În orice zi, la orice pas,
murim puţin, murim mai mult.
Cu cât părem mai viu tumult,
cu-atât apunem ceas cu ceas.

Ne credem stânci, ne vrem granit,
nu ştim ce viermi profunzi ne rod.
În viaţa ca un rumen rod
stă miezul morţii, viermuit…

Ca nişte fluvii clocotim,
înspumegaţi, triumfători –
nu bănuim că sub vâltori
nu-nfrângem viaţa, ci murim.

Cu pieptu-n platoşă-ncleştat,
cu pumnii pururi pe hanger,
pe dinăuntru, pe sub fier,
murim adânc, ne-nduplecat.

Aprindem frunţi de heruvim,
şi moartea coace-n umbra loc.
Murim când fremătăm de zbor,
când mângâiem un crin, murim.

Şi-n dragostea ca un şuvoi
când ne sfinţim şi vis şi lut,
cu fiecare sfânt sărut
mai cade-un strop de moarte-n noi.

Se duc furtunile şi vin
ori fierb revoltele în glas,
în orice zi, în orice ceas,
murim mai mult, murim puţin…

Dar noi, în inimi, dac-am strâns
izbânda unei zile vii,
zâmbim c-am mai învins o zi,
în loc să izbucnim în plâns.