La ediţia din acest an a concursului de creaţie litera­ră „Iulia Hasdeu”, participanţii au abordat în lucrările lor noua eră a tehnologiilor informa­ţionale. Oarecum speriaţi, ti­nerii au ales să critice tehno­logiile, probabil după ce li s-a repetat de nenumărate ori la școală sau acasă că anume computerul este un adevărat dușman. Le dau dreptate pă­rinţilor și profesorilor îngri­joraţi de elevii care se joacă toată ziua la calculator sau pierd timpul pe diverse re­ţele de socializare. Cu toate acestea, tehnologiile au deve­nit deja parte a vieţii noastre cotidiene și nu pot fi, pur și simplu, ignorate. Din contra, trebuie să învăţăm a le utili­za corect și eficient ca să le transformăm într-un prieten de nădejde.

„Tehnologia e un lucru neutru. Poate fi pusă în sluj­ba unui lucru rău sau a unui lucru bun”, spunea Jonathan Coe. De aceea, atunci când avem în faţă un calculator conectat la internet să ne stabilim priorităţile în ma­terie de dorinţe și necesităţi explorative în așa fel încât acestea să ne dezvolte mul­tilateral. Internetul nu trebu­ie să fie o sursă de a plagia eseuri sau analize literare, ci o oportunitate de a îmbună­tăţi cunoștinţele noastre. La doar un click distanţă avem o bibliotecă imensă, pe care o putem accesa cu ușurinţă. Astfel, putem căuta citate, viziona filme, lectura cărţi sau orice altceva ne-ar ajuta în procesul educaţional. Important este să reducem timpul petrecut pe chat, ignorând jocurile, care pot crea dependenţă, și sutele de filmuleţe diversive.

Discuţiile cu prietenii și momen­tele distractive pot face parte din lumea reală, iar în cea virtuală să ne limităm la informaţiile cu-ade­vărat utile. Tot mai frecvent elevii navighează și prin intermediul te­lefoanelor inteligente. E-adevărat, că în internet putem găsi peste 1,5 milioane de aplicaţii, multe dintre ele fiind indispensabile pentru elevi și studenţi. Printre cele mai folo­sitoare aplicaţii educative pentru smartphone sunt cele dedicate şti­inţelor exacte: matematicii, fizicii sau chimiei.

Dar și cei care vor să aibă în mână informaţii cât pentru un ghiozdan au la dispoziţie aplicaţii educative de tip enciclopedie: „Wol­fram Alpha”, „Mobile Wikipedia” sau „Dex”. Pentru a studia o singură dis­ciplină, internetul ne oferă aplicaţii precum „Geografia” sau „Istoria ro­mânilor”. Iar pentru studiul limbilor străine prin telefon, pot fi accesate „English Grammar” sau „French Grammar”.

Iată câteva modalităţi de a pe­trece timpul cu ajutorul tehno­logiilor fără a pierde ore-ntregi cu jocuri inutile. Deși aceste aplicaţii pot fi cu-adevărat salvatoare, totuși nu ar trebui să uităm nici de biblio­tecile și cărţile reale, care uneori pot ascunde informaţii mult mai preţi­oase decât cele de pe internet.

În copilărie luam un dicţionar, îl deschideam la orice pagină și în­văţam un cuvânt care ne plăcea. Era unul dintre cele mai interesante jocuri. Cu siguranţă, vă ajunge ima­ginaţie să inventaţi și altele, spon­tane și mai creative. Cert e că atât în compania cărţilor, cât și în com­pania tehnologiilor, timpul poate că­păta o altă valoare. Să le exploatăm inteligent!

Majoritatea elevilor care au deja proiectată în minte o viitoare carieră nu preferă scrierea creativă. Mai ales dacă optează pentru medicină, drept sau inginerie, tinerii consideră că odată finalizate cele douăsprezece clase nu mai au nevoie să scrie eseuri. Ba mai mult de atât, nici cele pe care le scriu la momentul actual nu cred că le folosesc la ceva.

Cu toate acestea, scrisul este asemenea sportului, te ajută să te menţii în formă. Adică stimulează imaginaţia și gândirea, îmbunătăţește capacităţile lingvistice și îmbogăţește vocabularul. Or, pe parcursul vieţii sunt numeroase situaţii în care limbajul și creativitatea ne salvează.

Începând cu facultatea, suntem supuși diferitor provocări ce necesită o imaginaţie bogată, iar răspunsurile de la orele de filozofie, care sunt în primul an la toate facultăţile, trebuie să fie adevărate bombe de creativitate. Chiar dacă sunt și discipline mai concrete, un răspuns interesant întotdeauna ne deosebește de ceilalţi și ne asigură numeroase avantaje.

Chiar și la interviurile de angajare, un răspuns coerent și original va reprezenta un atu. Mai ales că, împrumutând din practica americană, agenţii companiilor pun întrebări și propun situaţii dintre cele mai trăsnite. Astfel, mulţi intervievaţi au fost puși în situaţia de a-și povesti copilăria, de a scrie cum se văd peste cinci ani, de a vinde un stilou invizibil sau de a spune ce ar face dacă ar ateriza pe planeta Marte. „Creativitatea înseamnă să vezi ceva ce încă nu există”, spune scriitorul american Michael Shea.

Pe lângă aceasta, scrisul este și o activitate plăcută, ca o plimbare cu bicicleta sau ca o ciocolată caldă. O pauză de scriere creativă ne ajută să ne relaxăm, să ne eliberăm de gândurile negative și să ne arhivăm anumite emoţii sau trăiri personale. În secolul trecut atât scriitorii, cât și intelectualii ţineau jurnale. Prin intermediul acestora reușeau să își fixeze anumite momente importante din viaţă, dar și să exerseze în ale scrisului.

Mai nou, se folosesc blogurile. Chiar dacă acestea conţin scrieri de orice fel, cert este că oamenii nu au încetat să scrie, ba din contra, numărul acestora a crescut considerabil. De la blogurile de tip jurnal până la blogurile de opinie, scrierea mai mult sau mai puţin creativă este o pasiune de neînlocuit. Iată de ce eseurile de la școală nu ar trebui să ne pară terorizante, ba, din contra, să fie niște provocări care să ne dezvolte multilateral.

Odată puși în pielea adolescentului miop, nu e necesar să căutăm imaginaţie, ci, pur și simplu, să scriem mult pentru a scrie bine. Scrierea creativă nu se învaţă în trei ani de facultate, aceasta se învaţă pe parcursul întregii vieţi. Nu există trucuri și nici lecţii care să ne facă buni în scriitură. Există exersarea, care poate fi exploatată oricând și oricum. Iar dacă credem că nu suntem buni la scris, să ne aducem aminte „că un profesionist a construit Titanicul, iar un neprofesionist, arca lui Noe”.

Actorii îmbrăcaţi sumar, fără machiaj, într-un decor minimalist, prezintă poveștile cutremurătoare ale mai multor persoane care își trăiesc iubirea după gratii. Spectacolul-document „Shakespeare pentru Ana” răscolește sentimente și dă fiori chiar și celor mai curajoși spectatori.

Piesa este concepută în baza interviurilor realizate la trei închisori: Goian – pentru minori, Rusca – pentru femei și Soroca – pentru bărbaţi. Autorii proiectului, cunoscuţii regizori Mihai Fusu și Luminiţa Ţîcu, au vizitat de mai multe ori penitenciarele pentru a selecta istoriile de-a dreptul șocante ale deţinuţilor. Iar actorii au ilustrat perfect poveștile de viaţă ascunse în spatele unor gratii „nefericite”.

„Ciorapi, maiou, praf de spălat, săpun, săpun de rufe, apă dulce, biscuiţi, de toate. E al meu şi trebuie să am grijă de el, indiferent de ce a făcut. Hесчастный случай” – este replica unei mame, care-și vizitează fiul la închisoare. Tânărul este în-chis pentru omor. Cu toate acestea, el nu ezită să mărturisească cu lux de amănunte întâmplarea. „L-am lovit și a căzut. L-am ridicat, dar nu se ţinea pe picioare. L-am stropit cu apă. Au venit poliţia şi medicii. M-au pus să scriu lămurire. Am scris-o şi voiam să merg acasă, dar nu m-au lăsat. A murit în drum spre spital. M-au închis”, povestește tânărul, care consideră că dragostea te face slab și te doboară.

În spectacol este reflectată și o altă dramă, trăită de un minor. „Era doar un joc de cărţi. Am pierdut. Ceilalţi m-au obligat. Ţineau copilul, iar eu trebuia…”, spune personajul. Tânărul nu este vizitat de nimeni. Deşi majoritatea adolescenţilor de vârsta lui visează la iPhone-uri şi maşini, acest băiat vrea doar să lucreze şi să-şi întemeieze o familie.

Poveşti dramatice trăiesc şi femeile de la Rusca. La cele mai multe dintre ele, sechelele se trag din copilărie. Unele au trăit cu părinţi alcoolici, altele au fost ameninţate, iar cruzimea sorţii le-a determinat să nu mai creadă în iubire. Altă părere însă au bărbaţii de la penitenciarul din Soroca.

Actorul Ghenadie Gâlcă a intrat în pielea unui bărbat care l-a ucis pe presupusul amant al soţiei sale şi se plânge de termenul mare care i s-a dat. Va trebui să stea în închisoare tocmai 24 de ani. Dragostea însă nu-i lipsește. „Am dat un anunţ în ziar şi ea a fost prima care m-a sunat. Are copii. Ne-am înregistrat aici, în închisoare. Ţine la mine. Şi ea, şi copiii ei. E greu, dar merge… Eu fără dragoste nu pot”, este replica personajului.

Spectacolul conţine mai multe povești impresionante, în care dragostea are diferite nuanţe, iar regizoarea a încercat să redea toate detaliile. Astfel, pe alocuri, a fost inclusă replica „Faceţi un film sau un spectacol?”, aceasta fiind nedumerirea personalului din penitenciare.

„Shakespeare pentru Ana” este o piesă dură, care răscoleşte pe oricine, reflectând prin istoriile personajelor drama întregii societăţi. Dar concluziile şi le poate trage fiecare doar vizionând piesa, care, potrivit organizatorilor, va fi jucată în această toamnă la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău.

Puţini sunt cei care încearcă să fie unici în scrierile lor, pentru că originalitatea, ca și la aeroport, se măsoară în ore lungi de așteptare. Iar timpul petrecut între bagaje și check-in este egal cu cel dintre lecturi și analiză.

De asemenea, există și teama de a fi diferit, din considerentul că aceasta te poate duce în periculoasa zonă de turbulenţe a creaţiei. Cu toate acestea, originalitatea a fost întotdeauna apreciată.

Un exemplu în acest sens reprezintă autobiografiile, care se vor a fi nu doar nişte serii de ani şi evenimente, ci poveşti de viaţă, cu dezvăluiri nebănuite sau cu întâmplări amuzante care să trezească interesul cititorului. Astfel, la un concurs pentru cea mai scurtă autobiografie a câștigat o bătrânică franţuzoaică, care a scris: „Înainte aveam faţa netedă și fusta încreţită, acum e invers”.

Jocul de cuvinte face din această frază o poveste inedită, pentru că, după cum spunea Thomas Carlyle, „meritul originalităţii nu este noutatea, ci sinceritatea”. Curajul de a fi onest în creaţie şi de a impregna discursul cu exemple proprii conferă individualitate textului sau lipsei acestuia, pentru că mai sunt şi cazuri când scriitorii au lăsat paginile goale pentru a fi originali.

Mă refer la cunoscutul exemplu în care autorul Knott Mutch a publicat un volum intitulat Tot ce ştiu bărbaţii despre femei, în care toate cele 167 de pagini sunt absolut goale, semn că bărbaţii nu ştiu nimic despre ele.

Dar există şi exemple mai „consistente”, deoarece călătoria „columbică” în lumea creaţiei i-a dus pe mulţi scriitori pe culmile Olimpului, iar explorarea şi exersarea au devenit elementele-cheie ale scriiturii autentice. Jules Verne, de exemplu, este unul dintre cei mai îndrăgiţi scriitori anume pentru faptul că a explorat o altă lume, „văzând” încă acum două secole submarinele de astăzi. Astfel, un alt element al originalităţii este curajul. Imaginaţia poate ascunde idei nebănuite. Important este ca acestea să nu rămână atrofiate în umbra timidităţii şi a neîncrederii.

Raymond Radiguet consideră că „originalitatea constă în a încerca să fii ca toţi ceilalţi şi a da greş”, dar pentru a da greş nu poţi fi ca toţi ceilalţi. Atunci prin ce se deosebesc oamenii? Nicidecum prin haine şi tehnologii, ci prin valori şi educaţie. Tendinţa de a ne dezvolta, de a citi, de a urmări filme și spectacole bune ne influenţează întru totul capacitatea analitică şi, implicit, posibilitatea de a avea individualitate în ceea ce facem, dar şi în ceea ce scriem.

În prezent există o mulţime de oameni şi de ghiduri, care ne arată cum să învăţăm franceza, greaca, engleza în doar trei zile, iar contabilitatea chiar în trei ore. Originalitatea nu poate fi învăţată într-un termen atât de redus, dar decolarea în lumea acesteia – prin lecturi și exersare – poate începe acum.

Ce valoare mai poate avea concizia într-o eră în care nu reușim să vizionăm primul sezon al unui serial american că deja se produce al cinci-lea și în care o poveste banală ca 50 de umbre ale lui Grey este desfășurată… în trei cărţi! Astfel, nu e de mirare că mulţi dintre tinerii care scriu povestesc o singură idee în câteva pagini.

În același timp, nu poate fi negată nici valoarea descrierii, care în romane este necesară și inevitabilă. Dar pentru scrierile kilometrice este nevoie de multă dexteritate și lectură. De aceea, atunci când scriem, trebuie să ţinem cont de concizie și esenţă. Se spune că „esenţele tari se ţin în sticluţe mici”. Mulţi sunt cei care preferă haikuurile sau proza scurtă anume pentru faptul că în câteva cuvinte este spusă o poveste. Marii scriitori, de asemenea, ne demonstrează acest fapt.

De exemplu, Hemingway a pariat că va scrie o povestire doar din patru cuvinte, care îl va atinge pe orice cititor. Și a câștigat pariul: „Vând pantofi copilărești. Nepurtaţi”. Valoarea cuvintelor este în ceea ce reușesc acestea să transmită. Atunci când citim o carte de câteva sute de pagini, cuvintele pe care le reţinem sunt cele ce provoacă niște stări specifice și schimbă ceva în cititor. Astfel, nici măcar un cuvânt din textul pe care îl scriem nu trebuie să fie pus anapoda.

Se întâmplă ca la liceu sau la universitate să ni se ofere teste cu itemi la care trebuie să ne formulăm răspunsul în două-trei propoziţii. E dificil să se ajusteze informaţiile acumulate pe parcursul unui semestru în doar câteva rânduri. De aceea e foarte important să reţinem câteva cuvinte-cheie, esenţiale pentru răspunsul dorit.

Un sihastru se refugiase în deșert și, la un moment dat, a început să alerge și să strige din răsputeri: „Am un răspuns! Am un răspuns! Cine are o întrebare?”. La fel este și în cazul acestor itemi. Atunci când însușim materialul, trebuie să fim atenţi și să avem un răspuns aplicabil în orice situaţie, indiferent de întrebare. Informaţia și cuvintele sunt o pastă maleabilă, ușor de modelat pentru o minte deschisă.

Textul, fie unul academic, fie unul literar, poate avea un impact extraordinar dacă este formulat în maniera potrivită. În acest context, probabil vă este cunoscut un filmuleţ care a devenit viral pe internet. Este vorba de un video cu un orb ce avea o plăcuţă pe care scria: „Sunt orb. Vă rog să mă ajutaţi!”. Nimeni nu îi dădea bani. După care un trecător a modificat textul: „Este o zi frumoasă, dar eu nu o pot vedea!”. Și impactul a fost unul total diferit.

Esenţa și concizia sunt două elemente indispensabile în scriitura de orice tip. Iar cuvintele necesită o atenţie sporită. Acestea sunt „lentile pentru focalizarea minţii”, după cum spunea Ayn Rand. Deci să avem grijă de minte!

Într-o lume în care totul se consumă în exces, începând de la supraalimentare şi până la „suprarate”, pictura a decis să devină şi ea una suprareală. Arta suprarealistă, ca o puştoaică excentrică, depăşeşte orice graniţe şi încalcă cu dezinvoltură regulile, distingându-se prin culoare, abstract şi subiecte stranii. Astfel de tablouri izvorăsc dintr-un subconştient ce debordează de imaginaţie, fiind genul de artă pe care ori o iubeşti, ori o urăşti. Pline de suprarealism sunt şi ilustraţiile graficianului Igor Morski, care s-ar părea că i-a citit pe Eugene Ionesco şi pe Franz Kafka, constatarea pornind de la imaginile sale pline de ironie şi absurd.

Morski este un artist născut în Polonia. Și-a făcut studiile în domeniul artei la Poznan, oraş în care s-a stabilit mai târziu. Şi-a început cariera în anii ’80, iar de atunci şi până acum nu s-a mai oprit din a aduna premii şi colaborări fructuoase. A ilustrat cărţi, a lucrat în publicitate şi televiziune, însă, orice ar fi făcut, şi-a păstrat acelaşi stil plin de sens, chiar dacă universul desenat de grafician pare adesea unul utopic.

De asemenea, a urmat o carieră în ilustrația de presă și a colaborat de-a lungul anilor cu unele dintre cele mai prestigioase publicații poloneze, precum  Wprost, Newsweek, Businesweek, Businesman Magazine, Manager Magazine, Charaktery, Psychologia dziś și, recent, Focus. Până în prezent a creat aproximativ o mie de ilustrații, iar lucrarile sale apar sistematic și în reviste internaționale ca Deloitte Review, Prevention, Money, ITB  etc.

Artistul utilizează montajul digital pentru a fi cât mai sugestiv, iar această tehnică determină suprarealismul din creația sa. El combină tehnologiile moderne cu un gust estetic inegalabil, individualizându-și creațiile până la cele mai mici detalii. Imaginile sale mă duc cu gândul la un laborator științific în care omul devine un soi de cobai, pe care se realizează tot felul de  experimente distincte, pe alocuri macabre. Supuse unor „criogenii” plastice, motivele comune renasc, generând noi și noi conotații.

Astfel, dacă vi s-a părut vreodată că timpul a fost exploatat suficient atât în literatură, cât și în artă, atunci Igor Morski vine să demonstreze contrariul. Ceasornicele de fier, sertarele cu amintiri, clepsidra din spatele omului, toate definesc simboluri temporale transpuse într-o modalitate modernă și originală. Așa cum prăjiturile chinezești conțin răvașe surprinzătoare, la fel şi în imaginile graficianului sunt înmagazinate diverse învățăminte subtile, direcţionate asupra unor idei concrete.

Nici natura nu a fost neglijată de artiști, doar că Morski o redescoperă și o afișează într-o serie de ilustrații digitale prin care îți invită îmaginația la o călătorie capabilă să dezvăluie momente inimitabile de prezentare și reprezentare. Designerul polonez creează forme de profil facial prin floră și biomuri pentru a descoperi un copac similar creierului, cu trunchiul în calitate de trunchi cerebral. Imaginile vibrante evocă gânduri de conectare interumană cu toate formele de viață ale Pământului. În alte ilustrații, Morski creează chipuri feminine din ramuri și frunziș, ce reflectă Mama-Natură și esența feminității ei.

Prezența umană se observă în majoritatea creațiilor. Ea domină asupra timpului, a naturii și a altor motive existente în operele sale. Cu brațele alungite,  cu chipul multiplicat, cu obiectele ce ies din corp, omul lui Morski deviază de la orice normă, provenind parcă din filmele SF. Totdată, el încearcă să ne atenţioneze asupra importanței creierului, care înglobează în interior tot felul de mașinării funcționabile ce necesită să fie conectate. Un proverb italian spune că înainte de a deschide gura, asigură-te că e conectată la creier. Deci de această conexiune depinde tot universul uman. Anume interiorul  capului, care în lucrările artistului întotdeauna e plin cu ceva: arbori, fluturi, păsări, rotile, vine să ne atenționeze ca nu cumva golul din stomac să se extindă spre creier, ceea ce ar fi cu adevărat grav.

Toate anomaliile din arta graficianului devin explicabile, deoarece el este interesat de domeniul științelor naturale, de genetică, cosmologie și fizică teoretică. Astfel, aceste pasiuni, care parcă nu s-ar potrivi cu preferințele unui artist, nu pot fi decât avantaje în cazul lui Igor Morski. Combinațiile sale relevă produse inconfundabile, fiind „vânate” atât de coperțile revistelor, cât și de panourile publicitare. De aceea artistul este și coproprietar al Morski Graficzne Studio din orașul său natal. Iar operele de până acum îi prognozează un viitor triumfător și evoluționist, dat fiind faptul că el lucrează deja în 3D.

Viața cotidiană însă pare a fi una obișnuită. Prezent pe rețelele de socializare și preocupat de cele două fiice ale sale, timpul din afara artei se scurge rapid.

Dar, oricum s-ar depăna firele vremii, esențială e plenitudinea. Și dacă unii sunt împliniți prin simpla navigare pe internet, Igor Morski a utilizat lumea digitală pentru a revoluționa arta, și asta s-a întâmplat. Nu în zadar atâția iubitori de frumos îl descoperă zi de zi și nu se jenează să-i dea like. Însă, oricâte like-uri ar avea pe facebook, adevărata apreciere i-o va da, până la urmă, eternitatea.

Într-o lume în care fotografia se află la intersecţia dintre tehnică şi imagine, orice persoană cu un aparat foto profesionist poate deveni pietonul potrivit pe strada artei fotografice. Unii o fac doar pentru cele câteva zerouri, alţii pentru că au devenit camarazii micii tehnologii, toţi însă ştiu că o fotografie nu se face, ea se creează.

Încă de pe vremea lui Aristotel s-a observat cum se poate pune realitatea într-o cutie: este suficient să facem o gaură într-o cutie închisă ca să apară o imagine reală inversată pe fondul interior al acesteia. Evoluţia se pare că a exersat destul, încât am ajuns la un proces facil şi interesant de creare a pozelor pe care le postăm şi le vizualizăm în fiecare zi pe tot felul de site-uri. Literalmente, fotografia se poate traduce prin a picta cu lumină. Un asemenea pictor este Martin Munkácsi, un fotograf maghiar de la începutul veacului al XX-lea, care a lucrat în Germania şi în Statele Unite ale Americii.

Dacă presa sportivă este „of”-ul sportului moldovenesc, atunci pentru Munkácsi presa, fotografia şi sportul alcătuiau un melanj potrivit, încă de pe vremea când lucra la un ziar specializat din Ungaria. El surprindea cu meticulozitate acţiuni compuse care necesitau atât îndemânare artistică, cât şi tehnică.

Aventura artistului a continuat în Germania, drumul său bifurcându-se în doi poli: sportul şi moda. Dovada fiind colaborarea la revistele din aceste domenii (Illustrierte Berliner Zeitung şi Die Dame). Mai mult decât atât, Munkácsi a fotografiat berlinezii, bogaţi şi săraci, în toate activităţile lor. Viteza epocii moderne şi diversitatea punctelor de vedere fotografice l-au fascinat, dar fotograful a fost vrăjit în special de zbor. E vorba de o adevărată şcoală de zbor pentru femei, modelele sale fiind Katharine Hepburn, Leslie Howard, Jean Harlow, Joan Crawford, Jane Russell ş.a.

Aceste portrete feminine au fost realizate în New York, unde Munkácsi şi-a continuat activitatea la o revistă de top. El a părăsit Germania când naziştii l-au concediat pe redactorul-şef, care era evreu, şi au înlocuit fotografiile inovatoare ale artistului cu pozele trupelor germane. Astfel, a ajuns în oraşul care nu doarme niciodată, inovând fotografia modei americane.

Munkácsi părăsea de multe ori studioul pentru a se retrage în aer liber şi a fotografia pe plaje, domenii, în ferme şi aeroporturi. El a realizat unul dintre primele articole ilustrate cu fotografii nud şi pentru cea mai mare parte a vieţii a fost considerat un aventurier nebun. Mereu prezent la evenimentele sportive, de modă, dar şi politice, fotograful avea o energie şi un fler inegalabil. Inventivitatea şi simţul unui reporter fără fisură se transformau într-o combinaţie de excepţie în crearea unei poveşti. Printre admiratori se află inclusiv colegii săi, fotojurnaliştii Henri Cartier-Bresson şi Richard Avedon.

Martin Munkácsi nu ar fi putut fi mai simplu. „Trucul meu…”, scria el în 1935, constă în „aruncarea tuturor trucurilor”. Stilul său lejer a încurajat femeile din secolul al XX-lea şi a adus noi idei de feminitate pe tărâmul fotografic. Deşi devenise o celebritate, având contracte multiple, artistul s-a stins din viaţă în obscuritate, sărăcie şi controversă. Tot ce a reuşit să rămână însă este creaţia sa. Astfel, în New York s-au descoperit aproximativ 4000 de negative de sticlă care acoperă întreaga carieră a sa.

Munkácsi a transmis un val electrizant de impulsivitate şi informalitate. Într-un an a devenit cel mai activ şi mai cunoscut fotograf din Ungaria. Unul dintre colegii săi descria un moment în care el lucra, în genunchi, în apă la o cursă de cai cu obstacole, gata să surprindă cele mai neaşteptate mişcări. Fotografia „Beduin” din Egipt ne poate servi ca exemplu. Observăm cu uşurinţă cum artistul a surprins clipa în care picioarele animalului nici nu se ating de pământ. Dansul, mersul, alergatul, patinatul, toate completează peisajul creativ al fotografului.

Mişcarea este elementul-cheie din imaginile sale, tocmai de aceea a preferat o perioadă să realizeze fotoreportaje din sport. Se pare că ar trebui un întreg mecanism pentru a captura mişcările de pe un stadion. Gândirea, tactul, imaginaţia şi câteva bliţuri alcătuiau mecanismul lui Munkácsi. Imagini precum „Performanţa” şi „Succes întâmplător” reliefează cele mai inimaginabile poziţii şi momente, greu de surprins cu ochiul liber, darămite cu obiectivul aparatului de fotografiat.

Cu toate astea mişcarea, ca să fie cu-adevărat surprinzătoare, necesită o protagonistă, şi-anume femeia. Modelele feminine condimentează creaţiile artistului pentru a reda un plus de mister, de magie şi senzaţie. Cea care joacă tenis, cea care schiază ori cea care sare peste băltoacă devine în fotografiile lui Munkácsi un model de graţie şi energie, un etalon. Fotograful le îmbracă în flexibilitate şi ni le prezintă naturale în explozia lor de veselie şi zâmbet, precum Eva Szaplone într-o maşină decapotabilă. Altele debordează de fineţe, misticism pentru a ne reda aşteptata împrimăvărare.

Artistul recurge şi la accesorii menite să completeze portretele feminine, cel mai adesea întâlnindu-se umbrela, dar şi elemente sportive: o paletă de tenis, patine şi schiuri. Astfel, se observă contrastul stilurilor elegant şi sport, stiluri care de altfel reprezintă femeia în totalitate. Deşi imaginile sunt realizate cu zeci de ani în urmă, ele rămân la fel de actuale, moderne şi unice. Expoziţiile care îl includ sunt încercări salutabile de a actualiza opera sa pentru a-i menţine talentul şi renumele.

În 2007, Centrul Internaţional de Fotografie din New York a vernisat o expoziţie cu fotografiile artistului, intitulată Martin Munkácsi: Think While You Shoot (Gândeşte în timp ce fotografiezi). În 2009, Galeria Howard Greenberg, de asemenea din New York, a organizat o expoziţie în comun a autorilor Edward Steichen şi Munkácsi. Lucrările valoroase se pare că rezistă timpului, fiind în vogă chiar într-o epocă a atâtor fotografi şi tehnologii performante.

Cu siguranţă, creaţiile lui Munkácsi vor rezista mult, căci chiar dacă vin din frigul unor vremi zguduitoare, degajă o căldură lăuntrică de neegalat.

O fi familia celula de bază a societăţii, dar este cu siguranţă şi fieful nebuniei. Boala familiei M de Fausto Paravidinio vine să-mi demonstreze acest lucru. Un spectacol terifiant şi intens în regia lui Radu Afrim a avut loc la Teatrul „Eugene Ionesco”, chiar în penultima zi a Festivalului.

Echipa timişoreană a uimit prin joc, ironie şi autenticitate. A reuşit să prezinte această familie bolnavă de maladiile lumii (ei). Personajele gravitează în jurul unei iubiri maladive, se scurtcircuitează de câte ori încearcă să (se) explice. Mama a dispărut din motive misterioase. Marta e sora „cea bâtrână” care are grijă de toţi şi de toate, deja rigidă şi frigidă, se inspiră din viaţa sexuală (prea) bogată a surorii sale. Maria e campioana avorturilor, iar Giani e fratele pasionat de fotografie ce se hrăneşte cu iluzii, dramatizând permanent. Şi de parcă toate astea nu ar fi de ajuns, e prezent şi un tată, Luigi, „bolnav, dar nu bătrân” (după cum afirmă personajul), cu probleme mintale, aflat într-o derivă totală.

Mi-a plăcut şi decorul. Convulsiile interioare se materializează în vegetal, pomi desfrunziţi, viaţa ce a murit în covorul de frunze arămii. Moartea (sentimentelor) este intens colorată, doar că nuanţele au tonuri şterse, stil vintage, asemenea icoanelor vechi.

În scenă intră fiecare personaj cu problemele lui, apoi Maria. care-şi doreşte comunicare şi atenţie de la logodnicul ei, Fluvio. Apare şi prietenul lui Fluvio, Fabrizzio, care se îndrăgosteşte de Maria. Mentalul telenovelistic ia amploare, trandafiri, priviri cu subînţeles etc. Maria – în interpretarea Malinei Manovici – îşi poartă senzualitatea inconştient. Până la urmă, se confesează: „Cel puţin, de iubit am iubit tot timpul (…) Şi mult”.

Familia M bea cafea, cele două surori şi fratele se contrazic zilnic cu tatăl lor senil. Luigi (Ion Rizea) e un tipaj perfect: retardat + comic. E un „erou” al spectacolului pe care l-am savurat şi eu, şi publicul. El interpretează un şlagăr cu o coadă de păun în cap, la refrenul căruia se alătură şi ceilalţi masculi de pe scenă. Fratele cel mic, în interpretarea lui Eugen Jebeleanu, îşi etalează competenţele în dans. Cei doi prieteni „logodnici” ai Mariei (Victor Bagnovici – macho şi Colin Buzoianu – din registrul personajelor uşor abulice, rătăcite) se ceartă, se împacă, apoi iar se bat. Martei (Claudia Irimia) îi revine martiriul cotidian. Ea şterge voma şi spală dejecţiile tatălui. Ea şi Maria sunt mari, iar bărbaţii mici. „Giani va fi întotdeauna mic, iar eu am fost întotdeauna mare. Luigi era mic dinainte, nu de când s-a îmbolnăvit”, afirmă Marta.

Au fost momente comice la care-am râs din plin, timid sau chiar amar… Uneori, de fapt, şi noi ne putem identifica cu personajele atunci când existăm fără să trăim, participăm fără să asimilăm, privim fără să înţelegem…

În textul tânărului dramaturg italian se jonglează cu socialul, mascat în realism necruţător. Regizorul Radu Afrim evidenţiază universul oniric. Până la urmă, se reflectă o viaţă, care curge lent, dar ireversibil, către moarte. O suavă catastrofă de familie în care sunt zgâriate obiceiurile casnice şi luxate trăirile pubere. Limbajul cotidian bine condimentat, jovialitatea, deschiderea sunt ligamentele construcţiei extreme dintre personaje.

În tot acest puzzle boala familiei M poate că se trage şi se îndreaptă în Moarte. Dar remediul morţii e viaţa sufletului?!

Lumea poartă măşti. Cuvintele poartă măşti. Viaţa îşi atribuie şi ea o mască pe potrivă. În acest bal mascat e o adevărată onoare să cunoaştem omul care pipăie măştile, care şi le imaginează, care le construieşte – omul măştilor… E Glebus Sainciuc.

La cei 92 de ani e omul măştilor fericite, plin de zâmbet, energie şi optimism. Artistul plastic basarabean e cunoscut mai ales pentru colecţia de măşti din papier mâché, dar este şi autor a mai multe lucrări de pictură şi grafică. Artistul se distinge prin originalitatea stilului, un incontestabil talent actoricesc şi umor subtil.

Destinul nu era decât o mască, afirma Emil Cioran. La Glebus Sainciuc masca e, de fapt, un destin. Fiecare piesă din galeria măştilor sale reprezintă o sinteză de sculptură, grafică, pictură. Interpretarea lor scenică include vestimentaţia umorului generos, completat de accesorii indispensabile, precum gestica şi mimica. Toată această ţinută de podium e menită să releve chipul personajului portretizat. Astfel, artistul recurge la un soi de nanotehnologie plastică prin care fiecare mască capătă vitalitate. Acest tip de creaţie a cucerit scene prestigioase precum cea a Festivalului Internaţional de Teatru de la Avignon, a Televiziunii Centrale din URSS, dar şi a multor localităţi basarabene. „Designul” abordat şi prestaţia formidabilă au atras aprecierile unor somităţi, cum sunt artistul Arkadi Raikin, mimul Marcel Marceau şi filosoful Jean-Paul Sartre.

În domeniul picturii, plasticianul îmbină diverse forme de expresie şi debutează cu nişte compoziţii din viaţa personajelor de pe atunci (viticultori, ingineri, poeţi ş.a.). Astfel, patrimoniul nostru naţional se poate bucura de picturi cum sunt La ferma de lapte, Masa mare, La uzina „Electromaşina” etc.

În seria portretelor se includ poeţii Petru Cărare, Leonida Lari, Valeria Grosu, Iulian Filip ş.a. În timp ce autorul jongla cu ulei, guaşă, cărbune, se detaşează un excelent portret al Mariei Cebotari, realizat într-o perioadă când numele interpretei era încă ţinut la index de către autorităţi.

O dovadă a diversităţii creatoare plasticianul ne prezintă în grafica de şevalet, ilustraţia pentru carte şi grafica militantă publicată în periodicele timpului. Însă excelarea maestrului a fost determinată anume de apariţia Bagatelelor, o serie de compoziţii create prin asociaţie cu muzica (hârtie, tuş, circa 300 de lucrări). Acestea i-au asigurat o popularitate imensă, fiind răspândite pe toate meridianele globului.

Artistul aproape că a realizat un tur în jurul lumii, iar corabia măştilor sale a acostat prin cele mai diverse expoziţii organizate în muzeele de peste hotare: Sofia, Baku, Kiev, Odesa, Lvov, Havana, Montreal, Paris etc. Din fiecare port îşi lua idei ingenioase şi îşi ridica pânzele albe ca să revină mai creativ şi mai popular, iar dacă apele erau prielnice îşi materializa fiecare idee într-o mască. Astfel, colecţia sa de măşti este una, de-a dreptul, impresionantă. În ea se regăsesc diverse personalităţi ale vieţii culturale româneşti (Mihai Grecu, Aureliu Busuioc, Nicolae Sulac, Grigore Vieru, Ion Ungureanu, Mihai Cimpoi, Ana Blandiana, Adrian Păunescu şi mulţi alţii) sau din alte spaţii spiritual-(geo)grafice (Aleksandr Soljeniţîn, Alla Pugaciova din Rusia; Luciano Pavarotti din Italia; cântăreaţa Anne Veski din Estonia; poetul Imants Ziedonis din Letonia etc.).

Oricât de cinematografică ar părea viaţa unui artist şi oricât de teatrale sunt măştile sale, maestrul se bucură şi de un film documentar intitulat Glebus, o creaţie a regizorului Valeriu Jereghi. Nu e nici thriller, nici dramă, e un film marca (S)ainciuc (F)enomenal, în care arta capătă dimensiuni inimaginabile.

O aspiraţie nu moare, cel mult se-mplineşte, spunea Valeriu Butulescu. Cu siguranţă, aspiraţiile lui Glebus Sainciuc s-au împlinit, astfel creaţia lui poartă cu mândrie o medalie a popularităţii, originalităţii şi inventivităţii.

Maestrul afirmă că soţia sa, Valentina Rusu-Ciobanu, i-a lungit viaţa cu prezenţa ei. La facultate „chiuleam de la ore ca să-mi petrec timpul cu ea. O desenam mereu”, spunea artistul. Acest talent comun nu doar le-a indicat „pozitiv”, ci i-a unit în numele creaţiei. Chiar şi masca pe care i-a dedicat-o e o dovadă de conexiune magică, de cunoaştere până la cele mai insesizabile trăsături. Artistul nu a ezitat să-şi creeze şi o proprie mască. Doar atunci când te reinventezi pe tine devii credibil şi neobişnuit. El a ajuns chiar şi la Julio Iglesias cu o mască muzicală prin cromatică şi improvizaţie, iar tehnicile sale nu doar i-au creat o carte de vizită, i-au creat o personalitate.

Nepoţii îi spun BuGle („Bu” de la bunicu’ şi „Gle” de la Glebus), iar acesta cred că e cel mai apreciat titlu onorific al său. Pe lângă aceasta, s-a bucurat de numeroase diplome de excelenţă şi titluri preţioase, cel mai recent dintre ele fiind cel de doctor honoris causa al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (2009). Distincţiile oferite sunt mărturii ale aprecierii unui efort colosal şi, alături de creaţiile sale, constituie veridice albume memorialistice.

Masca se pare că a devenit un nou „dress code”. Azi, la începutul secolului al XXI-lea, ca şi ieri, sub mulţimea penelor colorate şi a cristalelor Swarovski se ascunde ceva irelevant. Dorinţa de a părea altceva decât eşti domină nu numai în lumea misterioasă a carnavalelor veneţiene, ci şi în lumea noastră, a personajelor cu măşti. Oamenii adoră să se ascundă, de aceea poartă în geanta lor câte o mască pentru fiecare situaţie. Fie că ea, masca, vine să ne acopere adevăratul chip, fie că adevăratul chip seamănă mai mult cu o mască, Glebus Sainciuc o retuşează, îi dă culoare, zâmbet, riduri, o transformă, astfel, într-o operă (de artă).

Ce este mai rău? Să pierdem măştile sau să nu le putem îndepărta? E mult mai rău să nu conştientizăm valoarea unui artist de o asemenea amploare, deoarece, fără creaţia lui, istoria măştilor e ca florile de plastic – nu respiră.

Caricaturile sunt asemenea unor oglinzi curbate ce te fac să râzi/să plângi şi să cauţi autorii lor pe google.
Tot ce trebuie să cauţi însă este site-ul www.personality.com.ro, în cadrul căruia se încorporează un proiect cultural „planetar” de caricaturi/şarje, o adevărată galerie a personalităţilor neamului românesc, iniţiată de ploieşteanul Nicolae Ioniţă, autodidact în artă.

Ideea proiectului a încolţit cu mai bine de zece ani în urmă, afirmă autorul acestuia, când un ilustrator din Ucraina l-a rugat să-l promoveze pe web site-ul pe care-l construise pentru promovarea propriilor desene umoristice. Astfel, drept revanşă, domnul Ioniţă l-a rugat, la rândul său, să-i deseneze un portret de-al lui Caragiale. Ulterior, acest lucru s-a întâmplat şi cu alte personalităţi ale graficii internaţionale, născându-se „Colecţia Caragiale”. Treptat, pentru că serviciile ce i se solicitau erau tot mai complexe, a început să ceară ca „plată” şi portretele altor personalităţi. Aşa s-a ajuns la Galeria Neamului Românesc. A fost vorba deci de un plan care „s-a copt” în timp.

Acum acest proiect include aproximativ zece mii de lucrări, pictate de peste 1500 de artişti profesionişti din 141 de ţări, precum Franţa, Italia, SUA, Brazilia etc. Presa de pe toate continentele a remarcat ineditul şi valoarea proiectului iniţiat în România. Însă în toţi aceşti ani nu a fost posibilă organizarea unui festival care să-l promoveze. Mai mult chiar, niciodată nu i s-a oferit măcar o strângere de mână sau un cuvânt de apreciere, autorul proiectului lovindu-se de indiferenţa şi ostilitatea instituţiilor cu atribuţii în sprijinirea acestor proiecte.

Fără falsă modestie, am avut deseori senzaţia că acest proiect mă controlează pe mine, şi nu invers, afirmă Nicolae Ioniţă, pentru că el pur şi simplu s-a lăsat dus de val. Dar nu întotdeauna „ce e val ca valul trece”, aşa că galeria continuă să existe şi să reziste, transformându-se în adevărată valoare.

Atât expoziţiile din ţară, cât şi cele din străinătate s-au bucurat de apreciere. Astfel, autorul proiectului povesteşte că nişte funcţionari ai Ambasadei României din Madrid îl întrebau cum îşi explică uriaşul succes pe care îl are Nenea Iancu în capitala Spaniei. Foarte simplu – le-am spus – despre Caragiale nu „le vorbeşte” nişte iluştri cărturari dâmboviţeni care aici nu ar avea niciun credit. „Le vorbeşte” peste 30 de artişti spanioli, foarte cunoscuţi şi deosebit de apreciaţi în această ţară. Dacă filmul nu bate viaţa, atunci caricatura cu siguranţă, drept exemplu fiind această galerie impresionantă, care şi-a căpătat un renume dincolo de frontiere fără a se înscrie în zona VIP sau a purta tocuri şi lănţişor pe gleznă.

Galeria nu conţine doar caricaturile personalităţilor din literatură (V. Alecsandri, Gala Galaction, Nina Cassian, Ileana Mălăncioiu ş.a.), ci şi ale personalităţilor  culturii, artei, sportului (de la C. Brâncuşi, G. Enescu, Nadia Comăneci până la Făt-Frumos şi Păcală), ale personalităţilor politice, istorice (Burebista, Carmen Sylva, Regele Mihai ş.a.), precum şi ale celor din ştiinţă şi tehnică (Spiru Haret, Ioan Cantacuzino, Mina Minovici). Vernisaje întregi de caricaturi sunt adunate într-o singură colecţie. Nu se pot trece cu vederea nici personalităţile basarabene ce se încadrează aici, printre care Gr. Vieru, N. Dabija, M. Cimpoi, Gh. Ghimpu, N. Botgros ş.a.

Este incredibil cum o singură persoană a creat un proiect atât de grandios şi cum zeci de artişti/caricaturişti de prin toate părţile lumii desenează personalităţi ale neamului românesc pe care abia de le cunosc unii dintre noi. Cum un artist brazilian poate reda perfect chipul lui Păunescu şi cum un trecător român nu poate recita corect versurile unei singure poezii de-ale sale? Cum un pictor egiptean îl reprezintă pe Andrei Pleşu, pe când un telespectator schimbă canalul la difuzarea emisiunii acestuia? Cum un indonezian îl pictează pe Gheorghe Hagi, iar un dinamovist îl înjură? Astfel, această galerie devine un exemplu nu doar de artă şi valoare, ci şi de respect, consideraţie, admiraţie.

Eminescu este cel care răsare dintr-un stilou elegant, la patru ace, în viziunea lui Joshua Cairós (Spania). Or, stiloul devine un simbol al inspiraţiei, de unde cerneala pătrunde mai adânc în cuvinte. Tot dintr-un stilou răsare şi chipul Hertei Müller, pictat de Flaviano Caricaturas (Brazilia): acesta parcă ar predestina/glorifica Nobelul ori Animalul inimii, menit să urle scriiturii noi revelaţii.

Unele caricaturi vin să ne amintească de ce-au fost create şi să ne ofere din tradiţionala lor porţie de râs, chiar dacă aceasta vine în contradicţie cu tragicul bacovian, cioranian şi cu alte tragicuri existente. Altele apar clare şi reale asemenea unor adevărate portrete, ascunzând în sinea lor notorietate şi perfecţiune. Toate însă vin să completeze o galerie virtuală „de milioane” sau fie şi „de mii”, dar cu un sprijin şi o apreciere binemeritată, care încă nu îşi face apariţia de sub vreo cortină.

Totuşi, în culisele acestui spectacol de şarje stau artişti de prin toate colţurile lumii, care sunt cei mai credibili ambasadori ai culturii române, după cum afirmă Nicolae Ioniţă. Voi enumera doar câţiva dintre aceştia, printre care Erico Ayres şi Luiz Carlos Fernandes (Brazilia), Joanne Brooker şi Jules Faber (Australia), Ian Baker (Marea Britanie) şi mulţi alţii. Fie că aceşti artişti folosesc culorile sau nuanţele grafice ori mai mult imaginaţia, ei reuşesc să uimească admiratorii (şi nu doar pe cei români).

Astfel, această comoară de lucrări incomparabile doreşte a-şi găsi drumul spre un muzeu. Deşi deocamdată rămâne doar o dorinţă ca la un copil orfan, care nici la Crăciunul următor nu va avea darul sub brad, totuşi e un proiect cu speranţe mari ca şi valoarea sa. Autorul acestuia rămâne la fel de optimist, fiindcă el ştie că ideile, ca şi oamenii, au propriile lor destine.