Elevii, profesorii şi părinţii, cat şi miniştrii şi ofiţerii anticorupție pot afirma cu fermitate că sesiunea BAC 2012 a fost un dezastru total. Zeci de proiecte, planuri și idei ingenioase ale autorităților s-au ruinat chiar din momentul în care domnul Ghicov și domnul Şleahtiţchi au dat startul, prin emisie directă la radio, celui dintâi examen de bacalaureat, iar președinții centrelor au deschis plicurile cu itemi. În acest an am fost martorii  unei ample proceduri de demitere a directorilor centrelor de BAC şi a asistenților acestora, de sancționare a profesorilor implicați în fraudarea examenelor, de intentare a dosarelor penale pe numele elevilor… Prin sesiunea de BAC 2012 s-a încercat o demonstrare a faptului că în Moldova se combate corupția, iar învățământul vrea să fie transparent și corect. Totuși, doar la noi bacalaureatul arată în continuare în ce măsură cei deștepți sunt deștepți, iar cei șmecheri sunt șmecheri.

La 8 şi jumătate, absolvenților li s-a permis să intre în instituție. Mai întâi, itinerarul ducea prin sala special amenajată pentru depunerea lucrurilor personale. Aici elevii își luau rechizitele indispensabile pentru examen: pix, creion, riglă, radieră… totuși, se mai strecura aproape nevăzut în buzunar câte un telefon sau câte o broșurică cu formule. Așezați în sălile de clasă conform listelor de pe ușă, semnam declarațiile pe propria răspundere, o măsură formală, absolut ineficientă. După ce unii au afirmat încrezuți ca n-au nevoie de ciornă, iar alții au solicitat câte două foi, după încurajările și felicitările domnului ministru, examenul era deja în faţa ta. Unii răsfoiau cele trei file cu frică, alții cu indiferență, alții cu interes. Unii au purces la lectura poeziei, alții la fotografierea ei, alții la recitarea ei la telefon. Dezamăgirea primelor clipe de examen doar căpăta o intensitate mai mare odată cu scurgerea orelor rezervate pentru primul bacalaureat. Dezamăgirea și indignarea unor absolvenţi era direct proporțională cu obrăznicia și nerușinarea altora. Pe la mijlocul examenului, telefoanele mobile se auzeau vibrând prin buzunare și căzând năstrușnic pe jos. Asistenții se uitau neinteresat pe fereastră sau discutau cu ceilalți responsabili, în timp ce candidații căutau inspirație prin modalități totalmente diferite. Cel din urmă îți spunea să stai cu spatele drept ca să-l acoperi mai bine. Cel din fața tot pleca la toaletă, se întorcea grăbit și încruntat,completând de fiecare dată câte un item. Trecut fiind de mijloc de examen, când încercai să-ți legi mai frumos cuvintele într-un minieseu, cel din dreapta avea foile goale, umplându-le de zor abia în ultimele 20 de minute. La limba străină, cel din spate te ruga să-i traduci condiția, iar la istorie, având în față itemi ce țineau de istoria modernă și contemporană, o bună parte din candidați se uitau întrebător la portretul lui Ştefan cel Mare de pe perete. Observând la ultimul examen că majoritatea elevilor și-au lăsat telefoanele în genți, te gândeai că ofițerii CCCEC i-au speriat. Însă, odată ce colegul tău nu mai tasta de zor la mobil, ci răsfoia nervos ediția de buzunar, manualul în miniatură prin care librăriile susțin involuntar copiatul, te dezumfli din nou. Metodele de copiat la ultimul examen au fost preponderent din seria „neferoaselor”, căci detectorul de metale a cam dat aripi telefoanelor ce au zburat peste ferestre la examenul anterior.

După categorice promisiuni, inspirând teama în unii și setea de dreptate în alții prin mult așteptatele aparate de bruiaj, declarații pe propria răspundere, camere video și asistenți dintre cei mai stricți și corecți, aceste măsuri au fost practic înlocuite prin acei ofițeri anticorupție ce-i tratau pe elevi ca pe niște adevărați infractori. S-a stârnit o incredibilă vâlvă în jurul acestui subiect, căci reporterii aveau un subiect destul de interesant pentru care merita să-i pândească, la ușa centrului, înainte și după BAC, pe absolvenți cu  diverse întrebări-capcană: zi-ne o poezie, zi-ne un sinonim, o formulă, o capitală…

Atunci când ți se ascundea identitatea de pe lucrarea de examen după un colțișor de foaie îndoită și lipită cu bandă adezivă, iar, uitându-te prin clasă, vedeai elevi pe sub bănci, cotrobăind prin buzunare, când auzeai apeluri de Skype și vibrații de telefon, când asistenții nu vedeau și nu auzeau nimic, când te țineau încă vreo două ore după examen pentru a te verifica cu detectorul de metale, te gândeai încotro se prăbușește Moldova, ţara ta de glorii, ţara ta de dor…

Nasc şi la Moldova oameni care au aspirații, ambiții şi planuri ce îi poartă mult mai departe de scările ASEM-ului sau de porțile USM-ului. Fie se limitează la trecerea Prutului, fie avansează dincolo de Carpați şi Alpi, studenții moldoveni nu sunt doar acceptați la studii în Romania, Franţa, Marea Britanie, Germania etc., ci ajung să obțină performanţe deosebite. Ai noștri tineri la Paris învaţă, minţile proaspete, inovatoare, revoluţionare pleacă să cucerească Londra, Berlinul, Hamburgul, Strasbourgul… Doar că atunci când zâmbetele, felicitările şi grijile pentru ei se evaporă, ne rămâne o ţară supusă bilateral şi concomitent exportului de forţă de muncă şi exodului fervent de intelecte, chiar de pe băncile şcolii. Fenomenul globalizării urcă, așadar, treptele universităţilor şi le propune studenţilor moldoveni un amalgam de programe de schimb, de burse, de posibilităţi.

„Ai noștri tineri” sunt astăzi, mai mult ca oricând, entuziasmaţi de ideea dureros de dulce a plecării, a cuceririi culmilor europene.

Ce ar putea oferi statul ca să nu piardă tot mai multe şi mai multe minţi în care deja a investit bani timp de 12 ani de şcolarizare? Un curriculum interesant, o concurenţă sănătoasă, o evaluare justă, proiecte de perspectivă, burse şi remunerări, stagii corespunzătoare, posibilităţi de încadrare în câmpul muncii… O universitate europeana deja pune toate acestea la dispoziția studentului, condiții la care se adaugă şi experienţa multiculturală, lingvistică, şi posibilitatea de a călători.

Problema primordială e totuşi nu de a stimula sau de a se opune dorinţei tinerei generaţii de a pleca, ci deşteptarea dorului de casa, a spiritului național. E primordial ca studentul ce îşi face bagajele şi pleacă să aibă cultivată în suflet ideea unei case părinteşti, a unui oraş natal, a unei limbi materne, deci a unei zone de confort unde el îşi păstrează, oricât de lungă şi de palpitantă i-ar fi experienţa studenţească, un loc sigur şi unde e nevoie de el. Moldova e un tărâm practic neexplorat  în domeniul economic, social, administrativ, şi astfel extrem de atractiv pentru tinerii care au absorbit seva cunoştinţelor de cel mai înalt nivel. Căci acel student astăzi „promite” în scrisoarea lui de motivare că toate achiziţiile din domeniul solicitat la admitere în respectiva universitate din străinătate îl vor ajuta să dea un nou impuls dezvoltării ţării sale, îl vor ajuta să obţină un post respectabil aici, în Moldova. În această situaţie, guvernul trebuie doar să încurajeze întemeierea afacerilor, să stimuleze întreprinderile parteneriale sau să faciliteze încadrarea tinerilor în câmpul muncii. Totuși, odată ce i se oferă șansa, un pas îl desparte pe student de la plecarea entuziasmată, cu lacrimi în ochi, şi uitarea definitivă a drumului de întoarcere.

Lumea de dincolo de granițele Moldovei le oferă fructul magic ce îi dezrădăcinează, ce le schimbă priorităţile, necesităţile şi modul de a percepe viaţa. Aici îl aşteaptă doar o economie fragilă, o politică instabilă, o medicină şubredă, taxe mereu săltând în sus, drumuri cu gropi, copleşite de interminabile reparaţii, chioşcuri hidoase, amplasate la nimereală, facturi şi salarii modificându-se invers proporțional…

Aducerea acasă e un proces anevoios la ora actuală, gradul său de dificultate derivând din faptul că ţine mai puţin de politicile şi programele oferite de guvern sau de atmosfera socioeconomică din comunitate, şi tot mai mult de dorința absolut individuală şi independentă a tinerilor. Incontestabil, patriotismul e şi în băncile universităţilor europene patriotism, precum dorul, peste râuri, munți şi oceane, tot dor se numește, neafectat fiind de salarii, taxe sau politicieni.

Tragic e că între prototipurile romantice ale unui patriot pasiv, colindând străzile Chișinăului în timp ce gândul zboară la Europa şi studentul-emigrant, frământat de dragoste şi dor de patrie, Moldova nu are, în prezent, o alternativă. Cât am fi vrut noi ca, dincolo de ironia tragicomică, versurile eminesciene să exprime în totalitate adevărul: „Ai noștri tineri la Paris învaţă / Ș-apoi ne vin de fericesc norodul”…