tristeţile

transparentă ca o foiţă de biblie pe care nu scrie nimic
tristeţea ta e o piele rece şi iute
o mângâi cu periuţa de dinţi
ori cu unghiile tăiate în carne
şi dacă uneori sărut ochii tăi de la depărtare
o fac doar pentru a nu lăsa un sinucigaş să aibă parte de
înălţare
absenţa ta peste a mea e o dragoste apăsată lovită
insectele fac şi ele la fel aripă peste aripă
şi păsările fac la fel pe acoperişuri
tu eşti o lance a tristeţii care taie chiar şi cămaşa mea de
oţel
respir greoi când mă uit la tine de departe
îmi trebuie o mască de oxigen sau măcar tifon cu eter
ca să trăiesc ca să nu mai trăiesc
de parcă nu ar fi acelaşi lucru
nimic nu e mai dureros ca ochii tăi pierduţi într-un ţinut
al nimănui
atunci nu ştiu ce să mai fac
şi cum să nu rămân la mila orişicui
(ceea ce am scris eu acum ar putea oricine să scrie despre
oricine)
corp la corp
suflet cu suflet
e ceva aici care nu mai funcţionează omeneşte.

cutia cu panglici

cineva deschide corpul meu ca pe o cutie cu panglici
amintiri cu cerceluşi de plastic de când eram fetiţă
îmi zdrăngăne la ureche
mă rujam cu violetul spre verde al mamei
mă încălţam în pantofii ei din lac vişiniu
mă îmbrăcam în rochiile cu paiete pe care le ţinea în
geamantan
crezând că voi ajunge femeie de ambasador
pe degetul mare de la mâna stângă îmi puneam mereu
zurgălăi
scoteam limba-n oglindă şi-mi ziceam că-s circăreasă
tatăl meu intra atunci în odaie şi-mi spunea să fiu
cuminte
dar eu mereu scuturam din codiţe
şi aduceam brotaci în casă
pe care îi creşteam în cada cu rufe la muiat
stricam ceasurile scoţându-le şuruburile
şi jucam miezul nopţii a venit omul negru n-a sosit
până când îmi simţeam limba leşinată în gură
m-ascundeam în container să nu fiu găsită de nimeni
cu animalele mă-nţelegeam comme çi comme ça
cu oamenii aşijderea nu prea vorbeam
dar adoram lumea culorilor şi mirosurile ei coruptibile
în vecii vecilor amin.

Peştera

Într-o zi am intrat eu însămi în peştera trupului meu,
stingheră şi cu părul zbârlit pe cap de spaimă.
Mai întâi am păşit prin deşert,
leii dormeau rezemaţi unii de alţii ca nişte catedrale,
spinările lor erau aurore boreale,
cascade Niagara de nisip astupau gurile şi toţi ochii.
Doar oamenii deşertului ştiau că zăpada-i fierbinte şi moale.
În peştera trupului meu se afla un eremit al nisipurilor,
mort, neputrezit, cu mâinile împreunate pe piept
şi cu faţa întoarsă spre răsărit.
L-am atins şi pulberea mi-a intrat în nări ca urma lăsată de foc.
Leii nu-l devoraseră,
nici vulturii nu-i curăţaseră oasele,
nici şerpii nu-l încolăciseră,
nimeni nu voia să mănânce din mortul acela care nu mirosea a nimic.
El stătea ca un fetus bătrîn.
Îl priveam şi un glas de femeie nebună zvonea în mine strigând:
cine te-a născut între leii uitaţi ai lui Dumnezeu,
cine te-a auzit cum sfredeleşti în pustiu,
cine a simţit cum arzi ca o torţă întoarsă pe dos?
Aspru călugăr de diamant,
barba ta creşte încă, deşi ajunsă-i la tălpi,
barba ta-i aşternutul meu pentru vremea cât voi sta închisă aici.
Iar dacă nu voi ieşi niciodată afară,
barba ta-i chiar rochia mea de nuntă, moarte şi de domnişoară.

dansurile

la noapte voi dansa şapte ore
pentru viaţa şi moartea mea cu hăţuri de catifea
apoi pentru dragostea cu inele şi belele
apoi pentru cuţitele tocite din măruntaiele îndoite
apoi pentru spaimele trimise la naiba ştie cu viclenie
apoi pentru dumnezeu sprijinit de-un zid ca un travestit
apoi pentru diavolul care face focuri mici în odaia de granit
iar la sfârşit voi dansa pentru sângele răsturnat
în troaca subpământeană a unui obiect zburător neidentificat
(puterea mea de distrugere şi de iubire e mare).