În gândul său, Alex zâmbi din nou: „Ce treabă poate avea cu mine o puştoaică?”. Fusese însă intrigat. Avea deja mai mult de un an de când se retrăsese la maximum posibil din viaţa socială. Nu lucra, trăia din economii şi din ajutoarele modes­te pe care i le ofereau puţinii prieteni cu care mai ţinea legătura. Nu-i păsa ce treabă putea să aibă cu el individa, oricum ar fi refuzat orice. Se gândi însă că n-ar fi stricat să profite oarecum de moment.

– Bine, îi zise senin. Însă înainte de aceasta trebuie să-mi faci tu mie un serviciu.

– Ce fel de serviciu? îl privi ea mirată.

– Ai să vorbeşti cu mine. Mai bine zis, eu am să vorbesc cu tine. De mult nu am mai stat de vorbă cu cineva. Iar acum, având în vedere că nu prea-mi pasă cine eşti şi de unde eşti, iar tu nu vezi o problemă să vii şi să le vorbeşti străinilor prin parcuri după miezul nopţii despre „treburi”, cred că e o ocazie foar­te bună.

– Mă grăbesc, răspunse ea evaziv, apoi se răzgândi şi reluă. Cred că totuşi e posibil. Bine. Dar să mergem unde­va, că e foarte frig aici.

– Stau aici, nu departe, hai.

Alex se ridică şi îşi îndreptă parde­siul. Apoi o luă repede pe una dintre alei. Străina îl urma la o mică distanţă. Mergea uşor, parcă planând deasupra pavajului.

Felinarele, cu lumina lor albastră, făceau competiţie lunii, care zdrobea – fără măcar să observe acest lucru – în­cercările lor sfrijite.

***

Se ridicară pe scara neluminată a unui bloc. Alex râdea, în timp ce ea spu­nea un banc: era ceva cu umor negru. Râdeau. Ajunşi în dreptul unei uşi, Cris­tescu o trase şi ea se deschise imediat. Era neîncuiată.

– Nu încui? întrebă ea cu un zâmbet jucăuş. Nu te temi că poate să intre ci­neva?

– Am uitat azi. Dar, în fond, poate şi să intre. De ce nu? zise Cristescu fără să răspundă acum la zâmbetul ei, apoi iute schimbă tema şi reveni la bancul de care vorbiseră când urcau scările.

Intrară râzând în apartament. El îşi scoase pardesiul, iar ea lăsă la intrare geaca, rămânând într-un pulover sub­ţire, tot negru, cu o deschidere în formă de V la gât. Alex străbătu coridorul scurt din apartament, aprinzând luminile. Se opri în dreptul unei uşi.

– Aici e bucătăria. Vrei o cafea?

– Sigur, mulţumesc.

Peste câteva minute, Alex ieşi din bucătărie cu o ceşcuţă şi cu o cană enormă de cafea. Ea era deja aşezată pe unul dintre scaunele din salonul spa­ţios. Intrase neinvitată, nu se fâstâcea, iar lui îi era indiferent. Îi întinse ei ceașca şi se aşeză pe un scaun în faţa ei.

– Nu e chiar sănătos să bei atât de multă cafea, zise ea.

– O fi, să începem.

– Nu te grăbi aşa, zise ea râzând din nou. Stai să-ţi mai spun una bună.

– Iar un banc?, zise el indiferent, sor­bind din cafea.

– Nu, e o poveste din viaţă. Adică, omul deja nu e în viaţă. Ascultă. E deci vorba de un soldat englez. Cel puţin, era soldat când şi-a început cariera. A devenit general până la urmă. Omul acesta iubea viaţa mai mult ca pe orice în lume, chiar dacă o trăia ucigând pe alţii. Să ştii că odată şi-a muşcat chiar degetele, când un medic refuzase să i le amputeze. Înţelegi, şi le-a muşcat de tot, cu os cu tot?

Alex o privea cu expresia unui om ce stă să vomite. „Stai că n-am adus omul potrivit în casă”, gândi el. Apoi se mai gândi o dată la faptul că prea puţin îi păsa, că o poate scoate oricând pe uşă, şi îşi recăpătă calmul. Ea încă vorbea, el pierduse firul. O auzea de departe:

– … soldatul acesta a trecut prin două războaie, a evadat din prizonierat, a fost rănit de o mulţime de ori, dar a rămas viu. Acum să-ţi spun poanta. După ce s-a retras, soldatul, ajuns general, tră­ia într-un ditamai castelul luxos, mer­gea la vânat şi era fericit. Într-o bună zi, coborând scările late ca să meargă la o ceremonie, a alunecat pe parche­tul scump, proaspăt ceruit, şi a căzut, frângându-şi gâtul. L-a găsit soţia sa la poalele scărilor, aşa cum era îmbrăcat în uniformă de paradă, ţinând strâns chipiul în mâna ce-i mai rămăsese. Zi, nu-i amuzant?

Un zâmbet rezervat apăru pe faţa lui Cristescu. Care general? Unde? Cum? „Prostii”, îşi zise. Apoi, cu voce tare:

– Da, e ceva interesant în aceasta. Chiar dacă nu-mi place să râd de moar­tea altor oameni.

– Păi, nici mie, am spus şi eu să…

– Nu contează. Îţi aminteşti serviciul? „Treaba” pe care o ai la mine? Ne înţele­sesem că spun eu ce am de spus, apoi îmi spui tu chestia pentru care m-ai urmărit noaptea în parc. Sau renunţăm la înţelegerea noastră şi ne spunem noapte bună chiar acum?

Alex schimbase prea repede atitudi­nea. Vorbise ferm, accentuând fiecare sunet, o privea cu o expresie serioasă, orice zâmbet îi pierise de pe buze.

– Da, sigur. Poftim, vorbeşte, ce-mi pasă mie? îi răspunse ea cu aceeaşi ati­tudine. Voiam doar să-ţi spun că nimeni dintre oameni nu poate fugi de moarte.

Alex o privi perplex.

– Am spus eu oare că poate? Ce con…? Nu mai contează. Probabil, nu înţeleg eu umorul tău. Fin.

Ea îl privi cu un zâmbet resemnat şi schiţă un gest cu valenţă incertă. Alex se uită în ceaşca de cafea, apoi spre fereastră. Culoarea era aceeaşi.

Era o noapte rece de sfârşit de august. Vântul biciuia nemilos frunzele încă verzi ale copacilor din parc şi zorea norii albi ce pluteau deasupra, mari şi supuşi. Se părea că îi face să se mişte tot mai repede, de parcă i-ar însoţi spre vreun loc de surghiun. Deasupra acestei scene se vedea ochiul lunii – mort, alb, de o rotunjime perfectă – privind absent spre pământ.

Rezemat pe spătarul unei bănci verzi, Alex Cristescu urmărea şi el convoiul norilor, ascultând murmurul surd al frunzelor. Trăia prin apropiere şi în ultima vreme obişnuia să iasă noaptea din apartament şi să stea puţin pe această bancă. Îi plăcea să privească din spate bustul mic, montat pe o coloană, al unui scriitor cândva exilat aici. Se aşeza anume în spatele sculpturii pentru că astfel nu se simţea singur, fiind în acelaşi timp scutit de senzaţia că e urmărit de cineva.

Era îmbrăcat într-un pardesiu bej, prea călduros pentru august, dar perfect pentru o astfel de noapte. De altfel, Alex avea anumite preferinţe privind statul noaptea în parc. Alegea nopţile în care era sigur că nu va întâlni pe nimeni, nici patrule nocturne, nici cupluri întârziate. Nimeni. Ieşea, de obicei, după miezul nopţii, când insomniile, acompaniate de amintiri şi regrete, deveneau violente. Atunci simţea că ar face mai bine dacă ar ieşi afară prin fereastra apartamentului său de la etajul patru, şi nu pe uşă.

Întotdeauna fusese bântuit de ideea că o clădire frumoasă sau un loc public, cu toate că era construită de oameni şi pentru oameni, avea o valoare estetică mai mare dacă era lipsit de aceştia. Nu ştia de când începuse să gândească aşa şi nici măcar nu era sigur dacă putea să-şi asume această idee, pentru că, deseori, îşi dorea compania oamenilor, iar fără ei se simţea singur. Poate, din acest motiv îi plăcea atât de mult să stea în spatele bustului, care reprezenta un om, fără a fi însă unul.

Uneori, insomniile se întrerupeau prin uitări scurte. Pentru câteva minute, adormea. Erau cele mai frumoase minute din acele nopţi. Visa ceva, deseori plăcut şi foarte real. Apoi se trezea ca la ordin. Alteori visele erau la fel de reale, însă deloc atractive şi îi provocau o frică pe care nu o putea nicidecum controla. Atunci fugea afară indiferent de ce fel de noapte era, evada din apartament chiar cu riscul de a întâlni oameni pe străzi sau în parcul său preferat.

Fugea şi după ce vedea vise plăcute, dar deja în alt sens. Le urmărea. Stând pe bancă în aerul curat al nopţii, putea să se transpună într-un fel de reverie şi să retrăiască, cu o intensitate nemăsurat mai mică, aceste scurte experienţe false, dar atât de vii şi atractive.

Acum stătea treaz, cu ochii larg deschişi orientaţi când spre nori, când spre bust, când spre frunzele ce fremătau blesteme la adresa vântului. Nicio iluzie nu-i curta mintea istovită. Încerca să nu se gândească la nimic. Probabil, avusese unul dintre acele coşmaruri scurte şi dureroase ca un şoc electric. Aceste vise erau ca o fiolă de cianură: de mărimi insignifiante, dar cu impact major.

Vântul se înteţea şi Alex îşi ridică mai sus gulerul pardesiului şi strânse mai bine fularul în jurul gâtului. Îi păru că simte o mişcare alături.
— Ce faci? i se adresă o voce plăcută.

Alex privi mirat spre dreapta şi observă că lângă el, chiar foarte aproape de el, e aşezată o siluetă. Vedea cu greu în întuneric. Privise până acum în direcţia lunii şi ochii trebuiau să se obişnuiască din nou cu absenţa luminii.

Până la urmă, distinse faţa foarte palidă a unei tinere. Probabil, doar părea aşa la lumina lunii. Avea părul tuns scurt, ca al unui băiat. Era îmbrăcată în nişte pantaloni negri, mulaţi pe picioarele extraordinar de subţiri, iar sus avea o geacă neagră de piele, cu o deschidere în partea superioară ce lăsa să se vadă un gât graţios, care parcă strălucea în lumina lunii.

— Cum, cum ai ajuns aici? Cine, cine eşti? bâigui repede Alex, îndepărtându-se pe scaun, dar neîndrăznind să se ridice. Ochii ei gri, flancaţi de câteva şuviţe negre jucate de vânt, îl fixau cu o privire ce avea în ea ceva incert, plăcut, dar şi oarecum înfricoşător.

Nu primi niciun răspuns, ea îl privea în continuare. Apoi îi zâmbi fad.

„La urma urmei, ce-mi pasă”, se gândi Alex şi îşi întoarse ochii la scena pe care o privise de când a venit în parc. Zise cu nepăsare:

— Nu vezi? Iată, stau în parc şi mă odihnesc. —Să cred că ai avut o zi lungă, îi zise ea.
— Într-un fel, într-un fel. O zi lungă, o noapte lungă, o viaţă lungă.
— Nu pari atât de bătrân, zise ea. O ironie jucăuşă i se simţi în glas.

— Am trecut de treiş’cinci de ani o lună în urmă. E o vârstă. În plus, am obosit. Am obosit foarte mult, zise Alex şi o privi, zâmbind amar, încă o dată. Se gândi că, în principiu, n-are de ce să-i ascundă vârsta sau, în genere, să-i ascundă ceva. Nici nu prea-i păsa ce va răspunde necunoscuta. Plus o necunoscută, minus o necunoscută. Ce contează?

Gândurile îl copleşiră, ea tăcea, apoi răspunse: —Să ştii că, într-un fel, pot spune şi eu că am obosit. Am obosit foarte demult şi foarte tare, dar nu mă plâng.

— Când ai reuşit? râse Alex, studiindu-i faţa cu ochii care începuseră să se deprindă cu întunericul. O privi mai atent: era foarte tânără. Iar fiind atât de slabă, părea un copil.

Râse şi ea, dar nu răspunse.

— Permite-mi să te întreb totuşi, spuse Alex serios, ce cauţi aici, la această oră?
— Pe tine, îi răspunse ea, la fel de serios. Am o treabă cu tine.

(va urma)

Cu paşi grăbiţi, intră în sala de concerte. Apoi îşi zise că nu a fost o idee bună să vină în această seară aici. Dar îi plăcea orga şi se convinse că totuşi merita. Astfel de concerte nu erau în fiecare zi, dar şi dacă ar fi fost, ea oricum n-ar fi avut timp să vină să le asculte. Da, anume să le asculte. Nu privea niciodată muzicienii de pe scenă, întotdeauna fixa cu ochii spătarul scaunului vecinului din faţă. Muzica trebuie să fie sunet pur, îşi zicea în astfel de momente: imaginile trebuie să apară de la sine în minte.

Se strecură cu greu printre oamenii necunoscuţi, întorcând precaut privirea de la cei pe care se părea că îi cunoaşte de undeva. În sfârşit, reuşi să se aşeze. Venind spre sala de concert, în troleibuz ciorapii i se prinseră de ceva ascuţit. Acum, îşi ajustă poziţia picioarelor în aşa fel încât să nu se vadă începutul de ruptură. Apoi ridică privirea spre scena iluminată abundent şi, văzând-o pustie, o furară gândurile.

– Pot să văd programul, vă rog?, o întrebă o necunoscută.
– Sigur, poftim, îi răspunse trezindu-se din reverie.

După concert urma să-l întâmpine pe V. în gară. Ea îi propusese. El întotdeauna îi zicea că i-ar fi plăcut să stea cu cineva la cafeneaua din gară. Această idee i se asocia lui cu cea de a sta pe marginea prăpastiei: din gară oricând poţi fugi cu primul tren. Îi repetase de multe ori aceasta pe vremea când erau împreună. Acum ea îl invitase. Nici ea nu ştia de ce. De când se despărţiseră, se gândea întruna la el, iar azi decise să facă o schimbare. Îi refuzase în repetate rânduri o astfel de întâlnire. Astăzi însă ştia ce trebuie să-i zică.

Un val de aplauze îi lovi urechile din ambele părţi, ridică ochii, fosta soţie a unui preşedinte privea din spatele microfonului spre audienţă. Vorbea ceva, voia să-şi arate entuziasmul faţă de muzică, faţă de compozitorul pe care îl omagia festivalul care începea astăzi. Clara căscă discret şi continuă să studieze rochia, pe care o socotea de prost gust, a distinsei femei.

Urmară alte discursuri, iar Clara începea să regrete că a venit la concert. Apoi, pe neaşteptate, şirul de reprezentanţi ai băncilor, ai sponsorilor şi ai altor pretinşi iubitori ai artei se curmă. Lumina în sală se stinse, pe scenă apăruse organistul. Era blond, Clara nu-i putea distinge culoarea ochilor. El se aşeză pe scaunul din faţa orgii şi îi potrivi înălţimea. Într-un sfârşit, sala, cufundată iniţial în linişte, începu să se umple de sunet, ca şi cum acesta ar fi fost o aromă discretă.

Ea închise ochii pentru o clipă, apoi, în locul spătarului scaunului din faţă, fixă cu ochii ţevile argintii ale enormei maşini muzicale. Ţevile străluceau puternic în lumina reflectoarelor. Începu să vadă ceva pe suprafaţa lor. Acolo nu mai erau ţevi, ci golul unei ferestre, prin care se vedea o pajişte verde, deasupra căreia, pe un cer albastru intens, planau uşor nori albi. În faţa ferestrei din ţevi transparente, organistul blond continua să apese agil clapele instrumentului. Clara clipi de câteva ori, strălucirea argintie reveni. Se pare că aţipise. Pentru a treia oară îşi reproşă că venise, după o săptămână grea de muncă, anume la concert. Îşi potrivi ochelarii cu rame negre. Apoi îşi aminti că îşi luase biletul pentru o sumă destul de semnificativă cu mult timp în urmă şi îşi focaliză din nou atenţia asupra muzicii, adică a ultimelor acorduri din concert.

Oare ce se interpretase? Privi în jur, vecina de alături nu-i returnase programul. Îl ţinea strâns între un telefon scump şi poşeta de piele. Clara se resemnă, apoi se ridică împreună cu toţi, bătând din palme, zâmbind spre scenă. Organistul se închină publicului apropiindu-se mult de marginea scenei, dar ea nu-i desluşi culoarea ochilor.

Ieşi în grabă din sală, apoi îşi luă trenciul de la garderobă. Odată ajunsă afară, ochi primul troleibuz spre gară şi urcă. Privea abătută luminile din vitrinele străzii centrale şi asculta cu atenţie anunţurile staţiilor următoare. Se gândi pentru un moment că niciodată nu-i plăcuse să plece undeva fără să fie condusă de cineva.

Intră în cafeneaua de la gară. El i se ridică în întâmpinare, avea între degete o ţigară arsă pe jumătate. Clara refuză să se apropie prea mult şi se aşeză, cerând chelnerului o cafea.

– Despre ce ai vrut să vorbim? o întrebă V., sfredelind-o cu privirea.
– Stai puţin, îi spuse ea repede, căutând telefonul ce începuse pe neaşteptate să zbârnâie în geantă. Trebuie să răspund.

El ridică din sprâncene şi o privi cu ochi mari, rotunzi şi negri. Clara îşi lăsă poșeta pe scaun şi ieşi, ţinând telefonul la ureche. Coti după colţ şi păşi pe scara celui mai apropiat tren, care deja pornea. Un amestec puternic de furie şi satisfacţie puse stăpânire pe ea. Neaşteptat şi inexplicabil.

Abia mai târziu, stând în vagon şi privind mâinile delicate ale bătrânului aşezat în faţa ei, îi veni un gând năstruşnic. Coborî la cea mai apropiată staţie. Deasupra unui câmp verde se înălţa soarele. Ea se afla undeva la mijloc, pe un dig înalt, pe care trecea calea ferată. Mai privi o dată soarele şi zâmbi.

Cu o mişcare hotărâtă, îşi aruncă telefonul preferat, apoi pantofii cu tocuri înalte. Desculţă, păşi înainte cu încredere.

E 7.03. Undeva se aude un deşteptător.

Prima zi

E zece și jumătate şi deja am vizitat o mulţime de locuri impresionante în Constanţa. Edificiul Roman cu Mozaicuri e o clădire din sticlă, construită şi gândită foarte bine, încă în anii ’70. Ține la adăpost de intemperii o capodoperă nemaipomenită, constituită dintr-o suprafaţă enormă de mozaic roman păstrat până în prezent. Acum clădirea e veche şi nu se întreţine, se pare că nu a fost renovată de la construcţie, iar culorile mozaicului devin tot mai fade.

Apoi, Muzeul de Arheologie şi Istorie dispune de o colecţie impresionantă. Ştiam că Tomisul roman bucură până acum arheologii, dar nu ştiam că atât
de frumos şi de bine sunt organizate descoperirile. Într-una din săli, de după o draperie, răsuna Strauss, un vals dedicat mării. Shazam îşi face
treaba bine.

Marea rece mi-a făcut un show off frumos. Asta zic şi eu revedere. De cum m-am apropiat de mal, valurile au început să fie parcă mai înalte, mai puternice. Datorită lor am simţit intens mirosul sărat, iar picăturile reci ajungeau la mine în pofida vântului de iarnă la mijloc de martie.

Dejun într-un local cu vedere spre mare. Stau într-o verandă semicirculară cu ferestre mari şi îmi zic că mă încălzesc la soarele rece care iese de după
norii gri. De fapt, au încălzire bună aici.

*  *  *

Biserica Sf. Anton din Padova, construită în secolul al XIX-lea în stil romanic. Un bătrân venit la închinare m-a întrebat dacă ştiu programul slujbelor. Am afişat un zâmbet şi i-am spus că nu sunt de aici, fără să menţionez că nici catolic nu sunt.

Într-un local cu specific englezesc, stau la o masă cu Barbellion. Ce poate fi mai plăcut? Au linguriţe grele pentru ceai, e o plăcere să le lovești de marginea cănii. Veranda de sticlă îmi aminteşte de unul dintre proiectele de locuinţă ideală, gândit cândva la o temă pentru acasă. Trebuia să aibă tot aşa un semicerc din sticlă, având ca acoperiş un sfert de sferă pictat în tonuri întunecate.

*  *  *

Constanţa – un oraş ce are în zona veche o mulţime de clădiri frumoase, majoritatea într-o stare de decrepitudine avansată. Peste tot copii cerşind şi câini mulţi şi răi. Un bărbat cu beretă îi cerea socoteală proprietarului unui câine, arătându-i pantalonul sfâşiat.

La sinagoga veche nu mai umblă nimeni. Acum acolo sunt doar o mulţime de câini, care nu te lasă nici măcar să fotografiezi şi te latră ameninţător.

A doua zi

E dimineaţă şi sunt în Sibiu. Abia acum. CFR-ul, mai bine zis modul de-a întârzia al trenurilor, mi-a oferit câteva ore în stare suspendată într-un oraş minunat, Mediaş. Primul tren a întârziat şi de asta l-am pierdut pe al doilea. Am petrecut patru ore ca într-un purgatoriu îngheţat, colindând
frumoasele străzi pavate şi căutând zadarnic căldură în vreun local ce să fie deschis noaptea.

Am senzaţia că sunt la capătul puterilor. Rămâne să mai ajung viu şi sănătos la Iaşi. Dacă îmi reuşeşte, institui un record personal de aproximativ 2 256 km parcurşi timp de trei zile cu trenul.

* * *

Un local de cea mai joasă speţă în Vinţu de Jos, cu muzică ieftină dată la maximum, dar în care e cald. Înainte să-l găsesc, eram pe punctul de a scri ode caloriferelor calde din sala de așteptare. Acum am și uitat de ele.

A treia zi

Privesc absent răsăritul pe geamul trenului, în vreme ce trec Carpaţii din Ardeal spre Moldova. N-am reuşit să adorm în tren. Apoi mă copleşeşte lumina puternică a unei dimineţi frumoase de primăvară.

Record bătut, dacă tot era vorba de record. Am obosit dincolo de orice limită, în spate sunt trei nopţi petrecute prin trenuri şi două zile de bătut străzile unor oraşe aproape fantastice. Sunt satisfăcut. M-am pomenit cu o cantitate enormă de fotografii, unele chiar bune!