Singurătatea poate însemna fericire

Walden este una dintre acele cărţi care te fac să zâmbești. Chiar dacă se vorbește despre tristeţe, singurătate și plictiseală, este cartea care nu știe „unde se termină cerul și începe ironia” (Heinrich Heine). Și cu toate că tratează subiecte serioase, Walden este mai mult decât m-am așteptat. E un adevărat poem filosofic în proză despre o viaţă fericită, iar Henry David Thoreau e un îndrăgostit de viaţă, un romantic și un ciudat care a aruncat la gunoi convenţiile sociale, fericit să se debaraseze de lucrurile în plus, plecând să trăiască departe de sate și orașe în cel mai frumos loc cu putinţă: Walden.

În anii 1845-1847, Thoreau trăiește în singurătate, lângă lacul Walden Pond, câștigându-și existenţa din propria muncă. Se întoarce în oraș, unde începe a scrie. Cei doi ani petrecuţi în solitudine se dovedesc a fi mai degrabă un experiment filosofic, pe care noi, neavând șansa/dorinţa/curajul de a-l repeta, îl putem trăi doar citind cartea.

Thoreau găsește bine-venit să fim singuri majoritatea timpului. „Să te afli în compania chiar a celor mai buni devine curând plictisitor și irositor. (…) Un om care gândește și lucrează este întotdeauna singur, oriunde ar fi el.” Însă autorul nu-și îndeamnă cititorul la o viaţă izolată, ci la o viaţă conștientă și aș risca să spun că Walden este una dintre acele cărţi destul de rare ce are capacitatea de a-și face cititorul mai conștient, provocându-l nu atât să-i urmeze exemplul direct, cât să-și construiască, la fel ca autorul, o morală interioară care să-i servească.

Când vorbește despre economie, Thoreau nu are în vedere termenul în sensul său tradiţional, ci mai degrabă „acea economie a vieţii care este sinonimă cu filosofia” și care ţine de problemele la care ne gândim în fiecare zi, cum ar fi atitudinea faţă de bani, modă, tehnologii, relaţii; pe scurt, despre acele lucruri pe care le facem și de care ne folosim zilnic.

Trăind în inima pădurii, Thoreau are foarte mulţi vizitatori. Acesta afirmă că i-ar fi imposibil să trăiască în lipsa oamenilor: „Ar putea oare avea loc un miracol mai mare decât cel de a ne privi o secundă în ochi unul pe altul?”. Autorul are o atitudine rezervată faţă de bani, pe care ne sfătuiește să-i câștigăm într-un mod plăcut și folositor, însă să nu ne facem un scop din asta: „Petrecerea celei mai bune părţi din viaţă câștigând bani ca să te bucuri de o libertate îndoielnică îmi aduce aminte de englezul care s-a dus în India ca să câștige avere ca să poată să se întoarcă în Anglia și să ducă o viaţă de poet”.

Curios este pasajul în care se vorbește despre tehnologii, cartea fiind scrisă în secolul al XIX-lea, când abia apăruseră acceleratorul și telegraful, când deja avusese loc revoluţia industrială, însă nu era nici vorbă de computere, iPad-uri, trenuri de viteză etc. Thoreau ţintește foarte bine și prezice, fără să vrea, viitorul acestora: „Invenţiile noastre sunt, de obicei, niște jucării drăgălașe care ne distrag atenţia de la lucrurile serioase. Ele nu sunt decât mijloace îmbunătăţite de a ajunge la un scop neîmbunătăţit (…) de parcă scopul principal ar fi fost să se vorbească repede, nu să se vorbească inteligent”.

Thoreau are plăcerea lecturii. „A citi bine, scrie acesta, adică a citi cărţi adevărate într-un spirit adevărat (…) cere o pregătire la fel cu cea întreprinsă de atleţi și concentrarea aproape a întregii vieţi în acest scop. Cărţile trebuie citite la fel de deliberat și rezervat cum au fost scrise. Operele marilor poeţi nu au fost niciodată citite de omenire, căci numai marii poeţi le pot citi. Cele mai bune cărţi nu se citesc nici măcar de acei care se numesc buni cititori.”

Walden are capacitatea de a identifica problemele; astfel, ele devin ușor sau cel puţin posibil de rezolvat. Plecând să trăiască la câteva mile depărtare de sat, Thoreau renunţă la sistemele sociale, dar nu și la societate: „Am mers în pădure pentru că am vrut să trăiesc cu-adevărat, am vrut să trăiesc intens și să sorb toată esenţa vieţii, să mă eliberez de ceea ce nu este viaţă, ca atunci când va veni timpul să mor, să nu descopăr că nu am trăit”.