Omiterea virgulei în expresii şi locuţiuni cu termeni coordonaţi

Se cunoaşte că „funcţia de bază a virgulei este de delimitare”, ea „marcând pauzele grama­ticale interioare, precedate de intonaţie as­cendentă sau descendentă, care delimitează în vorbire unităţi ale enunţului” (G. Beldescu). În coordonarea fie prin juxtapunere, fie prin joncţiune (în aceasta din urmă virgula putând să apară condiţionat sau necondiţionat), virgula se pune întotdeauna la dreap­ta, după primul termen coordonat (parte de propozi­ţie – însoţită sau nu de determinări), de pildă: „Margareta era sprinţară [,] şăgalnică şi neastâmpărată” (Vlahuţă) sau „Afară plouă [,] ninge!” (Alecsandri).

Similar, expresiile şi locuţiunile (îmbinări fixe sau gru­puri de cuvinte cu înţeles unitar) care au termeni coordo­naţi trebuie să folosească obligatoriu virgula în deli­mitarea lor, aşa cum se vede în formulările: „Logodna s-a făcut pe vrute [,] pe nevrute” (Galaction), „Vrei [,] nu vrei, bea, Grigore, agheasmă” şi „nici în car [,] nici în căruţă”.

Din păcate, se întâlnesc nu rareori – în asemenea cazuri – inconsecvenţe în utilizarea virgulei, omiterea ei observân­du-se cu precădere în limbajul unor instituţii de presă (dar şi în unele lucrări de interes ştiinţific): „Lungimea parcului va fi [totalmente] schimbată, devenind nici mai mult nici mai puţin o adevărată Grădină a Edenului” (corect: „deve­nind nici mai mult [,] nici mai puţin o adevărată Grădină a Edenului”).

În exemplele ce urmează, voi reaminti câteva dintre expresiile şi locuţiunile de mare circulaţie (majoritatea, ad­verbiale), cu punctuaţia şi cu sensurile lor corespunzătoare:

• „Azi aşa [,] mâine aşa” (= mereu acelaşi lucru, la fel; continuând mereu în acest fel);
• „Altă zi [,] altă căciulă” (= fiecare zi cu rostul şi cu problemele ei);
• „Ba azi [,] ba mâine” (= de pe-o zi pe alta);
• „Ba din una [,] ba din alta” (= din vorbă-n vorbă);
• „Cu mic [,] cu mare” (= toată lumea)
• „De bine [,] de rău” (= anevoie; cu una, cu alta; cumva, oarecum);
• „De silă [,] de milă” (= vrând-nevrând; de voie, de nevoie; fiind obligat sau nevoit să…);
• „Eu spun [,] eu aud” (= degeaba vorbesc, nu mă ascultă nimeni);
• „Mult [,] puţin” (= tot, atâta cât este, cât o fi, ori­cât);
• „Nici zi [,] nici noapte” (= niciodată, deloc);
• „Nici mai mult [,] nici mai puţin” (= exact, cât tre­buie);
• „Şi aşa [,] şi aşa” (= şi într-un fel, şi într-altul).

Substantive comune numai cu forme de plural (pluralia tantum)

Între părţile de vorbire flexibile care, în mod obişnuit, au o formă pentru singu­lar, iar alta pentru plural, substantivul comun poate avea – şi la singular, şi la plural – câte două-trei forme. Dar el poate fi şi defectiv de număr, având fie numai forme de singular (aur, mazăre, fotbal, taică, foame, cinste etc.), fie numai forme de plural, care să exprime nume de obiecte formate din două părţi identice (iţari, catalige, ochelari etc.) sau nume de mate­rii socotite ca substantive colective (măruntaie, lenjuri, confetti etc.).

Reamintesc, mai jos, cele mai cunoscute substantive defective de singular, deci cele care au numai forme de plural:

• aplauze;
• catalige;
• coclauri;
• confetti;
• funeralii;
• ghilimele;
• grâne;
• huşte;
• iţari (pantaloni);
• lenjuri;
• măruntaie;
• mendre;
• minuturi (mâncăruri);
• ochelari;
• odăjdii;
• pomeţi (umerii obrajilor);
• rechizite (de scris);
• represalii;
• scripte;
• spaghete;
• şale;
• tăiţei;
• târlici;
• zâmbre;
• zori.

_______________________

Sursa: Erori frecvente în limbajul cotidian, Ilie Ștefan Rădulescu, București, Editura Niculescu, 2002

Numeralul, în comparaţie cu celelalte părţi de vorbire flexibile, „are mai puţine forme flexionare”, declinându-se „în întregime sau parţial, un(u), doi (şi compusele cu unu şi doi, afară de unsprezece), zece, sută, mie, milion, miliard, bilion” (Gramatica Academiei). „Distincţia de gen se constată numai la numeralele cardinale simple unu(l) – una (o), doi – două şi la toate celelalte numerale compuse cu acestea: doisprezece – douăsprezece, douăzeci şi unu – douăzeci şi una, douăzeci şi doi – douăzeci şi două etc.” (Gh. Constantinescu-Dobridor)

Ţinând seama de cele arătate, numeralul doi are, prin urmare, forme distincte după gen: masculin – doi, feminin şi neutru – două, cerinţă încălcată de foarte mulţi vorbitori nu numai în conversaţia uzuală, ci şi în împrejurări oficiale, solemne, inclusiv pe diversele canale ale mass-mediei audiovizuale. Originea acestei încălcări de acord (doi folosindu-se, abuziv, în locul lui două) rezidă, în primul rând, în ignorarea normelor gramaticale, ignorare întărită – se pare – de preluarea mimetică, „manieristă”, de la persoane necultivate, a formulărilor incorecte.

Deoarece situaţiile contextuale sunt foarte variate, este bine ca (pentru evitarea întrebuinţării „invariabile” a masculinului doi şi la celelalte genuri) să se aibă în vedere următoarele reguli, urmate de exemple critice:

a)     când numeralul are valoare adjectivală, precedând substantivul pe care-l determină, atunci se acordă obligatoriu cu acesta: „Cazare, bonuri valorice, tot tacâmul… a costat doisprezece milioane” (corect: „…au costat douăsprezece milioane”); „Toţi cei doisprezece persoane au fost răniţi” (corect: „Toate cele douăsprezece persoane au fost rănite”); „Temperatura maximă a zilei va fi între doi şi opt grade” (corect: „…între două şi opt grade”);

b)     când, având tot valoare adjectivală, numeralul îi succedă substantivului regent, se acordă, de asemenea, cu acesta (excepţie făcând, dacă indică ora, unu şi douăzeci şi unu); „La ora doisprezece, Andrei Pavel îl întâlneşte în optimi pe Tom Harth” (corect: „La ora douăsprezece [= a douăsprezecea], Andrei Pavel…”); „În sensul celor afirmate, mă voi ocupa personal de programele claselor nouă – doisprezece” (corect: „… mă voi ocupa personal de programele claselor nouă – douăsprezece [= a noua – a douăsprezecea]”); „Sunt elevă în clasa doisprezece B şi particip cu interes la concursul de informatică” (corect: „Sunt elevă în clasa a douăsprezecea B…”);

c)      când numeralul apare independent – substantivul determinat fiind subînţeles –, acesta din urmă îi impune numeralului, prin acord, genul său: „Primul program de la patinaj, de la zece la doisprezece, este gratuit până la 15 decembrie, programul de vacanţă fiind de la doisprezece la unu” (corect: „… de la [ora] zece la douăsprezece, …programul de vacanţă fiind de la douăsprezece la unu”);

d)     când numeralul exprimă date calendaristice, limba literară admite (cu excepţia compuselor lui unu în formă de masculin: douăzeci şi unu mai, treizeci şi unu octombrie) atât forma de feminin, cât și de masculin pentru 2 şi compusele 12 şi 22: „Începând din două/doi ianuarie, valorile traficului au fost sufocante…”; „Vino duminică, douăsprezece/doisprezece decembrie, şi vei beneficia de o vacanţă à la Petrişor”; „Răsturnarea care a avut loc s-a petrecut chiar din douăzeci şi două/douăzeci şi doi decembrie…”.

________________________

Sursa: Erori frecvente în limbajul cotidian, Ilie Ștefan Rădulescu, București, Editura Niculescu, 2002

Adevărul este că viaţa cotidiană este o sursă inepuizabilă de noi şi noi exprimări pleonastice, a căror existenţă se datorează unor oameni care, deși au studii liceale sau universitare, le comit.

Se ştie că pleonasmul este o greşeală de exprimare, constând în folosirea combinată a două cuvinte diferite care, aflate în raport de subordonare, repetă inutil aceeaşi idee (cuvântul determinat incluzând în sfera lui semantică sensul determinantului): babă bătrână, sentimente sufleteşti, cooperează împreună, mijloace mass-media, scurtă alocuţiune ş.a. Mai jos sunt propuse alte construcţii pleonastice, extrase atât din vorbirea comună, cât şi din presa scrisă şi audio-vizuală:

Este un adevăr „istoric” faptul că unele substantive au circulat, cândva, cu două variante formale, şi anume una cu sufixul -ie, explicabil în parte prin influenţa rusă (casaţie, concesie, conversie, fracţie, instrucţie, inversie, lecţie, obligaţie, pensie, porţie, reacţie, secţie, selecţie, staţie, transmisie), alta cu sufixul -iune, de origine latino-romanică. După o perioadă de „convieţuire”, fie una dintre ele s-a impus ca literară, cealaltă fiind apreciată ca nerecomandabilă (preferându-se, pe de o parte, acţiune, nu „acţie”; emisiune, nu „emisie”; ficţiune, nu „ficţie”; naţiune, nu „naţie” etc., iar, pe de altă parte, colecţie, nu „colecţiune”; investiţie, nu „investiţiune” etc.), fie au continuat să existe ambele variante, însă diferenţiate semantic, devenind paronime.

Datorită asemănărilor, formele duble ce au „supravieţuit” sunt uneori confundate, întrebuinţându-se greşit, una în locul celeilalte, ca în următoarele enunţuri:

În urma consultării dicţionarelor explicative, voi reda mai jos sensurile corecte ale celor mai uzuale perechi de paronime din categoria substantivelor sus-amintite:

CONFUZIE – CONFUZIUNE

I. Încurcătură, lipsă de orientare. Confuzie mintală = tulburare de cunoştinţă care apare în cazul unor infecţii şi intoxicaţii.

II. (Jur.) Mod de stingere a unor obligaţii prin reunire în aceeaşi persoană a calităţilor de debitor şi de creditor.

INSTRUCŢIE – INSTRUCŢIUNE

I. Ansamblu de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, predate cuiva sau căpătate de cineva, prin care se urmăreşte însuşirea unei culturi generale şi a unei specializări profesionale; învăţătură; învăţământ. Pregătirea ostaşilor în vederea însuşirii teoriei şi practicii militare. (Jur.) Activitatea de cercetare a cauzelor penale. Judecător de instrucţie (în unele ţări) = magistrat însărcinat cu cercetarea cauzelor penale.

II. Indicaţie dată cuiva cu privire la îndeplinirea unui lucru. (La pl.) Îndrumări date de către conducerea unui organ ierarhic superior organelor administrative în subordine; textul sau broşura care cu-prinde aceste îndrumări.

LECŢIE – LECŢIUNE

I. Formă de bază a organizării instructiv-educative din şcoală, desfăşurată cu o clasă de elevi, într-un timp determinat, sub conducerea unui învăţător sau a unui profesor, în conformitate cu programa de învăţământ; oră şcolară consacrată unui obiect de studiu. Ceea ce este obligat să înveţe şi să scrie un şcolar (acasă) la recomandarea învăţătorului sau a profesorului.

II. (Fil.) Fiecare dintre formele în care se prezintă textul unui autor în diferite manuscrise sau ediţii. Mod de a citi un (pasaj dintr-un) text pentru stabilirea versiunii lui originale.

PERMISIE – PERMISIUNE

I. Învoire (acordată în special militarilor) de a părăsi serviciul pe o durată de timp.

II. Învoire, aprobare (cerută de cineva sau acordată cuiva) de a face ceva; îngăduinţă, încuviinţare.

PORŢIE – PORŢIUNE

I. Cantitate determinată dintr-un material, dintr-o substanţă, dintr-un aliment, destinată a fi utilizată dintr-odată sau într-un anumit interval de timp.

II. Parte dintr-un tot (divizat); bucată, fragment.

_________________
Sursa: Ilie Radu Ștefănescu, Să vorbim și să scriem corect,
Editura Niculescu, București, 2002.