Un spectacol viu, care pare să nu pună nimic de la el, ci să aducă în scenă oameni reali, prin care noi, spectatorii, să parcurgem anatomia unui aspect, totuși, problematic: cel al minorităţilor naţionale.

Spectacolul prezintă un colaj de istorii ale diferitor oameni de diverse etnii, vârste și sexe, trecuţi prin experienţa unor conflicte, abuzuri, frustrări, sentimente de revoltă, cauzate de controverse identitare, lingvistice și religioase. Spectacolul începe cu enumerarea datelor statistice privind procentajul naţionalităţilor de pe teritoriul Republicii Moldova. Lumina și coloana sonoră ne trimit cu gândul la o sală cu aparate röntgen, în care ar urma o procedură de scanare a unei porţiuni de corp accidentate. Peretele de sticlă după care sunt așezaţi actorii estompează imaginea lor, creând un efect difuz, cu chipuri șterse, lipsite de contur. Dar, în scurt timp, actorii ies din zona blur și, astfel, lucrurile devin clare.

  
Ne place sau nu, natura se preocupă de prezenţa omului de lângă noi și atâta timp cât acesta nu este perceput ca „al nostru”, natura îl respinge. E nevoie de o anumită impunere și dedicare pentru a cunoaște omul din preajmă și a trece astfel de impresia aparentă pe care o creează acesta. Cea mai mare parte a personajelor din Mi(n)ority, deci și a societăţii, pare să fie în acest prag de asimilare a unei realităţi umane.

Una din puţinele istorii cu final fericit, cuprinse în spectacol, este cea care descrie prietenia dintre doi vecini – un basarabean și un african. Ambii se ajută reciproc; au, practic, o curte comună; copiii se joacă împreună. Vecinul basarabean critică atitudinea consătenilor săi, care se bucură când îi este mai rău și se întristează când îi este mai bine. Restul poveștilor însă au un conţinut mai trist. Astfel, aflăm că, periodic, sunt organizate grupări speciale, trimise pentru a hărţui tineri basarabeni – în stradă, fără motiv. O doamnă povestește despre relaţia sa cu sora medicală (de naţionalitate rusă) pe care, într-un fel, o acuză de moartea soţului ei. Un tânăr student ar fi plecat din ţară dacă nu ar fi fost casa la care au lucrat părinţii. Spectacolul relatează și povestea unei femei din Cecenia, care ascunde de compatrioţii săi că este căsătorită cu un basarabean, dar și drama familiei ei legată de pierderea mamei. De asemenea, redă dificultatea obţinerii cetăţeniei Republicii Moldova, sistemul corupt, aspecte ale căsniciei dintre diferite culturi. Poveștile unor ţigănci: „ţiganii nu fură. ţiganii găsesc”, spun ele. O armeancă observă că oamenii de aici nu sunt legaţi de propriul pământ, că se lasă de el foarte ușor și pleacă fără dorinţa de a se întoarce. Și alte povești care nu fac decât să dea impresia unei societăţi dispersate, disperate și rătăcite.

În fond, este un spectacol echilibrat. Nu caută să impună idei, eroi — ci doar să desfăşoare obiectiv timpul în care ne aflăm. Pe lângă aspectele dramatice, este și un spectacol plin de un umor subtil, autentic, specific. Umor care, cel mai des, compensează carenţele personajelor, dar și climatul social în care acestea coexistă. Un element-cheie este descrierea situaţiei din Ungaria, care, pentru a stopa fluxul de imigranţi, a construit un gard de-a lungul frontierei. Acest aspect va fi folosit și în încheierea spectacolului. Construirea unui perete separator dintre oameni și oameni, dintre cuvinte și cuvinte, dintre teamă și teamă. Un perete după care vor răsuna o muzică de club, replici politice și o lume mișcându-se în frenezia ignoranţei, fricii și a superficialului.

Nu sunt multe și mărețe roadele acestui pământ. Din păcate, nu avem niciun produs cultural din care să-și soarbă seva cultura mondială. (Sau pretind prea mult?) Ne-am oprit cumva la un sfert de drum parcă, într-un cerc vicios al încercărilor. Desigur, ar putea fi doar o impresie. Dar presupun că nici impresiile nu sunt întâmplătoare. Căci motivele și cauzele, iată, le surprindem în fiecare zi.

Cu toate acestea, există oaze în pustiu și pomi care cresc pe pietre. Și fie fructele lor nu sunt de cea mai frumoasă formă și culoare, sevele însă își au gustul specific, atât de necesar organismului vital al omului de aici.

E doar un gând cu care am venit (sau am plecat?) la monospectacolul „Vreau să fiu cine-am fost niciodată”, consacrat celebrului actor Mihai Volontir – un om de referință pentru cinematografia Republicii Moldova din anii 1960-1990, dar și pentru întreaga cultură autohtonă.

Evenimentul face parte din DINEUrile cu genericul „Unitate prin Bunătate”, oferite – o dată pe lună – de Uniunea Cultural-Artistică „Vatra Neamului” în colaborare cu Academia de Ştiinţe a Moldovei: manifestări literar-artistice având scopul de a sensibiliza societatea, de a promova valorile culturale autentice, precum şi de a-i susţine pe creatorii valorilor perene.

Fondurile acumulate urmează a fi donate actorului Mihai Volontir, aflat în stare gravă la spital, cu o recentă intervenție chirurgicală la Moscova, pe care, cum ne-a povestit chiar soția actorului, Eufrosinia Dobândă-Volontir, prezentă şi ea la spectacol, „a susținut-o cu brio și în curând îl vom avea alături de noi şi pe scena teatrului din Bălţi”.

Spectacolul „Vreau să fiu cine-am fost niciodată” a fost susținut de actorul Andrei Sochircă. Un spectacol poetic, liric, filosofic și dramatic. Tensiunea trăirilor personajului este proiectată cumva (şi) de coloana sonoră – alternând între agresivitatea muzicii rock, nostalgia muzicii blues, calmul muzicii clasice sau al muzicii de chitară, interpretată pe viu de către actor – la masa lui cu maşină de scris şi lumânări.

Un spectacol-metaforă, profund și dramatic, al unui poet în singurătate. Cu un dialog între sine și sine, sine și femeia iubită, sine și mamă, sine și lumea din jur, sine şi ordinea lumii din jur, sine și Dumnezeu, sine și viață și moarte… o râvnă reală, totodată, o demonstrație a căutării (chinuitoare) a cuiva care n-a fost niciodată.

Textele din care s-a alcătuit spectacolul aparțin poetului Eugen Cioclea, prezent și dumnealui în sală. A descoperi poezia poetului e asemenea unei brize de aer după sufocare, unei ploi în deșert sau… revenirii la viață după o complicată operație chirurgicală.

Un vers care aduce la suprafață mâlul negru al conștiinței. Și al inconștienței. Un om al întunericului, intrat peste cap în sine, pentru a împleti din propriile măruntaie, ca dintr-un ghem de vene, poezia. O întoarcere pe dos a țesuturilor. O exploatare a cărnii. O arheologie a spiritului. O descompunere a sinelui pentru o altă compunere – care nu a fost niciodată.

Un spectacol ca o demonstrare reală a parcurgerii tuturor substraturilor în Alte dimensiuni (1991), în căutarea unui Numitor comun (1988) – pentru sine și pentru fiecare. Un numitor care să ne unească pentru a fi, desigur, mai buni.