În urma atentatelor teroris­te de la Paris din 13 noiem­brie, 129 de oameni și-au pierdut viaţa și alţi 350 au fost răniţi. Atacul a fost revendi­cat de gruparea Statul Islamic, iar forţele de ordine au găsit și au eliminat majoritatea teroriștilor implicaţi în organizarea atentate­lor. Tragedia a lăsat urme adânci în conștiinţa noastră colectivă, deoarece e mai mult decât un atac terorist, e un atac la adresa umanităţii.

Parisul înseamnă pentru această parte a lumii leagănul civilizaţiei europene. Dincolo de orașul iubirii, expresie clișeizată, capitala franceză este sinonimul artei, al rafinamentului și al cultu­rii milenare. Tocmai de aceea lu­mea a rezonat cu această nenoro­cire, a empatizat atât de puternic. De această dată, teroriștii au ţintit modelul de viaţă occidental, liber­tatea de a bea cafea la terasele pariziene, de a merge la un con­cert, de a urmări un meci. S-a tras în lejeritatea cu care francezii își savurează viaţa, asemenea unei felii de camembert sau unui pahar de Cabernet Sauvignon. Atacatorii și-au descărcat armele în Paris și au ciuruit bucuria de a trăi.

În zilele imediat următoare tra­gediei, am admirat curajul france­zilor îndoliaţi. Răvășiţi de durere, francezii s-au angajat într-o luptă împotriva fricii, întorcându-se pe străzile Parisului. Unul dintre ei, Antoine Leiris, și-a pierdut soţia în atacul de la Bataclan, Paris. Acesta a semnat o scrisoare des­chisă adresată atacatorilor, pe care a postat-o pe o reţea de so­cializare. „Nu te cunosc și nici nu vreau să te cunosc – ești un suflet mort. Nu-ţi voi oferi ocazia de a urî. Îţi dorești să-mi stârnești ura, dar a răspunde cu furie ar însem­na să cedez în faţa ignoranţei care te-a transformat în ceea ce ești”, a scris Antoine.

Ca-ntr-un marș împotriva fri­cii, francezii și-au reocupat locu­rile din cafenele, cinematografe și magazine. Deși autorităţile au declarat stare de urgenţă și au dis­locat armata pe străzile Parisului, oamenii par să nu-i observe pe militari și încearcă să reîntoarcă suflul capitalei, de parcă ar fi in­vincibili, iar teroriștii nu le pot fura dorinţa de a-și savura existenţa. Prin această manifestare, france­zii au anunţat că refuză să trăiască ca niște cârtiţe, ascunși în proprii­le case. Ei nu vor să-și suspecteze vecinul arab, nu doresc să renunţe la libertate de dragul securităţii.

Unitatea de care au dat dovadă în faţa acestei spaime paralizante trebuie să servească drept exem­plu tuturor europenilor, inclusiv românilor. Știrile din ultima vre­me, tot mai macabre, nu trebuie să trezească sălbaticul din noi. A rămâne fideli valorilor umane în­seamnă a-i învinge, a nu ne fi frică înseamnă a-i intimida. În aceeași scrisoare, Antoine Leiris scria că fiul lor de 17 luni, rămas orfan de mamă, îi va insulta zilnic pe ata­catori cu fericirea și libertatea lui. „Deoarece nici el nu vă urăște”, conchide Antoine.

Experţii afirmă că teroriștii nu au preferinţe, scopul lor este să ni­micească civilizaţia, iar Europa are datoria să reacţioneze. Ce putem face noi? În condiţiile în care se­curitatea ne este pusă în pericol, trebuie să rămânem umani și vo­cali. Să susţinem liderii informaţi, cu abilităţi strategice, capabili să ia decizii responsabile. Să dozăm precauţia și suspiciunile, să nu că­dem în capcana generalizărilor și a stereotipurilor, care nu fac altce­va decât să contamineze gândirea liberă și să sfideze toleranţa – fun­damentul bătrânei Europe.

De dragul semenilor și al vii­torilor copii, suntem obligaţi să rămânem umani. Să păstrăm și să propagăm valorile după care funcţionează cel mai bun sistem de organizare a unei societăţi: de­mocraţia. În memoria celor uciși, trebuie să conservăm sămânţa civilizaţiei pentru care ei și-au dat viaţa.

În prag de 1 decembrie, Ziua Naţională a României, noi, basa­rabenii, precum și alţi români de pretutindeni, trebuie să ne solida­rizăm cu durerea de la București, de la Paris, de la Beirut sau de ori­unde altundeva și să ne bucurăm pentru șansa de a trăi.

Trăiască viaţa, trăiască umani­tatea!

 
 
Într-un text-meditaţie citit recent pe internet, de altfel destul de siropos, am întâlnit următorul fragment: „A înţelege că tot ce ne înconjoară nu e veșnic este dovada înţelepciunii. Dacă un om ţine minte asta, în inima lui ia foc pasiunea. În interiorul său apare un curaj nemaiîntâlnit de a răspunde provocărilor, de a se cufunda fără știinţă în jocul pe care-l numim generic viaţă”. După lectura acestor rânduri, am rămas împietrită, cu ochii mijiţi din cauza unui vânt nevăzut și cu senzaţia că stăteam în faţa unui aisberg, pe care refuzam să-l văd.

Oamenii mi-au apărut asemenea unor pioni, iar în faţa noastră, a fiecăruia, o infinitate de posibilităţi își croiau drumul. Interconectate, drumurile ne puteau duce către o familie sau o carieră, o anumită destinaţie de călătorie sau poate, o carte pe care am vrut, dar nu am mai scris-o. Cu toate acestea, noi, pionii, ne mișcăm haotic. Scopurile noastre de cele mai multe ori nu trădează o viziune. Nu urcăm mai mult decât primele trepte ale piramidei lui Maslow. Rămânem blocaţi de propriile fobii, copleșiţi de situaţia complicată din ţară și amăgiţi de iluzia că „vom mai avea timp” să ne îndeplinim visurile. Această tendinţă este confirmată și de savanţi. Într-un articol dintr-o revistă americană, oamenii de știinţă afirmau că majoritatea visurilor noastre pot deveni realitate chiar la sfârșitul săptămânii curente. Se refereau, firește, la micile bucurii ale vieţii, preponderent materiale. Inclusiv această statistică confirmă faptul că oamenii tind să-și amâne dorinţele, chiar și cele mai nevinovate.

Veţi spune că e un clișeu și veţi avea dreptate, însă fiecăruia dintre noi îi este dat un anumit număr de zile pe acest pământ. La fel ca în videoclipul formaţiei canadiene Nickelback, deasupra capetelor noastre se află un ceas de precizie, care măsoară cât ne-a mai rămas. Asta nu ar trebui să ne înfricoșeze, ci să ne mobilizeze să ne organizăm existenţa. A răspunde provocărilor nu înseamnă a-ţi da pe fereastră toţi banii pe un bilet spre Maldive, ci a te-ntreba: eu ce vreau să fac în această viaţă? Răspunsul nu trebuie să fie neapărat măreţ. Doar puţini dintre noi vor lăsa o amprentă peste generaţii, însă cu toţii vom lăsa o amintire ce îi va însoţi pe cei ce i-am iubit și care ne-au fost dragi. Ce fel de amintire vrei să lași tu?

Farmecul tinereţii constă exact în această uluitoare imensitate de posibilităţi. Mă tem că prăbușesc un alt clișeu, însă vârsta pe care o au cititorii Clipei siderale mi se pare mai frumoasă decât copilăria. Lipsiţi deocamdată de grijile vieţii adulte, tinerii pot păși pe tărâmul luării primelor decizii importante. Cunoștinţele din școală le sunt scutul de protecţie, iar sensibilitatea adolescenţei îi face precauţi și pătrunzători. Sunt curioși și rebeli. Pe toţi îi caracterizează un idealism înduioșător, ce se va risipi cu trecerea anilor. Însă cel mai frumos este că se află în pragul acestei întrebări: eu ce vreau să fac în această viaţă? Iar răspunsul corect e… orice. Fiecare va alege dintr-o întindere fără margini de oportunităţi.

Tu, tinere! După ce vei fi răspuns la această întrebare, nu aștepta să te mai gândești, să revizuiești ţinta. Nu-ţi spune că vei decide luni sau luna viitoare, ori poate în 2016. Ceasul zvâcnește neîncetat deasupra creștetului, iar visul tău poate începe acum, în clipa în care ai decis să nu-l lași deoparte.

Identifică domeniul care te pasionează, citește cât mai mult cu putinţă și o să vezi cum gândurile și aspiraţiile tale capătă forma unui vis pe care vei râvni să-l trăiești. Dacă vei fi pasionat, îţi va fi mult mai ușor să devii cu adevărat bun în domeniul ales. Vei găsi prieteni, colegi de pasiune, oameni cu care vei împărtăși poate chiar marele tău vis. „Fă ceea ce-ţi place cu adevărat și nu vei munci nicio zi din viaţa ta”, susţinea în acest sens filozoful chinez Confucius.

Într-un cuvânt, alege să-ţi trăiești visul acum. Carpe diem sau „trăiește clipa” este renumita expresie extrasă dintr-un poem latin scris de Horaţiu, unul din cei mai importanţi poeţi din perioada de aur a literaturii romane. În timp, versul a devenit un aforism. Personal, vreau să învăţ a trăi având ca motto cele două cuvinte. Să fiu prezentă în propriul corp în fiecare clipă, să nu-mi mai las visurile pe mâinile incerte ale viitorului. Nu e ușor să renunţi la stabilitatea prezentului, la sentimentul confortabil că visul te așteaptă undeva acolo, dar realizezi că decizia de a-l face prezent în viaţa ta va merita toate eforturile. Preia și tu această deviză, numită carpe diem! Vei înţelege că multe clipe trăite vor căpăta o altă semnificaţie.

Termenul „generaţie” este o noţiune foarte curioasă. O mulţime de oameni cărora le-a fost dat să se nască în același loc, în aceleași vremuri sunt formaţi sub influenţa acelorași factori. Aidoma unor aţe de păianjen, suntem prinși într-o plasă aparent invizibilă. Albinuţa, primele banane, posturile de televiziune rusești și bomboanele de la Bucuria ne-au marcat copilăria și ne-au format în graniţa acelorași valori. Lecturile, obișnuinţele, regimul politic, neajunsurile timpului și-au pus amprenta, ne-au modelat pe același calapod.

Cu toate astea, generaţia pare a fi o forţă impresionantă. Asemenea unui val pe întinderea unei mări, generaţia nu începe și nici nu sfârșește într-un punct anumit, în schimb, poartă cu ea puterea apelor. Această putere poate fi distrugătoare și constructivă deopotrivă. Depinde de ce vânturi sau cutremure îi tulbură liniștea.

Îmi amintesc de generaţiile lui Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija și mulţi alţii. Eforturile lor de a aduce limba română acasă s-au soldat cu reunirea a peste 700.000 de oameni în centrul Chișinăului. La acea Mare Adunare Naţională de la 27 august 1989, a fost declarată limba română ca limbă de stat și a fost adoptat alfabetul latin. Generaţia predecesoare acesteia, supranumită și „tânăra generaţie”, a fost compusă din exponenţi precum Emil Cioran, Constantin Noica și Mircea Vulcănescu. Mircea Eliade, parte a acestei generaţii, „aspira să pună bazele unui edificiu cultural, să se afirme, alături de colegii de generaţie, în mod activ, constructiv, nu prin demolare, ci prin creaţie”, notează scriitoarea Laura Cernat. Lucian Blaga căuta asiduu „corola de minuni a lumii”, punând bazele propriului sistem filosofic. Tinerii își găseau refugiul în cunoaștere, acea găoace protectoare ce le asigura confortul și libertatea.

Frică îmi este că generaţia mea, precum și a celor ce-mi calcă pe urme, este cumva debusolată. Crescuţi mulţi fără părinţi, copiii și tinerii de azi se dezvoltă în lipsa unor mentori capabili să le „crească” o coloană vertebrală. Nu sunt încurajaţi suficient de mult să se îndrepte către carte și se lasă pierduţi în mrejele nepăsării. În același timp, le lipsește râvna de a întreba: care este rostul generaţiei mele? Care sunt caracteristicile ei? Ce ne unește și ce ne desparte? Și cel mai important: ce ar trebui să fac pentru a găsi un loc în destinul poporului român?

Consider că integrarea europeană ar trebui să fie primul obiectiv al generaţiei mele. La fel de important este să înţelegem că „a aduce Europa acasă” depinde de fiecare dintre noi. Dacă ne vom crea condiţii europene de trai, vom asigura justiţia în adevăratul sens al cuvântului, educaţia, medicina… integrarea va veni de la sine. La fel de mult mi-aș dori ca reprezentanţii acestei generaţii să se dezică de prejudecăţile sovietice și să privească spre România cu ochii larg deschiși. Același popor se află dincolo de Prut și, dacă am vrea, ne-ar primi așa cum o spune tradiţia, cu pâine și sare. Unirea s-ar putea lesne transforma într-un alt obiectiv al generaţiei mele. Or, unirea cu România cred că e cea mai bună soluţie pentru o integrare europeană mai rapidă. Odată îndeplinită, am reuși să retușăm o uriașă nedreptate istorică și să intrăm cu capul sus în familia Europei.

Dincolo de politică, vectori sau electorat, cartea ne așteaptă pe toţi. Cunoașterea e un obiectiv universal, nu avem nicio scuză să nu-l realizăm. Literatura ne oferă suficiente modele pentru a ne ghida în viaţă. Experienţele și cunoștinţele din cărţi ne sunt îndeajuns pentru a face faţă provocărilor. Sunt toate ascunse în spatele unor coperte, mai vechi sau mai noi. Tind să cred că doar așa vom reuși să acumulăm suficientă înţelepciune pentru a pregăti generaţiile ce vor urma.

În accepţie modernă, toleranţa înseamnă îngăduinţă și indulgenţă. Presupune să-i înţelegem pe cei diferiţi de noi, să tratăm cu respect orice nu se pliază pe propriile noastre convingeri. Auzim de toleranţă peste tot, în orice discurs al politicienilor și al activiștilor. Curios e faptul că acest cuvânt provine din latină, unde a tolera este echivalentul lui a suporta. Sesizaţi această subtilă diferenţă?

În ultima vreme, aud tot mai mulţi oameni zicând că nu mai suportă să trăiască în Moldova. Vorbesc despre oameni realizaţi, cu funcţii de conducere, salarii decente și perspective de ascensiune în carieră. Ei se gândesc la modul serios să părăsească acest plai mioritic pentru un colţ de pământ străin, dar promiţător. Nu pot să mint și să vă spun că nu-i înţeleg. Ei trăiesc, la fel ca mine, o mare dezamăgire de mai bine de cinci ani. Plini de speranţe, în 2009, împreună am votat un viitor european. Într-un mod tolerant şi, probabil, cu totul iresponsabil, am așteptat zile și luni în șir ca lucru-rile să se schimbe în bine în Republica Moldova.

Decepţionaţi și jefuiţi de visuri (și nu numai!), am re-votat speranţa în noiembrie al anului trecut. În schimb, am obţinut o guvernare din care fac parte aceiași comuniști, pe care i-am debarcat de la putere în 2009 (sic!). Alianţa pentru Integrare Europeană s-a transformat într-o Alianţă pentru Moldova Europeană. Încă o diferenţă subtilă. Un joc perfid de cuvinte. Integrarea s-a evaporat ca un strop de rouă într-o dimineaţă prea caldă. Astăzi, în Parlament avem deputaţi care, întrebaţi fiind „În ce limbă a scris Eminescu?”, refuză să răspundă. Azi se votează legi ce limitează libertatea presei și tot azi, nimeni nu ne explică cine se face vinovat de gaura (neagră, mă tem) din bugetul de stat. Iar noi tolerăm sau, mai bine zis, suportăm.

Simbolic sau nu, scriu aceste rânduri pe 7 aprilie și mă întreb: ce s-a schimbat în acești șase ani? Am progresat oare? S-ar părea că da. De exemplu, am semnat Acordul de asociere cu Uniunea Europeană – un pas care mi se părea decisiv. Priveam cu nesaţ știrile din iunie 2014. Pe atunci, Iurie Leancă ne promitea că vom merge până la capăt, neștiind ce cursă îi vor întinde „colegii”. Președintele Consiliului European dădea asigurări că viaţa cetăţenilor va deveni mai ușoară, iar reprezentanţii Comisiei Euro-pene ne îndemnau să luptăm eficient cu fenomenul corupţiei. În curând se va împlini un an de la acele promisiuni, iar în Parlament se examinează proiectul pentru denunţarea Acordului de asociere între Republica Moldova și UE. Un pas înainte și… mulţi înapoi. Dar noi, cetăţenii acestei palme de pământ, oftăm, înjurăm în propriile bucătării și… răbdăm…

Îmi amintesc cum cetăţenii Portugaliei, ai Spaniei, ai Marii Britanii și ai altor ţări au ieșit în stradă în 2011, când au simţit pe pielea lor efectele crizei economice mondiale. Doar în Londra s-au adunat o jumătate de milion de oameni. Atunci, au existat guverne care au impus politici de austeritate în schimbul unor ajutoare financiare acordate de creditori internaţionali, precum Fondul Monetar Internaţional. Ce ar fi făcut moldoveanul în asemenea condiţii? Ar fi suspinat și și-ar fi zis: „O să fie mai bine. Ne-au dat bani, trebuie să mai răbdăm”. Dar taxele deveneau mai mari, se tăiau salariile, oamenii erau disponibilizaţi. Europenii au ieșit din nou în stradă. Portughezii și-au pictat pereţii cu mesaje de susţinere și rezistenţă. Spaniolii au organizat tabere în peste 30 de orașe, companiile locale i-au susţinut oferindu-le produse alimentare. În cele mai multe cazuri, cetăţenii au reușit să exercite presiuni asupra statului, iar acesta a renegociat condiţiile cu băncile creditoare.

Această toleranţă stupidă a basarabenilor, care ne urmărește de-a lungul istoriei, este ineficientă. Duce la ceea ce un jurnalist de la noi numește „exod de inimi dezamăgite”. Teribilă comparaţia! Iar ţara noastră pierde oameni preţioși. Soluţia rezidă în activismul societăţii civile. Să nu mai răbdăm batjocura miliardului furat, să ieșim la protestele pașnice, să semnăm petiţiile, să ce-rem condiţii decente de viaţă, astfel manifestând atitudine faţă de ceea ce se întâmplă la noi acasă, iar toate acestea vor produce schimbarea dorită, înainte de a ne gândi să plecăm definitiv.

Candide de Voltaire
Scrisă în cheie sarcastică, cu tonuri de roman picaresc, volumul Candide, semnat de filosoful francez Voltaire, a fost publicat în 1759, în plină epocă iluministă. Romanul spune povestea lui Candide, un tânăr care trăieşte o viaţă edeni-că până când începe să fie îndoctrinat de către mentorul său. Cartea a stârnit valuri de critică, deoarece ridiculizează biserica, filosofia, armata și guvernarea france-ză. La secole distanţă de la apariţie, cartea a fost interzisă temporar, în 1929, în Boston, Statele Unite, fiind considerată obscenă.
 

De veghe în lanul de secară de J.D. Salinger
De la publicarea sa, în 1951, şi până la finalul anilor ’90 cartea a fost interzisă în mai multe state americane, detrac-torii lui Salinger susţinând că romanul este imoral şi sexist. Cu toate acestea, devine imediat bestesellerul săptămânii. A devenit popular în rândul cititorilor adolescenţi pentru discursul despre confuzie, teamă, alienare şi revoltă. A fost tradus în toate limbile importante şi vinde anual 250 000 de exemplare. Protagonistul cărţii, Holden Caulfield, a devenit simbolul revoltei adolescentine.
 

Decameronul de Giovanni Boccaccio
În secolul al XIX-lea, cartea a fost interzisă în Statele Unite, sub o lege antiobscenitate, fiind considerată obscenă, nepotrivită şi indecentă. Decameronul este o colecţie de 100 de povestiri, scrisă în secolul al XIV-lea de italianul Giovanni Boccaccio. Volumul este o alegorie medievală, tema esenţială fiind iubirea, cu toate nuanţele ei, de la comedie la tragedie.
 

Confesiuni de Jean-Jacques Rousseau
Interzisă în Franţa în secolul al XVIII-lea până la Revoluţia franceză din 1789, pentru ideile politice vehiculate. Publicată în 1872, la patru ani după moartea lui Rousseau, cartea este una dintre primele autobiografii. În Confesiuni, Rousseau îşi face un portret deloc măgulitor şi ţese, în fundal, unul la fel de negativ şi societăţii franceze con-temporane.
 

Lolita de Vladimir Nabokov
Între 1955 (anul apariţiei) şi finalul anilor ’60 romanul a fost interzis pentru obscenitate în Marea Britanie, Argentina, Noua Zeelandă, Canada şi Africa de Sud. Cartea Lolita a fost publicată pentru prima dată de către o editură pornografică din Franţa, după ce fusese respinsă de alte patru agenţii de publicitate, dar, la scurt timp, a fost interzisă în Franţa din cauza caracterului obscen. Romanul are un subiect controversat, prezentând povestea unui profesor de literatură obsedat de o fată de 12 ani, cu care dezvoltă o relaţie sexuală după ce îi devine tată vitreg. Pe adolescentă o cheamă Dolores, dar el îi spune Lolita în intimitate.
 

Madame Bovary de Gustave Flaubert
Din 1856 (anul apariţiei) şi până spre finalul secolului al XIX-lea, cartea a fost interzisă pentru „ofensă adusă moralei publice”. Romanul este povestea Emmei Bovary, soţia unui doctor, care are o relaţie în afara căsniciei. Flaubert, cunoscut pentru pornirea sa de a găsi „le mot juste”, creează, fără intenţie, un concept – bovarismul, care înseamnă dorinţa de a scăpa din golul vieţii de provincie.
 

1984 de George Orwell
Romanul a fost interzis în 1950 de Uniunea Sovietică, Stalin interpretând cartea drept o satiră la adresa regimului său. De-abia din 1990 volumul a fost republicat în Rusia. Şi Statele Unite, şi Marea Britanie au fost pe punctul de a interzice cartea în anii ’60. Romanul descrie o Mare Britanie posterioară unui război nuclear ipotetic dintre Est și Vest, care ar fi avut loc în anii ’50, în care s-a instaurat un regim de tip totalitar foarte inspirat din ceea ce a fost stalinismul și din anumite elemente ale nazismului.
 

Selecţie și adaptare de Victoria Colesnic
Sursă: www.tvr.ro

Apărută pe piață în decembrie 2012, recenta carte semnată de Lucian Boia De ce este România altfel? devine un adevărat fenomen editorial. În doar câteva luni, lucrarea s-a vândut în peste 30 de mii de exemplare și a stârnit nenumărate dezbateri. Controversată și seducătoare, cartea condamnă eșecurile țării de-a lungul istoriei și prezintă românii dintr-o perspectivă radicală, cvasiextremistă, lăsând loc pentru multiple interpretări.

Lucian Boia, emerit istoric și profesor la București, încearcă încă o redefinire a istoriei naționale. În încercarea de a explica de ce este România altfel, eseul reia istoria națională într-o cheie individualizată și o comentează. România e altcumva, fapt de care Boia este sigur. Acest fapt se datorează întârzierii cu care a apărut pe hartă și poziției sale dezavantajoase, fiind departe de centrele europene și, în același timp, în drumul tuturor. În România domnea analfabetismul pe când în țările europene se înființau primele universități, țăranii dependenți de aici nu știau că drepturile lor pot fi asigurate de o Constituție sau că manufactura poate fi lesne înlocuită cu mașinării performante. Această flagrantă întârziere politică, economică și culturală între România și Occident se resimte până în prezent. Nu ne este greu să-i dăm lui Boia dreptate, bunicii noștri încă nu au uitat cum arată o sapă și rar când își pot permite mai mult de două oi.

Lucian Boia pune la îndoială originea românilor bazată pe criteriul purității daco-romane. România este altfel, pentru că e un amestec inconfundabil de coloniști, modele și influențe. Istoricul, într-un mod impulsiv și categoric, demitizează și contestă puritatea sângelui român. Are și argumente. Dacia a fost cucerită de provinciali romanizați, dar nu romani la origine. Iar de-a lungul istoriei, România a trecut prin zeci de modele, începând cu cel slavo-bizantin, turco-fanariot până la cel occidental, democratic. Limba română e o oglindă a acestei mixturi, un paradis al împrumuturilor lingvistice într-un cadru romanic.

La fel de frustrantă e recunoașterea faptului că modernizarea României începe abia în secolul al XIX-lea. Boia nu se oprește aici, ci continuă tranșant demitizarea patrimoniului românesc. Prima modernizare a țărilor române e opera generalului rus Kiseleff, sistemul sanitar al țării a fost organizat de francezul Carol Davila, iar multe biserici au fost zugrăvite de italienii Schiavoni, Levaditi și cehul Chladek. Un mănunchi de adevăruri care dor. Boia pune la bătaie și cazul delicat al lui Eminescu, a cărui originalitate europeană o consideră relativă și discutabilă. Istoricul e într-atât de pornit să demonstreze nepriceperea poporului român, încât afirmă că orice excepție nu face decât să confirme regula. Fără a lăsa loc pentru discuții sau replici.

După Boia, românii sunt mărginiți și marginali, incapabili de a se supune legilor într-o țară în care corupția și clientelismul stau în capul mesei. Poporul român și-a fabricat originea măreață și istoria eroică, adevărata cultură a țării fiind de fapt cea a supunerii. Aici, Lucian Boia a trecut de partea clișeului și a frustrărilor care-l macină, probabil, de prea multă vreme. Aici, istoricul a stârnit critici și obiecții. Profesorul a blamat tot ce-i românesc și l-a catalogat inferior, adăugând pe deasupra că orice societate are ceea ce merită. E doar o formă elegantă de a spune că românii sunt retardați cultural, politic, economic și o merită pe deplin. Alții i-au împărtășit părerea, pun pariu că ăia se consideră mai mult decât români.

După mine, Boia a trecut limita admisibilului, discreditându-și propria țară. Domnia Sa trebuie să fie conștient că astfel alimentează frustrările unei țări și așa defavorizate istoric și geografic. O fi România instabilă, hărțuită pe timpuri de turci și obosită de comunism, n-o fi inventat electricitatea sau telefonul, dar nu e, cu siguranță, o țară atât de proastă încât autorul să se întrebe: „Să fie un blestem?”.

Și fără cartea profesorului, tinerii de azi preferă străinul în detrimentul naționalului. Locul pe care și-l aleg pentru studiu sau trai este cu atât mai bun, cu cât mai departe se află de casă. De parcă aici ar exista vreo gripă incurabilă, RO1 sau MD1, ce duce negreșit spre eșec, inferioritate şi regres. Nu încurajez publicarea unor istorii înflorite „de succes” sau excesiv de patriotice, în care ne considerăm cea dintâi națiune. Dar rămân la ideea că mai avem nevoie de Eminescu și de panglica tricoloră legată fundă. Dar oare numai de acestea?

Când era de vârsta mea, bunica mergea la hore în fiecare duminică, proaspăt măritată, zglobie și cu flori în păr. Mama era membra unei organizații revoluționare a tineretului sovietic și purta o pereche de blugi de care făcuse rost cu dificultate. Asculta disco și avea părul cârlionțat de chimie. Iar eu? Eu am Indie rock în căști, multe vize în pașaport, prieteni pe toate continentele, poze pe facebook, imagini pe care 7 miliarde de oameni le pot accesa cu o simplă mișcare tactilă pe un ecran multi-touch.

Epoca în care trăiesc tinerii de azi se conturează în jurul unei libertăți covârșitoare. Sub egida democrației, ei au șansa și capacitatea de a alege când, unde și cum să fie. Oricare ar fi opțiunea preferată, aceasta va fi iminent influențată de… tendințe. Tendințele ghidează alegerile, iar acest adevăr se desfășoară astăzi într-un mediu al tehnologiilor informaționale.

Mai ieri mâzgăleam telegrame fără punctuație și aveam un singur program radio sau tv pe săptămână. Nicio generație nu a trecut și facem schimb de informații prin conexiuni wireless, avem gadgeturi care se unesc într-o rețea colosală the world wide web și din care sar, erup, scapă imagini în dimensiuni 3D ce bat realitatea. Tinerii, prea slabi de înger, se lasă pradă acestei revoluții internautice, în special rețelelor de socializare. Butonul Facebook a creat o adevărată reflexie a existenței, o compilare autentică de poze, informații și gânduri ale oamenilor. Tinerii dezvăluie excesiv fapte și date pe care, de regulă, nu le-ar oferi oricui. Însă bată-le-ar norocul, tendințele sunt de vină. Dar problema nu vizează doar securitatea. Facebook devine o manevră psihologică în urma căreia integrăm internetul în firesc. Îl transformăm dintr-un obicei în deprindere, dintr-o habitudine în comportament. Viața noastră devine una trăită în concubinaj cu mulți roboței inteligenți și până la urmă, periculoși pentru sănătate. Dar astea sunt tendințele. Comentariile moralizatoare nu dau rezultatele dorite (știu mamele despre ce vorbesc), trebuie depistate alte tranșări ale acestei problematici.

Să încercăm să întoarcem moneda și să-i descoperim strălucirea. Dincolo de contribuțiile în știință și medicină, internetul poate reprezenta un aport considerabil în evoluția noastră. Acest lucru nu se reduce la descărcarea de referate, cum procedează mulți dintre cei care văd doar posibilitățile interactive de astăzi. Pe același dubios și controversat Facebook, putem găsi zeci de grupuri ale oamenilor pasionați de lectură, cum ar fi „Citesc, deci sunt sexy”. Mii de pagini de anticariate on-line, mii de linkuri care ne retrimit la curiozități și descoperiri din toate timpurile. Cu lejeritate, găsim asociații studențești, anunțuri de voluntariat, comunități care luptă pentru anumite drepturi. Orice agenție mare de știri sau revistă are pagină pe Facebook, pe care o actualizează cu regularitate.

Tehnica nu a dezvoltat doar aparate de joc, dar și e-readers (kindles), tablete ce permit lectura în format electronic fără să afecteze vederea. Și asta a devenit o tendință printre tineri. Se încearcă transformarea lecturii într-o activitate chic, fancy și nu una de tocilar, cum era considerată mult timp. Pe tabletele ce capătă popularitate, se pot găsi cursuri gratuite de la cele mai mari universități și instituții mondiale, precum Stanford, Yale, Oxford sau New York Public Library. Acestea nu prezintă doar material teoretic, ci ne introduc într-o complexă comunitate unde putem face cunoștință cu alți oameni interesați de cursul pe care îl urmăm. Alegerile sunt balamalele destinului, afirma Edwin Markham. Alegerea e în și după noi.

În cele din urmă, tendințele rămân niște atitudini, niște înclinări și năzuințe pe care le urmez mai mult sau mai puțin. Duminica, mă așez la aceeași masă cu oamenii pe care îi iubesc și care au urmat cu totul alte tendințe și care, probabil, nu le înțeleg pe ale mele. Dar iubirea nu e o tendință, e omniprezentă.

Lui

În prelungi clipe înstelate de dor,
În reveria unui vis împlinit,
În caligrama unui fulg
…ce bine că eşti,
Ce bine că ai fost
Şi o să fii,
Şi o să fiu
Până se vor topi toate zăpezile lumii
Împreună cu nemărginirea timpului
Culeasă în strânsoarea unui sărut.

Şah Mat

Aştept mutarea ta,
deşi demult
nu mai jucăm strategic.
Suntem nebunii ce-am încălcat
regulile şahului.
Am ramplasat carourile,
astfel diagonalele noastre nu se mai intersectează.
În limita unui careu ecosez
vreau să inventez
rocade,
mişcări en passant,
iar noi să devenim
rege şi regină
…ale aceleiaşi culori,
la un început de joc.

Ai grijă

O să-mi păzeşti aripile de ploaie?
În timp ce eu îţi voi ghici sufletul
în câteva boabe de cafea amară,
în câteva visuri împlinite aievea.
O să faci o dâră în peretele dintre noi?
Îţi voi da şi o maşină de găurit,
iar lumina va umple golul,
făcându-l curcubeu.
…
Ai grijă să nu-mi perforezi iubirea,
inima sau dorul.

Când reîncep a scrie

Port versurile căptuşite
în doseala unui niciodată împletit cu totdeauna,
le plimb prin buzunarele înfundate
cu bilete de troleibuz.
Cuvintele se rotesc în cercuri concentrice,
iar eu mă consum
în tăria unui sentiment
mai puternic decât
condiţia mea mediocră.
Îmi dau jos fericirea,
dragostea,
visele,
temerile
şi ideile delirante,
aşezându-le împăturite
în palmele
lui.
Când trecutul devine profan,
însemnă că axa universului
s-a deplasat spre soare.