Cuvintele sunt entităţi. Sunt niște copii de la orfelinat, se salvează unele pe al­tele de la înec, au ochi, umăr, au caracter, suflet, au forme geometrizate, muchii, colţuri, ro­tunjimi, suprafeţe percepute tactil, sunt proaspete sau putrede, sunt opace sau limpezi, au gust și miros. Această idee, întâlnită la mai mulţi scriitori, mi se pare pe cât de inedită, pe atât de veridică.

Cuvintele sunt niște lumi. Fă­când un sumar exerciţiu „exuvial” și sondându-mi amintirile despre percepţia cuvântului, mă văd copi­lă, repetând uneori până la cântec același cuvânt, tocmai pentru că de la un n număr de repetări, acesta îmi apărea nou, mi se deschidea, căpăta alte vibraţii sonore, aproape emoţi­onante. Chit că acest lexem putea fi unul banal de tot. Așa credeau cei­lalţi și doar eu știam ce hipnotizant poate fi cuvântul valea sau cât de sonor și armonios – pancreas…

Matură fiind, am renunţat la exer­ciţiul cântării, deși sentimentul că unele cuvinte sunt aparte persistă. Astfel, poate influenţată, cumva, de afirmaţia lui Eminescu că dintre toa­te graiurile românești cel mai dulce ar fi cel moldovenesc și că nu este cuvânt mai frumos decât mata, re­găsesc aceeași dulceaţă în cuvântul copchil, care, în viziunea mea, se în­mlădiază frumos, adunând în sine și ideea de iubire, și o ușoară umbră de tristeţe, dar și un zâmbet cu subîn­ţelesuri. Un alt lexem care îmi incită auzul și simţurile este frugal. Fru­gal este proaspăt și răcoros, are un miros fin de aer de dimineaţă și îmi sună aproape senzual. Încărcat, gre­oi, masiv, aproape obez, mi-l imagi­nez pe opulent. Frugal și opulent sunt antonime (sic!).

DEX-ul definește frugalitatea ca pe o trăsătură preponderent gas­tronomică, continuând tradiţia se­mantică franceză, care ne-a și adus cuvântul. Frugală este o mâncare (masă frugală, cină frugală, buca­te frugale, dar nu și ospăţ frugal, expresie pe care ne-o propune, ero­nat, unul dintre dicţionarele explica­tive online. Un ospăţ poate fi opu­lent!). Prin extindere, putem spune că cineva duce un mod de viaţă fru­gal, o existenţă frugală, este chiar o persoană frugală.

O cină frugală, sănătoasă, de altfel, ar putea fi și o cină sărăcăcioa­să (aceste cuvinte, constatăm, devin sinonime dacă identificăm cauza fru­galităţii). Deci, dacă o cină este voit frugală, înţelegem și de ce frugal (care este modest, se mulţumește cu puţin) devine sinonim cu sobru, auster. Pornind de la a-și organiza masa cu multă cumpătare, sim­pleţe, o persoană transferă același spirit sobru și auster și asupra altor aspecte ale existenţei sale. Frugal, devenind sinonim cu sobru și aus­ter, conturează, așadar, o trecere subtilă de la material spre spiritual. Ori invers, un spirit auster determi­nă și o existenţă frugală!

De cealaltă parte, ideea opusă frugalităţii se conturează prin ad­jective cum ar fi îmbelșugat, bo­gat, abundent, copios, opulent. Un prânz, o cină pot deveni un adevărat ospăţ tocmai pentru că sunt boga­te, îmbelșugate, copioase, abun­dente, opulente. A mânca cu multă plăcere, cu poftă devine un act pan­ tagruelic. Iar pantagruelic, lexemul care face trimitere directă la perso­najul eponim al lui François Rabe­lais, nu înseamnă numai mâncă­cios, nesătul, ci și lacom, încărcat. Pantagruelică poate fi, așadar, nu numai pofta de mâncare, ci și pofta de viaţă, setea de cunoaștere, nu­anţe semantice care chiar consună cu percepţiile umanismului euro­pean!

Dacă frugalitatea, așa cum amin­team mai sus, se referă mai mult la aspectul gastronomic (deși limba engleză înregistrează sensul de ad­ministrare, management frugal, adică auster, cumpătat), opulen­ţa, ca lexem, are o arie mai largă de utilizare. Opulenţă înseamnă și bogăţie, avuţie. Opulent se utili­zează și cu referire la corpul uman, desemnând ceea ce este în exces: forme opulente, coapse opulente (= planturoase, generoase). Opulent înseamnă și „corpolent”, iar prin în­vecinarea semantică cu planturos, înseamnă și „gras, trupeș”. Opulen­ţa este trăsătura fizică ce conferă farmec și excepţionalitate corpurilor feminine de pe pânzele lui Rembran­dt. Așa spun criticii de artă.

Pe Fred Vasilescu însă, rotunji­mile generoase ale Emiliei Răchi­taru îl lasă indiferent, iar corpul su­plu, aproape uscăţiv, al Doamnei T. îl fascinează. Doamnei T., la rândul ei, nu-i plac mâncărurile compli­cate, pentru că-i creează impresia de putred. Ea alege o cină frugală (compusă din câteva felii de carne, cașcaval, fructe și vin alb), pentru că i se pare proaspătă și elegantă, în spiritul salonului ei alb, decorat auster.

Nevoia „de a spune” ceva ne este proprie tuturor, pentru că suntem fiinţe sociale. Aceeași nevoie, la un scriitor, devine „intenţia de a spune”. Aproape vitală, cred. Pentru că un scriitor, prin actul scrierii, „comunică” și „se comunică” și, prin urmare, se vrea înţeles. De aceea, lectura, fie că este un exerciţiu de corvoadă, la școală, fie că este unul asumat, intenţionat și savurat, se încheie, de regulă, cu o concluzie despre mesaj, despre intenţia autorului de ,,a ne spune”.

Altceva este că, formulată literalmente astfel, sintagma ,,scriitorul a vrut să ne spună” este considerată neinspirată, comună, incorectă. Deci, cum am putea, comentând un text citit, remedia exprimarea, demonstrând nu doar înţelegerea acestuia, ci și o inteligentă operare cu formulele limbii, chiar dacă acestea, în exerciţiul scrierii, devin niște clișee? Clișee salvatoare!

O sintagmă pe cât de uzuală, pe atât de îndreptăţită, ar fi ,,scriitorul/poetul sugerează…”. (Adevărat, spunerea artistică, poezia mai ales, dacă n-ar fi sugestie, n-ar mai fi artistică.) Și întrucât instrumentarul artistic al scriitorului este cuvântul, suntem îndreptăţiţi să spunem că și cuvântul sugerează. Astfel, un epitet, o comparaţie, o hiperbolă, o litotă, o antiteză etc., tocmai pentru că sunt figuri de stil lexico-semantice, ascund/dezvăluie o sugestie.

Referindu-ne nemijlocit la emoţia eului liric, am putea remarca faptul că eroul „trăiește o emoţie, este copleșit de sentimentul…”. În aceeași ordine de idei, putem formula și sintagmele „eul liric își împărtășește trăirea intensă…”, „se confesează…”, „își destăinuie…”, „mărturisește…”. Sau putem apela la natura emoţiei, exprimând-o prin verbe-stări: „poetul se întristează, suferă, se înseninează, contemplă, iubește, retrăiește, evocă…”. Emoţiei lirice îi mai putem spune „stare de spirit”, „trăire”, „sentiment”, „tensiune interioară”, iar textul poeziei, pentru că ia forma unui monolog al eului liric, aflat într-o ipostază confesivă, ori a unui dialog monologat, este un „discurs liric”, „o confesiune”, „o mărturisire”.

În ceea ce privește figurile de stil, vom găsi formulări de genul „poetul folosește epitetul, metafora…”. „Folosește” în acest context se referă la procedeul artistic, la trop în sine. Adică, un poet face uz de un anumit procedeu. Pe de altă parte, este discutabil acest verb, întrucât un artist al cuvântului nu folosește propriu-zis figurile de stil „de-a gata”. De aceea, o modalitate de exprimare ar fi „poetul valorifică metafora, simbolul, epifora, anafora” (figuri care, la rândul lor, sugerează…) sau „poetul creează… comparaţii, epitete, metafore inedite”, sau „creează simetrii, armonii prin valorificarea paralelismului sintactic, a refrenului, a repetiţiei etc.”. Valorificând figurile de stil, artistul creează/construiește imagini artistice. O figură de stil potenţează, nuanţează sugestia unei imagini. Un epitet cromatic, de exemplu, pentru conturarea unei imagini vizuale are efectul unui retuș de penel: exact și edificator. Și pentru că un artist al cuvântului poate fi lesne asociat cu un artist plastic, am putea varia exprimarea prin formule ce conţin termeni împrumutaţi din artele plastice: „poetul conturează ideea…”, „scriitorul creionează o imagine, un portret, un caracter…”. Un portret, atât fizic, cât și moral, un caracter, poate fi și „schiţat”. Iar pentru specia literară vom folosi sintagma „scriitorul cultivă specia” sau chiar „o canonizează” (dacă e să ne referim la rondelurile lui Macedonski, de exemplu).

Pentru formularea concluziilor, a mesajului, pentru sintetizarea ideilor ce se desprind/se regăsesc/se concentrează într-o operă, am putea observa că „scriitorul aduce în prim-plan”, „subliniază”, „pune în lumină”, „scoate în evidenţă”, „actualizează”, „evocă” etc.

În concluzie, demersul didactic modern pentru receptarea unui text artistic presupune nu doar înţelegerea a ceea ce transmite textul, ci și „transmiterea” de către cititor a unor formulări despre impactul textului asupra sa. Conexiunea inversă, despre care menţiona scriitorul și semioticianul italian Umberto Eco.

Amiază de duminică! Fiica mea cea mai mică e Frumoasa Adormită pentru două ore! În tihnă, ascult frumoasa creaţie „Ave Maria”, în interpretarea frumoasei Celine Dion! O cafea fierbinte, cu miros frumos, ce mi-a umplut „încăperea şi inima toată”, sorbită pe îndelete, mă face să mă întreb ce poate fi mai frumos într-un sfârşit de săptămână…

Frumoasă poveste, cu atât mai mult cu cât este reală! Dar haideţi, printr-o plimbare comună în grădina limbii române, să culegem împreună daruri care numesc FRUMOSUL în toată bogăţia sa de nuanţe semantice!

Omul a perceput esteticul mai întâi cu ochii. S-a văzut pe sine chipeş, arătos în oglindirea apei şi s-a gândit că aşa, sau chiar mai mândri şi mai încântători, or fi arătând zeii! Un chip uman este plăcut, pentru că are trăsături armonioase, ne bucură cu un zâmbet fermecător, ne răspunde printr-o privire luminoasă. Şi, ah, ochii (de aici și vine cuvântul ochios)! Privirea lor limpede, clară, umedă, strălucitoare, senină, dezvăluind sufletul, ni se memorizează şi ea ca o amprentă a frumosului. Interesantă este asocierea frumuseţii umane cu cea a naturii: asemenea muntelui, bradului, omul este falnic sau „nalt şi frumos ca bradul”, metaforic devine „stejar”.

Vastitatea sferei frumosului înregistrează însă și relaţii cu alte dimensiuni ale existenţei umane (psihic, caracter, virtuţi, fapte, gesturi); regăsim aici microuniversuri distincte: pe lângă frumosul exterior – frumosul interior, spiritual și moral. Frumosul se citește în fenomene și în alte elemente ale universului creat de Divinitate, în creaţia umană, dar se îngemănează, așa cum observă filozoful grec Socrate, și cu utilul. Și ce minunat este că toate aceste nuanţe poartă câte un nume!

Credinţa oamenilor în triumful frumuseţii și al binelui s-a materializat, din cele mai vechi timpuri, în eroi cum ar fi Ghilgameș, regele Urukului, personajul eponim al celei mai vechi epopei ajunse până la noi, Prometeu, aducătorul de foc, Heracle, cel neîntrecut în forţă și vitejie, Făt-Frumos. Întruchipând cultul vechi al soarelui, eroul nostru popular ne apare falnic, bine făcut, chipeș. Și în purtări e vrednic, și e acătării, și cumsecade.

Aceste trăsături ale eroului rămân perene. Iar civilizaţia umană evoluează spre alte culmi ale existenţei sale materiale. Astfel, frumosul materializat în arhitectură devine sinonim cu noţiunile de somptuos, măreţ, elegant, migălos. Ţinutele vestimentare (ca cele ale lui Fred Vasilescu, de exemplu) au devenit stilate, distinse; gesturile – rafinate, galante. Operele de artă create de om sunt fascinante, fermecătoare, spectaculoase, impresionante, cutremurătoare, splendide, excepţionale, sublime, mirifice, divine chiar! Omul, fiinţă sensibilă și afectivă, după cum observă filozoful D. Hume, tinde să imprime eleganţă și rafinament în tot ce face.

Amiază de duminică! Fiica mea cea mai mică e Frumoasa Adormită pentru două ore! În tihnă, ascult o sublimă creaţie, „Ave Maria”, în interpretarea fascinantă a lui Celine Dion! O cafea fierbinte, savuroasă, ce mi-a umplut „încăperea şi inima toată”, sorbită pe îndelete, mă face să mă întreb ce poate fi mai mirific într-un sfârşit de săptămână…

Scriind, atât artistul consacrat, cât şi elevul, care abia se iniţiază în lumea vocabulei scrise, caută „cuvinte potrivite”, vorba lui Arghezi, pentru că un lucru poate fi spus în atâtea feluri! Dar dintre toate acestea trebuie ales unul, care să definească nuanţa, să spună clar, autentic şi… inspirat. Aşadar, vă îndemn să ne îndreptăm atenţia spre sinonime, propunându-vă un text care adună în rândurile sale mai multe sinonime ale unui cuvânt, pe care le valorifică în con-texte potrivite, care vă vor ajuta să le reţineţi şi să le percepeţi nuanţele stilistice.

Frumosul este un concept pe care omul îl caută insistent în toate dimensiunile existenţei sale, iar a scrie despre frumos devine un act de înălţare spirituală. Nu mai puţin ispititor este urâtul, iar a scrie despre urât poate fi, cel puţin, un act de sondare spirituală. Dar și mai curioasă mi se pare coborârea spre sensurile cuvântului. Întrucât noi, oamenii, în virtutea originii noastre divine, poate, avem tendinţa de a căuta în toate artisticul, chiar urâtului i-am găsit nume frumoase, variate, nuanţate. L-am clasificat după principii exterioare, văzute de ochi, şi după principii interioare, simţite cu sufletul. Mai nou, și paradoxal, acum aproape o sută de ani, urâtul devine o categorie estetică. Astfel, urâtul exterior, vizibil, s-a conjugat cu cel sufletesc, imanent și acesta, dând naștere unor ipostaze artistice noi, purtând generic numele de spleen. Spleenul, adică urâtul ca stare, am mai putea să-l numim dezgust. Ori plictiseală, dacă ni s-a urât de ceva, sau când cineva ne ţine de urât. Și tot astfel, împovărat de atâtea semnificaţii, lexemul urât și le disociază frumos în arii de omonimie, desemnând separat, prin substantiv, stările sufletești, iar prin adjectiv – trăsături fizice și morale.

Urâtul exterior, cel mai vizibil, este și cel mai bogat în mijloace de exprimare. De la derivatul urâcios ne îndreptăm spre popularul slut, apoi spre peiorativul pocit, spre invectivul hâd. Să ne amintim de fata cea balcâză a Irinucăi, evocată de Ion Creangă în Amintiri din copilărie! Pentru a conferi acestui parcurs stilistic și o notă de rafinament, vom aminti că ceea ce e urât este, în consecinţă, și dezagreabil, și dizgraţios. Să fim de acord că un chip se urâţește dacă e schimonosit (mai ales, de ură!). Quasimodo, personajul din romanul Notre-Dame de Paris de Victor Hugo, era hidos, pentru că era și diform. Urâtului fizic îi vom mai spune respingător. Mai tacticos şi tolerant, îl vom numi nepotrivit, nearmonios. Sau, pur și simplu, neplăcut. Un alt personaj care ilustrează pitoresc, în cheie romantică, hidoșenia chipului este Gwynplaine, omul care râde, personajul eponim din romanul lui Victor Hugo, a cărui faţă era schimonosită de un perpetuu râs. Și tot în cheie romantică, urâţenia exterioară a acestuia de-vine antitetică frumuseţii lăuntrice. Frumos deci Gwynplaine! Mai urât stau lucrurile cu urâtul interior!

 
Conform DEX, acest urât este „contrar moralei, dreptăţii, bunei-cuviinţe”. Este necuviincios, imoral, reprobabil. Imoral, poate chiar inuman poate fi comportamentul unor persoane. Şi dacă am constatat încărcătura semantică a sinonimului contextual inuman, reprobabil ar fi gestul nostru dacă am neglija şi alte nuanţe stilistice, pentru că anume ele, nuanţele, definesc coloritul limbii. Urmând, aşadar, îndemnul verlainian „nuanţă, nu culoare”, ne vom îndrepta atenţia spre abject, cuvântul care ar caracteriza comportamentul mai multor personaje dickensiene. Abject, deci şi nemernic, mârşav, josnic, dezgustător este Fagin, bătrânul coţcar din romanul Oliver Twist, care „recrutează” copii orfani şi-i obligă să devină hoţi şi cerşetori. Repugnant, detestabil devine faptul de a-i ţine aproape flămânzi, nespălaţi. El însuşi duce un trai sordid, ascunzând banii furaţi sub dușumea.

Şi dacă am intrat pentru o clipă în mahalalele Londrei, să ne amintim că deseori ceea ce se întâmpla în pătura de jos a decentei societăţi londoneze era nu doar indecent, ci, de-a dreptul, odios, abominabil! Încheindu-ne incursiunea prin infama lume a tâlharilor şi a oamenilor străzii, vom constata şi că timpul urât, devenit un fel de carte de vizită a Londrei, e floare la ureche, pentru că oricând poate apărea soarele. El va aduce căldură şi lumină. Razele lui au mângâiat cândva, alături de chipul Esmeraldei, pe cel al lui Quasimodo, alături de cel al Deei, pe cel al lui Gwynplaine. Mai rău e că soarele nu poate usca noroiul şi mucegaiul din suflete. Groaznic!