Mihaela Josan
anul I, USM
Menţiune, secţiunea „Poezie – liceeni”

Până dincolo de absurd

Încă o dimineaţă
în care trebuie
să mă suport,
să-mi ignor propria fiinţă,
ca să pot trăi.

Nevoia de tine
este atât de mare,
e atât de reală,
o simt organic
ca pe o metastază
care devorează
gândurile,
simţurile,
pătrunde adânc,
până-n ultima celulă,
până la ultima zvâcnire,
până dincolo de absurd.

O amintire fără ramă

Când zorii ies din întuneric
şi fumul nopţii se destramă,
o amintire, fără ramă,
se prinde-n jocul nostru, sferic.

E alt decor, aceeaşi dramă,
văd chipul tău plutind eteric
în sensul piesei, ezoteric,
ca un război fără vreo armă.

În visul meu prea geometric
stau încurcată-ntre secante,
pe-un portativ se scurge-andante
un cântec trist şi asimetric.

Aspiraţie

Joc într-o piesă învechită,
dar de succes.
O ştiu pe de rost,
are un singur act.
Îmi tocesc rolul, în speranţa
că într-o zi
voi fi numit maestru
al cuvintelor.
Până acum, regizorul mi-a oferit
doar rolul de
figurant.

Absenţa ta

Şi-au mai rămas
Doar spaţiile reci…
Absenţa ta
Îmi ţine acum de cald
Nimeni în mine
Nu se mai roteşte
Nimb auriu pe frunte
Nu mai am
Şi simt cum
Totu-n mine e hazard.
Păianjeni care ieri
Priveau timid
Mă înconjoară-acum
Familial
Cochiliile s-au golit
De melci –
Văd bale sidefate
Reci
Şi sufletu-mi
e-o boabă de cristal
pe care
spre soare o rotesc.