alese calităţi ale lor, ba, din contra, observăm că predomină lenea, dezmăţul, distracţia, furturile, înşelăciunea ş.a. Aceste probleme au persistat în Rusia mereu şi nu doar în perioada descrisă în romanul lui Tolstoi; Rusia avea nevoie de o mână dură, puternică şi hotărâtă, care să schimbe ceva, astfel şi-a făcut apariţia în viaţa Rusiei un personaj care va lăsa amprente în istorie pentru totdeauna – Petru cel Mare. După cum relatează istoria, el s-a deghizat într-un muncitor de rând şi a călătorit ca să vadă viaţa altor popoare în adevărata sa formă, iar cu experienţa acumulată în urma unei asemenea călătorii, a implementat un şir de reforme, a schimbat radical ideile despre viaţă ale poporului rus şi a zidit sub lumina soarelui, din mlaştină, un nou oraş – Sankt Petersburg – precum a zidit din „mlaştină” şi o nouă Rusie, pe care a numit-o Imperiul Rus, ca un trofeu pentru marile sale realizări şi pentru expansiunea acestuia, iar centrul noii Rusii a devenit chiar noua sa creaţie – Sankt Petersburgul.

Una dintre cele mai puternice regiuni ale României – Moldova – a fost ruptă în două, în urma Tratatului de la Bucureşti din 16/28 mai 1812, care a încălcat practica internaţională şi normele de drept existente în acel moment, întrucât Semiluna ceda veşnic flămândului Imperiu Rus ţinuturi care nu-i aparţineau şi care făceau parte deja dintr-un stat vasal, dar autonom, iar în Europa s-a născut o nouă ţară, numită de ruşiBasarabia.

Din acel moment, pentru teritoriul numit Basarabia a început un nou capitol. A scăpat de sub jugul Imperiului Otoman, dar nici nu-şi putea imagina că jugul otoman era uşor comparativ cu cel pe care urma să-l poarte de acum încolo. Imperiul Otoman nu şi-a impus religia, tradiţiile sau modul de viaţă, pe când noul „stăpân” pretindea nu doar bunurile Basarabiei, dar ţara în întregime, deci Imperiul Rus nu avea nevoie de o colonie, ci voia să transforme Basarabia într-o regiune omogenă cu întregul imperiu. Întrucât, din punct de vedere politic, Imperiul Rus avea nevoie de Basarabia ca o punte spre Balcani, trebuia să se stabilească sigur aici, de aceea o simplă ocupare nu a fost de ajuns; imperiul şi-a plantat rădăcinile în adâncurile Basarabiei, fapt care a dus la procesul de rusificare, ale cărui consecinţe le resimţim destul de puternic şi în prezent. Limba română a fost substituită, treptat, cu cea rusă, Biserica – cea mai mare putere în stat – a trecut sub guvernarea Bisericii ruse, iar în regiune au fost aduşi ruşi pentru a schimba componenţa demografică. Această situaţie a durat până în 1917. Datorită faptului că în Rusia era revoluţie şi schimbare a sistemului, ea nu-şi putea concentra atenţia asupra Basarabiei şi aceasta s-a putut smulge din lanţurile imperiului. Iniţial, şi-a declarat independenţa, dar după, realizând că nu va rezista forţelor marilor puteri din jurul său, a înfăptuit Unirea cu România – ţara-mamă – la 27 martie 1918, însă la 28 iunie 1940, în urma ultimatumului trimis de URSS României, aceasta a fost nevoită să cedeze teritoriul dintre Prut şi Nistru. După un an, România a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial de partea Germaniei, participare care s-a soldat cu eliberarea Basarabiei în 1941 şi realipirea ei la România, dar Basarabia a fost reanexată de Rusia în 1944. După 1944, Basarabia a fost supusă tuturor proceselor din URSS, devenind astfel o parte componentă a acesteia, dar se pare că totuşi nu s-a resemnat totalmente cu crudul său destin, deoarece evenimentele de la începutul anilor ’90 demonstrează că poporul român din Basarabia nu şi-a uitat trecutul. În anii ’90, în URSS a mai început o revoluţie, care parcă a venit să salveze Basarabia pentru a doua oară şi aceasta a mai putut, încă o dată, să se strecoare printre ghearele monstrului slav. Doar că de această dată evadarea nu s-a soldat cu acelaşi final, adică Basarabia nu s-a mai unit cu România, ca şi în 1918. Să le fi reuşit ruşilor să despartă total Basarabia de România?

Un lucru e cert: ruşii au influențat mentalitatea românilor din Basarabia, iar faptul că a supravieţuit totuşi patriotismul în adâncul spiritului poporului e remarcabil. Intelectualitatea a luptat contra noului regim, şi-a pus în primejdie viaţa, a fost crud pedepsită, uneori cu moartea, alteori, când regimul era mai „milostiv”, „doar” cu deportări. Rusia şi-a atins scopul propus aproape în întregime. Ruşii aduşi în Basarabia au luau locul basarabenilor exilaţi, iar în felul acesta s-a modificat structura etnică, dar şi modul de gândire al populaţiei.

Părerea mea este că populaţia s-a împărţit în două tabere sub influența ruşilor, prima tabără este cea a oamenilor cu mintea limpede, care nu au uitat că principalul lor scop este să revină în componenţa ţării-mamă, iar a doua tabără este cea a unor zombi cărora le-a fost spălat creierul de către ruşi şi care s-au lăsat convinşi că le va fi mai bine dacă vor rămâne sub conducere rusească.

Pentru a înfăptui Unirea e nevoie doar de dorinţă, o dorinţă puternică, arzătoare şi indestructibilă, dar, în urma divizării populaţiei, dorinţa şi-a pierdut din forţă. În 1917, dorinţa îşi păstrase mai mult din vitalitate, de aceea în 1918 a fost posibilă înfăptuirea Unirii, dar în 1990 se pare că dorinţa s-a cam alterat, deoarece nici chiar după 20 de ani nu s-a mai produs Unirea; dar timpul trece, iar mărul, iniţial putred doar la codiţă, putrezeşte tot mai mult şi mai mult… Deocamdată basarabenii sunt resemnaţi în haina lor vărgată, deoarece nu vor suficient de mult sau nu sunt pregătiţi să lupte pentru ceea ce vor. Cert e că românii din Basarabia nu sunt fără speranţă, întrucât scânteia dorinţei de altădată încă arde în adâncul sufletului românilor, dovadă sunt evenimentele din aprilie 2009 şi multe alte evenimente, mai mari sau mai mici, care într-o bună zi vor avea puterea să-l îmbrace pe românul basarabean în haina albă a demnităţii.