O telegramă
Azi vreau să fiu o telegramă veche
cu textul: „Je t’ aime”,
să mă plimbe poştaşul cu bicicleta
printr-un oraş franţuzesc,
seara să evadez din geantă,
să cad pe-o bancă luminată
de-un bătrân felinar
şi s-aştept să mă observe
cel mai amărât trecător
ca să îi spun cât de mult îl iubesc.
Ştiu că o să-mi zâmbească
şi-o să mă ascundă
în buzunarul cămăşii.
Acolo inima lui îmi va răspunde
prin bătăi repezi
şi împreună vom scrie
notele unei serenade.

Dedal
în labirintul vieţii
e-un întuneric ispititor
păşesc incert şi tresar
speriată de ecoul paşilor mei
aprind torţa şi-mi observ
tovarăşa umbră însoţindu-mă
îmi face semn spre o hartă
cioplită în piatră
urmez traseul ce mă călăuzeşte
spre libertate
un trandafir uscat
şi-a înfipt spinii în tălpi
tu ai trecut pe aici
şi mi-ai lăsat acest simbol?
alerg nebuneşte
cu tălpile sângerânde
zăresc un licăr de lumină
mi se năluceşte că-ţi aud basul
sau eşti chiar tu?
te apropii şi-mi ştergi tălpile
cu a ta cămaşă albă de bumbac

(Uni)versul meu
mă lipesc de visare
ca ultima frunză de ram
înfricoşată de pământul îngheţat

realitatea mă supune
unui transplant de creier
şi mă transformă
într-o marionetă
cu chip de pară muşcată
ce mucegăieşte
în colţ de odaie nelocuită

iubesc irealitatea mea
cu înfăţişare de ţărăncuţă
liberă să alerge copilăreşte
printre miliardele de spice
să le seducă
a ei privire de smarald
cu lapte matern
să le stropească
să le doinească
româneşte
să horească
şi să adoarmă extaziată

Coşmar
Planeta s-a transfigurat într-un
hexaedru regulat din sticlă,
biosfera a pierit,
a supravieţuit doar un cactus,
oamenii s-au robotizat.
Pe pereţi atârnă portretele lui
Eminescu, da Vinci, Voltaire
cu descrierea: „Om”.
E-o linişte letală ce-mi sparge
timpanele.
Reveniţi-vă, convieţuitorii mei!
Mi-a pierit vocea de când strig în
van.
Vreau să aud sunet de sticlă spartă,
să evadez din acest cub,
să alerg iar prin iarba verde,
înrourată,
să aud voci de copii,
să văd familii povestind.
Mi-e frică să putrezească
umanitatea
între pereţii hipnozei.
Doamne, promite-mi că-n cer
nu-s smartphone-uri,
tablete,
computere,
internet…

Cea de-a noua poruncă biblică din Decalog spune: „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău”. Acestă învăţătură are rolul de a opri minciuna, care înseamnă tăinuirea cu știinţă și voinţă a adevărului pentru a înșela, a rătăci și a păgubi pe altul. Mesajul poruncii nu este valabil doar pentru creștini, pentru că a nega adevărul este, neapărat, o faptă inumană.

Minciuna domină judecata omului, acest advocatus diaboli (conform limbajului eminescian). Dacă, în mod obișnuit, oamenii trebuie să își bazeze existenţa pe un melanj între inteligenţa emoţională și cea raţională, caracteristica de a minţi le perturbă proporţionalitatea. Aceștia cooperează doar cu inteligenţa raţională, descalificând-o pe cea emoţională. Mintea îl îndeamnă pe om să născocească o minciună pentru a-l scoate basma curată, dar nu-l stimulează să conștientizeze dualitatea efectului produs de fapta sa, pentru că, pe lângă rolul de eliberator, înșelăciunea joacă și rolul de distrugător. Acesta neglijează ideea existenţei unor persoane victimizate, inclusiv sinele (răul provoacă rău). Cu toate acestea, nu e de neiertat cel care rănește pe cineva prin viclenie fără a avea, cu adevărat, intenţia, ci acela care minte cu gânduri demonice.

Neadevărul influenţează gândirea prezentându-i-se, iluzoriu, ca o inocenţă. Cărţile și viaţa însă ne dovedesc gravitatea unei minciuni. În Biblie se relatează cum Eva fusese minţită de șarpe, pe care-l crezuse, mușcase din fructul pomului cunoștinţei binelui și răului, îl ispitise și pe Adam, iar Domnul i-a izgonit din rai. Deportaţii din perioada sovietică au fost victimele unor minciuni declarate conducătorilor. Un vicleșug condiţionează distrugerea unei familii, ura dintre fraţi, indignarea unui popor, până și fărâmiţarea acestuia…

Din nefericire, acestea nu sunt suficiente pentru ca omul să înţeleagă nocivitatea înșelăciunilor; el se supune unei societăţi false, care pornește de la sine. Ne minţim zilnic, convingându-ne că-n lume e pace, pe când cei din jurul nostru duc un război pentru a supravieţui. Ne înșelăm, crezând că destinul ni se supune, când, de fapt, ia întorsături neașteptate ce ne rănesc crud. Ne minţim, considerându-ne independenţi și puternici, pe când cerșim un umăr care să ne susţină la greu și Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute; ne amăgim că suntem altfel decât simţim cu adevărat de fiecare dată când zâmbim forţat.

Realizez că omul preferă minciuna în schimbul adevărului pentru a-și plăsmui viaţa dorită. Astfel, îi este imposibil să se bucure de castitatea ei. Eu însă privesc viaţa ca pe o basarabeancă: mai frumoasă cu părul împletit spic, cu pomeţii roșii, cu zâmbet copilăresc, cu pistrui inocenţi, decât fardată, coafată și modificată de cuţitul chirurgului plastician… Naturaleţea umană înglobează idealitatea.

„Dacă lumea ar trebui să piară și eu aș putea s-o scap printr-o minciună, eu n-aș spune-o, ci aș lăsa lumea să piară”, afirma Mihai Eminescu. Destinaţia finală a tuturor oamenilor este moartea, de aceea minciuna este, în cazul dat, ca ţeapa trasă prin corpul dușmanului, ce nu face decât să îi încetinească sfârșitul, supunându-l unor chinuri groaznice. Cu fiecare minciună spusă, noi înaintăm spre sângeroasa pieire a spiritului. „Luptăm”, involuntar, pentru expunerea sufletului în muzee aidoma unei relicve, pentru transfigurarea noastră din oameni în roboţi și pentru ca lexemul „om” să devină un vestigiu arheologic.

Mă trezeşte într-o dimineaţă estivală o rază orbitoare de soare. Îmi dezlipesc, forţat, pleoapele. Leneşă, mă ridic din hamacul improvizat în grădina bunicii, fermecată de cadrul rustic. Mi se năluceşte că simt o aromă de mere coapte. Zăpăcită, o strig pe bunica. Ciudat… nu-mi răspunde.

Urmez mirosul irezistibil de mere, care mă ghidează spre bucătăria de vară. Înăuntru zăresc o copiliţă cu un zâmbet cuceritor. Conştiinţa-mi spune că o cunosc dintotdeauna. Tresar, mă emoţionez până la imposibilitatea de a respira. Silabisesc nedesluşit: „Ciine eşşşti?”. Micuţa se apropie şi rosteşte sonor: „Copilăria!”. Îmi întinde mânuţa, iar eu îi strâng pumnişorul într-al meu, îmi face semn clipind din ochişori şi înteleg că trebuie să îi închid. Ce senzaţie confuză! Nu mai simt pământul sub picioare. Mi-s cuprinse de albul imaculat al unui nor pufos. Localitatea arată splendid de la înălţime! „Astăzi vom rătăci prin galeria cu amintiri”, îngână copila şi îşi îndreaptă privirea spre o câmpie dominată de-o blonduţă cu ochi albaştri.

Incredibil! Sunt eu în copilărie! Stau tolanită cu burta-n sus, razele soarelui mă gâdilă. „Uite un monstru! Şi un dinozaur! Uite-l şi pe Mickey Mouse!”, strig cât mă ţine gura, focalizând cu arătătorul fiecare nor. Vai, ce sunet distrugător de timpane se-aude! Un avion! Ne izolăm urechile şi privim cum eu, micuţă, sar, râd, strig, ridic mâinile-n văzduh, crezând că zburătorul gigantic mă priveşte. Alerg desculţă prin iarba deasă, înrourată, de-un verde crud şi vreau să prind fluturi. Mă rostogolesc până-n vale, mă ridic ameţită şi anticipez reacţia mamei când îmi va observa hainele murdare de verdeaţă. Adun păpădii şi alerg să i le dăruiesc, însoţite de-un zâmbet inocent, care ştiu c-o va înduioşa. Mama surâde, mă ia în braţe şi ne aşezăm pe treptele din faţa casei. Soarele asfinţeşte şi lasă pe cer o fâşie de culoarea rubinului. Mi-e somn. O rog pe mama să-mi spună o poveste, apoi s-o repete de nenumărate ori, până când adorm în braţele-i.

Într-o fracţiune de secundă peisajul este eclipsat. Anturajul este supus unor modificări neclare. Călătorim pe-acelaşi nor, doar aerul e mai rece. Brusc, aud forfotă, răsună ecoul unui clopoţel… Câţi elevi şi profesori! E prima mea zi de şcoală. Mă caut prin mulţime. Iată-mă-s! Vai, ce caraghios arăt. Port două funde uriaşe pe cap, parcă-s pregătită de decolare. Ne adunăm pentru o poză, privesc fotograful ca şi cum ar fi o stafie. Intrăm cu toţii în sălile de clasă. În curtea şcolii s-a lăsat o linişte…

Norul dispare subit de sub picioare. Acum aud trosnet de lemne arzânde. Simt că mi se încălzesc pomeţii. Suntem la gura sobei. Privesc în jur, văd peretele decorat cu desenele mele şi ale frăţiorului meu, iar noi doi, aşezaţi la masă, îi scriem moşului că am fost cuminţi, îi enumerăm secretele şi dorinţele noastre. Alergăm apoi, grăbiţi, la săniuş şi ne întoarcem îngheţaţi de ger. În noaptea de Crăciun suntem spioni, suspectul e Moş Crăciun, dar are Moş Ene grijă să se ivească la timp pe la gene. De-afară se aud clinchete de clopoţei şi glasuri angelice. Copilăria mă priveşte atât de adânc în ochi, încât îmi creează impresia că-mi citeşte filele sufletului. Îmi şopteşte lăcrimând: „Să nu mă uiţi”. Vreau să-i mai strâng o dată pumnişorul într-al meu, dar dispare enigmatic, aidoma unui licăr de lumină-n depărtare.

Imediat aud vocea bunicii fredonând o melodie din folclor. Mă aflu în aceeaşi bucătărie de vară, plină de bunătăţi. Răscolesc într-un sertar şi găsesc un stilou şi o bucată de hârtie. Decid să îi scriu Copilăriei:

Inocenţă, au rămas luni numărate până la a deveni adult, dar cred că e o absurditate. Există, cu adevărat, o vârstă-limită de a fi copil? Eu voi admira etern splendoarea curcubeului cu seninătatea şi mirarea unui copil naiv, mereu voi fi o mică exploratoare, ce descoperă graniţe de teritorii în conturul norilor. Cu aceeaşi nerăbdare de copil voi aştepta să gust din pâinea şi cozonacul proaspăt scoase din cuptorul bunicii. Niciodată nu voi rezista tentaţiei de a ronţăi caramele şi nu voi râde altfel decât hohotind asemenea unui copil lipsit de griji… Copilărie, tu eşti piesa indispensabilă a puzzle-ului ce-mi ilustrează anatomia inimii. Eşti fericirea nesfârşită, despre care-mi voi aminti lăcrimând.

Cu devotament,
un suflet nestins de copil.

Împăturesc bileţelul şi-l ascund în buzunăraşul inimii cu speranţa că-l va citi.

Învinsă

Ah, viaţă,
cât de strâns
îmi înlănţui
traheea
cu tentaculele tale
înveninate

Mi se coagulează
sângele-n artere
şi fiinţa-mi cerşeşte
măcar un atom
din hrana
dumnezeiască –
eliberarea din plasa
criminală.

Când abia reuşesc
să evadez din capcană,
tu, neîndurătoare,
mă strângi
cu un alt tentacul,
de data aceasta
irevocabil…
tocmai când se ivise
prima sclipire solară,
când răsărise întâiul ghiocel.
Copleşită de durere,
aud din imensitate
un tril stins
de privighetoare.
Tu o strangulai
şi pe ea.

 
Artistic

Arta ne-a nuanţat:
eu, negru,
orbitor de negru!
tu, roşu,
seducător de roşu!
Contrast de fiinţe.

Sufletele noastre –
piese
ale unui mozaic…
miniaturizate,
dar esenţiale,
aidoma razelor de lumină
într-un labirint.

Destinele
ne vor fi cicatrizate
în timp,
eternizând
o ramă prăfuită
de pe noptieră.

 
Neînsufleţiţi

Omul-balanţă
ale cărui talgere susţin
spiritualitatea şi materia –
elixirul viabilităţii.

Luptăm continuu
pentru a menţine
echilibrul
dintre acestea,
dar suntem naivi,
vulnerabili în faţa ispitelor
şi… ignorând spiritul,
rău ne macină
dezechilibrul.

Ne îmbolnăvim din suferinţă
şi ne stingem
lâncezi de spiritualitate.
Noi NU pierim
afectaţi de epidemii,
ci de lipsă de suflet –
ciuma tuturor timpurilor…
dar la autopsie
specialiştii nu depistează asta.