Stâncă
       lângă
              stâncă
                     peste
                            beznă
                                   şi hău,
de sub nori –
          deschizând –
                    pân’ la râul
                           cel blând:
scara pe care a pus-o Dumnezeu
pentru a coborî
          pe pământ.

Nicolae Dabija, Stâncile de la Buteşti

Legendele ne farmecă întotdeauna. Cu milioane de ani în urmă, palma de pământ ce poartă azi numele Butești era locuită de vietăți necunoscute nouă. O mare taină a naturii este Reciful de la Butești. Acest monument ascunde atâtea taine, încât nici peste sute de ani oamenii nu au reușit să le dezlege. Peștera ce se află pe malul stâng al râului Camenca este de fapt o componentă a recifului, ce are lățimea de 60-125 de metri. Vizitând localitatea Butești, descoperi frumosul suvenir al naturii. Pe acest loc au fost descoperite urme de viață din epoca paleoliticului. Dovezi ce confirmă această ipoteză sunt lucrurile vechi, uneltele, obiectele din cremene găsite. De asemenea, s-au găsit fosile de animale şi oase, printre care unele erau afumate, iar altele arse. Tot aici au fost găsite și resturi de bucătărie ale oamenilor preistorici din epoca veche de piatră și din Evul Mediu.

La vatra focului, locuitorii ținutului pot să confirme frumoase legende despre această zonă și, în special, despre misterioasa peșteră. Una dintre ele ne spune că mulți oameni au pătruns în peșteră, dar nimeni n-a dat de capătul ei, mulți nu au avut curajul de a-și continua drumul, iar alții, odată porniți, nu s-au mai întors la casele lor. Altă legendă spune că în peștera din stânca Buteștiului a trăit cândva Svidrigailo, fratele regelui decedat al Lituaniei, care a fost nevoit să-şi părăsească meleagurile din cauza că a pierdut lupta pentru tron. Ziua, el ciobănea la un oarecare Neagu, iar noaptea se ascundea în labirinturile peșterii, căci era urmărit de trimișii noului rege, care hotărâse să-şi omoare toți rivalii. Anca, fiica cea mai mare a lui Neagu, îi aducea zilnic mâncare. Anume ea i-a salvat viața atunci când îi dăduseră de urmă doi călăi travestiți în călugări. Peste un timp, Svidrigailo a reușit totuși să ajungă rege al Lituaniei. Anca a fost luată la curtea regală, iar Neagu a devenit cel mai bogat om din Butești.

Cu toate că este un valoros monument al naturii, mâna omului a început să distrugă puțin câte puțin reciful. Astfel, au început să aibă loc numeroase explozii care au dus la pagube, dar totodată s-au mai descoperit şi alte taine. În urma dizolvării substanțelor calcaroase solubile, s-a putut observa că interiorul era umplut cu pietre mari de calcar, pământ și lut argilos, în care se aflau oase străvechi de animale. Majoritatea urmelor scheletice de animale aparțin ursului-de-peșteră. S-au găsit vreo 20 de cranii aproape întregi, câteva sute de colți și maxilare inferioare, mii de oase ale membrelor și ale altor părți ale scheletelor acestor animale. Din materialele colectate a fost restaurat integral un schelet al acestui carnivor de cavernă, care în prezent este expus la Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală din Chișinău.

E plăcut să simți sub picioare pământul ce are o istorie atât de lungă și cât de curios este să atingi piatra ce-şi are  providența din epoca de piatră.

Odată ajunşi la faţa locului, din peşteră se deschid vederi surprinzătoare spre sat, spre valea râului Camenca, care şerpuieşte împrejurul recifului, cuprinzându-l, parcă.

Vedere

Când credeai că nu te văd, ai hrănit un câine vagabond şi am învăţat că este bine să mă îngrijesc până şi de animale.
Când credeai că nu te văd, mi-ai pregătit prăjitura preferată şi am învăţat că există lucruri aparent neînsemnate, ce se pot transforma în daruri speciale în viaţa noastră.
Când credeai că nu te văd, ai rostit o rugăciune şi am învăţat că există un Dumnezeu cu care pot sta de vorbă. Am învăţat să mă încred în El.
Când credeai că nu te văd, ai pregătit o masă pentru o cunoştinţă bolnavă şi am învăţat că trebuie să ne îngrijim de aproapele nostru.
Când credeai că nu te văd, ai jertfit din timpul şi din banii tăi pentru oameni care duceau lipsă. Am învăţat că cei care au mai mult trebuie să dea celor ce au mai puţin.
Când credeai că nu te văd, m-ai sărutat de „noapte bună” şi m-am simţit iubită şi în siguranţă.
Când credeai că nu te văd, ochii ţi s-au umplut de lacrimi şi am învăţat că există lucruri dureroase în viaţă, dar nu este o ruşine atunci când vărsăm lacrimi.
Când credeai că nu te văd, m-ai susţinut din umbră şi am vrut să dau tot ce am mai bun din mine.
Când credeai că nu te văd, te-am privit şi am venit să-ţi spun:
„Îţi mulţumesc pentru toate lucrurile pe care le-am văzut când credeai că nu te vad!”

Vis

…adorm cu faţa lipită de pernă şi cu gândul la părinţi. Simt o mângâiere în noapte şi-mi dau seama că este o atingere rece. Încerc să cred că ei sunt lângă mine, dar gândul a devenit hrană vântului neastâmpărat. Am închis ochii ca să-i văd, dar nu am zărit decât teamă şi confuzie. I-am deschis repede… pentru a nu lăcrima… si atunci am văzut stelele. Dacă nu puteam să zăresc soarele, am căutat alinare în stele…
Simţeam cum mă înalţ spre ele, fiind asemenea unei iedere. Priveam cerul ca pe un scop, un scop pe care voiam sa-l ating… Mâinile mi se transformaseră în frunze, de fapt, frunzele îmi erau părţi ale corpului, iar florile erau oglinda sufletului prin care puteam privi Universul. La un moment dat, am încercat să-mi arunc privirea în jos, simţind că m-am înălţat mult prea mult, dar mi se făcu frică de înălţime…
Deodată, picioarele nu au mai putut continua escaladarea. Cineva încerca să taie tulpina, să scoată rădăcinile, dar iedera a continuat să crească şi, cu cât se înălţa, cu atât mai mult simţea că cerul este o fereastră prin care nu va putea trece nicicând. A încercat să privească dincolo de sticlă, dar tulpina îi cedase…
Dorea să-l atingă… acel cer imens, însă a reuşit numai cu privirea, doborâtă fiind la pământ.
Nu-i păsa cine a doborât-o, doar un regret mai încolţea în inima sa că ,,a vrut doar să atingă cerul’’, ,,a vrut doar pentru o secundă să respire’’, dar nu s-a putut. Suferea zâmbind… auzi un zgomot…
Am tresărit şi am privit spre telefon…
Cineva mi-a dorit să am o zi minunată. Am zâmbit şi am rămas să-mi continui visul privind spre răsărit…

Aparenţe

Sunt cea care am fost, trăiesc ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mă arunc în imaginaţia tuturor numai pentru a arăta că sunt fericită şi pot merge mai departe. Straniu! Mă simt singură şi neajutorată, cu toate că par cea mai puternică persoană din lume, cea mai sigură şi mai crudă… în realitate însă, acest urlet de lup este un scheunat jalnic de câine, pe care nimeni nu-l poate auzi. Mă întorc şi acum acolo unde am păşit în amintiri şi am avut cea mai plăcută companie în ora lecturii: liliacul! Acum totul s-a schimbat. Mă duc acolo şi nu mai recunosc pe nimeni, zăresc în curte alergând copilăria, însă ea nu mă vede, priveşte în zare, iar eu privesc spre ea.
Parcă aş fi manipulată ca o jucărie, nu mai simt, nu mai am sentimente… sufletul a devenit de metal din clipa când strigătul din seara de Crăciun mi-a atins privirea. Am uitat cine am fost şi totodată am rămas cea care am fost. Mă simt de parcă aş fi călătorit prin toată lumea, de parcă aş fi făcut ocolul lumii în doar câteva zile şi totodată mă simt închisă în cel mai aspru deşert al suferinţei mele. Regret faptul că nu pot să plâng mai mult, nu am lacrimi îndeajuns pentru a-mi exprima durerea… nici cuvinte, căci am cel mai sărac vocabular.
Mi-a rămas doar privirea… privirea pierdută-n gol… într-un gol de aparenţe.