Motto: Nu trebuie decât să vrem. Nu vrem niciodată destul.

Rusia, una dintre ţările cu cea mai mare suprafaţă, cu toate că avea multe pământuri şi braţe de muncă, nu s-a evidenţiat printr-o agricultură dezvoltată; cu toate că avea enorme resurse naturale, nu se evidenţia prin comerţ înfloritor sau printr-o economie dezvoltată, în schimb, mereu s-a remarcat printr-o arzătoare dorinţă de expansiune. Oare care să fi fost problema? Poate că răspunsul îl găsim în romanul lui Lev Tolstoi Anna Karenina, în care viaţa tuturor păturilor sociale este descrisă cu lux de amănunte şi sunt conturate nu tocmai cele mai alese calităţi ale lor, ba, din contra, observăm că predomină lenea, dezmăţul, distracţia, furturile, înşelăciunea ş.a. Aceste probleme au persistat în Rusia mereu şi nu doar în perioada descrisă în romanul lui Tolstoi; Rusia avea nevoie de o mână dură, puternică şi hotărâtă, care să schimbe ceva, astfel şi-a făcut apariţia în viaţa Rusiei un personaj care va lăsa amprente în istorie pentru totdeauna – Petru cel Mare. După cum relatează istoria, el s-a deghizat într-un muncitor de rând şi a călătorit ca să vadă viaţa altor popoare în adevărata sa formă, iar cu experienţa acumulată în urma unei asemenea călătorii, a implementat un şir de reforme, a schimbat radical ideile despre viaţă ale poporului rus şi a zidit sub lumina soarelui, din mlaştină, un nou oraş – Sankt Petersburg – precum a zidit din „mlaştină” şi o nouă Rusie, pe care a numit-o Imperiul Rus, ca un trofeu pentru marile sale realizări şi pentru expansiunea acestuia, iar centrul noii Rusii a devenit chiar noua sa creaţie – Sankt Petersburgul.

Una dintre cele mai puternice regiuni ale României – Moldova – a fost ruptă în două, în urma Tratatului de la Bucureşti din 16/28 mai 1812, care a încălcat practica internaţională şi normele de drept existente în acel moment, întrucât Semiluna ceda veşnic flămândului Imperiu Rus ţinuturi care nu-i aparţineau şi care făceau parte deja dintr-un stat vasal, dar autonom, iar în Europa s-a născut o nouă ţară, numită de ruşiBasarabia.

Din acel moment, pentru teritoriul numit Basarabia a început un nou capitol. A scăpat de sub jugul Imperiului Otoman, dar nici nu-şi putea imagina că jugul otoman era uşor comparativ cu cel pe care urma să-l poarte de acum încolo. Imperiul Otoman nu şi-a impus religia, tradiţiile sau modul de viaţă, pe când noul „stăpân” pretindea nu doar bunurile Basarabiei, dar ţara în întregime, deci Imperiul Rus nu avea nevoie de o colonie, ci voia să transforme Basarabia într-o regiune omogenă cu întregul imperiu. Întrucât, din punct de vedere politic, Imperiul Rus avea nevoie de Basarabia ca o punte spre Balcani, trebuia să se stabilească sigur aici, de aceea o simplă ocupare nu a fost de ajuns; imperiul şi-a plantat rădăcinile în adâncurile Basarabiei, fapt care a dus la procesul de rusificare, ale cărui consecinţe le resimţim destul de puternic şi în prezent. Limba română a fost substituită, treptat, cu cea rusă, Biserica – cea mai mare putere în stat – a trecut sub guvernarea Bisericii ruse, iar în regiune au fost aduşi ruşi pentru a schimba componenţa demografică. Această situaţie a durat până în 1917. Datorită faptului că în Rusia era revoluţie şi schimbare a sistemului, ea nu-şi putea concentra atenţia asupra Basarabiei şi aceasta s-a putut smulge din lanţurile imperiului. Iniţial, şi-a declarat independenţa, dar după, realizând că nu va rezista forţelor marilor puteri din jurul său, a înfăptuit Unirea cu România – ţara-mamă – la 27 martie 1918, însă la 28 iunie 1940, în urma ultimatumului trimis de URSS României, aceasta a fost nevoită să cedeze teritoriul dintre Prut şi Nistru. După un an, România a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial de partea Germaniei, participare care s-a soldat cu eliberarea Basarabiei în 1941 şi realipirea ei la România, dar Basarabia a fost reanexată de Rusia în 1944. După 1944, Basarabia a fost supusă tuturor proceselor din URSS, devenind astfel o parte componentă a acesteia, dar se pare că totuşi nu s-a resemnat totalmente cu crudul său destin, deoarece evenimentele de la începutul anilor ’90 demonstrează că poporul român din Basarabia nu şi-a uitat trecutul. În anii ’90, în URSS a mai început o revoluţie, care parcă a venit să salveze Basarabia pentru a doua oară şi aceasta a mai putut, încă o dată, să se strecoare printre ghearele monstrului slav. Doar că de această dată evadarea nu s-a soldat cu acelaşi final, adică Basarabia nu s-a mai unit cu România, ca şi în 1918. Să le fi reuşit ruşilor să despartă total Basarabia de România?

Un lucru e cert: ruşii au influențat mentalitatea românilor din Basarabia, iar faptul că a supravieţuit totuşi patriotismul în adâncul spiritului poporului e remarcabil. Intelectualitatea a luptat contra noului regim, şi-a pus în primejdie viaţa, a fost crud pedepsită, uneori cu moartea, alteori, când regimul era mai „milostiv”, „doar” cu deportări. Rusia şi-a atins scopul propus aproape în întregime. Ruşii aduşi în Basarabia au luau locul basarabenilor exilaţi, iar în felul acesta s-a modificat structura etnică, dar şi modul de gândire al populaţiei.

Părerea mea este că populaţia s-a împărţit în două tabere sub influența ruşilor, prima tabără este cea a oamenilor cu mintea limpede, care nu au uitat că principalul lor scop este să revină în componenţa ţării-mamă, iar a doua tabără este cea a unor zombi cărora le-a fost spălat creierul de către ruşi şi care s-au lăsat convinşi că le va fi mai bine dacă vor rămâne sub conducere rusească.

Pentru a înfăptui Unirea e nevoie doar de dorinţă, o dorinţă puternică, arzătoare şi indestructibilă, dar, în urma divizării populaţiei, dorinţa şi-a pierdut din forţă. În 1917, dorinţa îşi păstrase mai mult din vitalitate, de aceea în 1918 a fost posibilă înfăptuirea Unirii, dar în 1990 se pare că dorinţa s-a cam alterat, deoarece nici chiar după 20 de ani nu s-a mai produs Unirea; dar timpul trece, iar mărul, iniţial putred doar la codiţă, putrezeşte tot mai mult şi mai mult… Deocamdată basarabenii sunt resemnaţi în haina lor vărgată, deoarece nu vor suficient de mult sau nu sunt pregătiţi să lupte pentru ceea ce vor. Cert e că românii din Basarabia nu sunt fără speranţă, întrucât scânteia dorinţei de altădată încă arde în adâncul sufletului românilor, dovadă sunt evenimentele din aprilie 2009 şi multe alte evenimente, mai mari sau mai mici, care într-o bună zi vor avea puterea să-l îmbrace pe românul basarabean în haina albă a demnităţii.

Toţi profesorii care mi l-au predat pe Eminescu mi-au spus că acesta s-a inspirat din Schopenhauer, unul dintre cei mai pesimişti filozofi. Ţinând cont de sensul cuvântului pesimism, mă aşteptam să găsesc la Schopenhauer tangenţe cu moartea, decepţii şi lipsa unui viitor luminos. Şi totuşi… ce am găsit?

Să începem prin a defini cuvântul pesimism, pentru a nu rămâne neclar unul dintre cele mai importante aspecte. Pesimismul este starea unei persoane care priveşte cu neîncredere viitorul, oamenii din jur şi viaţa sa, în esenţă, crezând că orice situaţie are un deznodământ tragic/fatal.

Citindu-l pe Schopenhauer, nu mi-am amintit de la început de eticheta ce i-a fost pusă de oameni. Abia ajunsă la nota biografică de la sfârşitul carţii sale Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă, mi-am reamintit şi am fost total confuză, deoarece în acea carte nu am sesizat nicio urmă de pesimism. Abia după o analiză minuţioasă am reuşit să pătrund în esenţa lucrurilor: de fapt, oamenii simpli tratează prin prisma simplităţii lor şi nu pot înţelege firea unui geniu, deoarece, precum sentimentele nu pot fi înţelese decât dacă sunt trăite, asa şi geniul nu poate fi înţeles decât de un geniu. Motiv pentru care omul simplu, neînţelegând firea lui Schopenhauer, a catalogat-o greşit. Acesta în operele sale vorbeşte despre comportamentul firesc al intelectualului ce a început să înţeleagă cum funcţionează lumea şi pe ce reguli se bazează, declarând că un adevărat intelectual va alege singurătatea în locul societăţii, deoarece societatea îi provoacă mai multă durere decât singurătatea, care până la urmă îi devine chiar plăcută şi necesară. Schopenhauer compară oamenii sociabili cu aricii care, atunci când le este frig, se apropie unul de altul pentru a se încălzi, dar fiindcă ţepii celorlalţi îi înghimpă, se îndepărtează, însă fiindu-le din nou frig se apropie iar de mulţime şi iar sunt înghimpaţi, şi tot aşa la nesfârşit. Adică, omul sociabil devine sociabil  deoarece nu se poate suporta pe sine în singurătate, care îi arată cât de mărginit şi neimportant este el, de fapt, ceea ce îl determină să suporte durerile pe care i le provoacă societatea, doar pentru a-şi completa urâtul cu ceva. Intelectualul, procedând altfel, nu simte urâtul în singurătate şi nu are nevoie de societate pentru a se completa pe sine însuşi, deoarece el se simte perfect şi singur. Fiind singur, intelectualul poate medita şi crea, lui nu îi este urât cu sine însuşi, deoarece propria lui persoană, fiind bogată spiritual, îi poate oferi mult mai multe decât societatea. Acesta este un motiv pentru care Schopenhauer afirmă că intelectualul nu are trebuinţă de societate, alta fiind tendinţa de a trăi suportabil şi nu fericit. Omul simplu toată viaţa tinde să fie fericit, neînţelegând că fericirea nu este reală, aceasta e ca sfârşitul curcubeului care promite comori. Omul este gata să treacă prin orice suferinţă numai ca să obţină fericirea şi exact în momentul când parcă o trăieşte, totul reîncepe de la capăt şi suferinţa revine, mai puternică decât la început. În pofida acestui adevăr, bine ştiut de toţi, ei oricum aleargă în van după fericire precum vânătorul de comori într-o mină de cărbune. Din cauza acestor afirmaţii logice şi înţelepte, Schopenhauer a fost etichetat drept pesimist, întrucât omul simplu nu poate pătrunde în esenţa lucrurilor şi nu-i poate înţelege patimile, îi pare anormal ca cineva să prefere singurătatea în locul societăţii. Nu mă aştept ca oamenii să renunţe vreodată la gândirea lor, deoarece nu pot deveni toţi genii sau, cel puţin, apţi de a-l înţelege pe un geniu, dar sper că într-o bună zi vor aprecia oamenii la justa lor valoare şi nu vor aştepta ca aceştia să moară, să treacă secole, recunoscându-li-se, apoi, genialitatea. Scopul lui Schopenhauer nu a fost acela de a obţine aprecierea contemporanilor săi, iar aceştia profitând de nepăsarea lui, l-au criticat pentru a se face cunoscuţi ei înşişi. Din păcate, acest fenomen nu a murit odată cu Schopenhauer, ci a revenit de fiecare dată când s-a născut un geniu.

Valeria Bortă
cl. a IX-a, LT „Mircea Eliade”, Nisporeni
Menţiune, secţiunea „Eseu – elevi de gimnaziu”

Câteodată mă simt izgonită din lumea reală de ignoranţa, aroganţa şi făţărnicia celor din jur, iar în astfel de momente singurul lucru care îmi poate alina durerea este lectura. Puţini au şansa să-şi aleagă lumea în care vor să trăiască, dar mie îmi oferă această şansă cărţile.

Într-o zi, ciocnindu-mă cu nedreptatea, am vrut să uit de această lume şi de toată cruzimea din ea, am vrut să mă ascund printre rândurile captivante ale unei cărţi. În geantă aveam o singură carte, Bestii de Joyce Carol Oates, pe care nu o mai citisem până atunci, aşa că am purces la lectură.

La început mi s-a părut că e un roman poliţist, deoarece autoarea descria diverse incendii şi toţi voiau să afle cine-i vinovatul. Eram bucuroasă, pentru că mă gândeam că voi putea fi şi eu un detectiv pentru o perioadă şi, împreuna cu personajele, voi putea dezvălui identitatea făptaşului.

Apoi autoarea o prezintă pe Gillian, o studentă îndrăgostită de profesorul ei de la cursul de poezie, şi am crezut că va fi o frumoasă poveste de dragoste. O dragoste interzisă dintre două persoane ce nu pot forma un cuplu din cauza legilor crude ale lumii în care erau impuşi să trăiască.

Dar… Foarte curând am fost profund dezamăgită, pentru că lumea în care am ales să mă retrag nu era altceva decât reflexia universului din care am vrut să fug. Deşi nu voiam s-o fac, am continuat lectura, pentru că nu-mi stă în fire să abandonez o carte începută.

În Bestii, Joyce Carol Oates descrie firea animalică a omului: profesorul Andre Harrow este iubit de majoritatea studentelor de la facultatea la care munceşte. Dar el este însurat cu Dorcas, o artistă care sculptează şi pictează forme ce amintesc de oameni, dar care sunt atât de hidoase încât îţi e greu să spui că-s oameni.

El conduce un curs de poezie, la care vor să ajungă multe fete. Personajul principal, Gillian, împreună cu prietenele ei, ajunge la acest curs. La început toate sunt zvelte şi pline de viaţă, iar Gillian le invidiază crezând că nu-i la fel de frumoasă ca ele. Dar pe parcursul anului toate trec prin perioade în care nu mai seamănă cu ele însele, iar unele chiar abandonează universitatea.

Într-un final, Gillian nu mai rezistă tentaţiei şi i se destăinuieşte lui Andre în dragoste, iar acesta o abuzează sexual, după care o duce la el acasă şi continuă abuzul împreună cu soţia lui. Loc în care ea află că toate prietenele ei şi multe alte fete au trecut prin aceeaşi situaţie. Iar cel mai tragic lucru e că toate îi iubeau pe Andre şi Dorcas şi toate credeau că nu pot trăi fără ei, fiindcă în momentul abuzului erau sub influenţa drogurilor şi nu realizau ce se petrece.

Această carte m-a făcut să meditez asupra naturii omului. El într-adevăr nu poate fi comparat cu nicio altă vieţuitoare. Cine mai este atât de crud, meschin, mincinos, făţarnic şi jalnic precum e omul? Cine mai ucide sau chinuieşte din plăcere reprezentanţii propriei specii precum o face omul? Nimeni, nimeni nu e atât de josnic precum e omul.

Îmi e ciudă şi, în acelaşi timp, milă de fetele care iubeau un asemenea om. Şi urăsc acest tip de om care crede că îşi poate permite să facă orice din cei mai slabi ca el.

Mereu voi urî oamenii iraţionali, ridicoli şi mediocri. Şi mereu voi fi dezgustată de propria persoană când îmi voi aminti ce e omul.

Din nefericire, autoarea acestei cărţi a descris cu lux de amănunte realitatea. Oricât de mult ne-am dori ca Bestii să fie doar ficţiune, nu e aşa. În zilele noastre sunt suficient de mulţi oameni a căror minte e plină de intenţii mizerabile. Oamenii precum Andre şi Dorcas distrug societatea, neoferindu-i posibilitatea să evolueze.

Deşi noi, toţi, realizăm tragedia, aceşti oameni nu vor dispărea niciodată.