Întotdeauna am avut convin­gerea că adevărata frumuse­ţe se regăsește în simplitate. Iar în faţa simplităţii se tace. Această stare de seninătate, liniște și refugiu mi-au oferit-o foto­grafiile descoperite recent. Imagini care m-au făcut să-mi doresc să mă aflu acolo. Imagini despre care să nu scriu, fiindcă limbajul ar trăda, ar falsifica emoţia emanată de ele.

Cu toate acestea, voi îndrăzni să violentez acest pact al splendorii, în speranţa că vă voi convinge să in­traţi în complicitate cu fotografiile lui Cristian Barancean. Originar din Movileni, r. Glodeni Cristian este încă licean, însă vârsta nu reprezin­tă deloc un impediment, ba dimpo­trivă, peisajele surprinse de obiec­tiv trădează maturitate și viziune. Tânărul ne-a spus că a început să fotografieze din curiozitate și fiindcă mulţi dintre prietenii lui făceau asta, dar probabil și pentru că a moștenit gena artistică de la tatăl său, care în trecut a fotografiat.

În contextul în care la momen­tul actual realitatea poate fi repre­zentată în zeci de moduri datorită inovaţiilor și tehnicilor digitale, sunt create o mulţime de fotogra­fii în care peisajele naturale devin spectaculoase. Zilnic este întipărit un moment din natură, astfel încât fotografia nu-și mai păstrează mi­racolul de la început. Cu toate aces­tea, nu-și pierde din valoare dacă este făcută bine.

De ce mi se par relevante fo­tografiile lui Cristian? Fiindcă au o aură proprie și sunt capabile să resusciteze misterul limbajului din natură. Fotografiile dezvăluie abi­litatea de a surprinde momentul potrivit. Natura e capricioasă și se pretinde de foarte multe ori a fi o ze­itate ocultă, de aceea a (sur)prinde gesturile sale fundamentale reflectă măiestria și perspicacitatea ochiu­lui-vânător. Iar acest vânător, care este fotograful, bineînţeles, devine și un îmblânzitor al elementelor na­turii.

Peisajele captează atenţia da­torită echilibrului compoziţional și, în același timp, datorită existenţei unui anumit element care uimește și asupra căruia se focalizează atenţia receptorului. Spontaneitatea ghidează jocul culorii și al luminii. În acest sens, puteţi remarca natura­leţea cu care cade, aproape poetic, umbra copacilor pe suprafaţa pla­nă a lanului. Sau reflectarea cailor pe suprafaţa apei, creând parcă un alt spaţiu, magic, de poveste. La un moment dat, distincţia dintre rea­litatea exterioară și realitatea din fotografie se pierde. Lumea din fo­tografie devine mai credibilă decât realitatea însăși, de aici rezultând forţa cu care influenţează percepţia subiectului uman.

Privind atent fotografiile, veţi ob­serva elemente distinctive. Caii, ce­rul, norii, lebedele, omul, lanurile, dealurile, fumul sunt câteva dintre simbolurile evocate. Elemente sur­prinse în spontaneitatea firească a naturii, emanând libertate și ener­gie. O energie binefăcătoare și în­viorătoare. Contactul cu o operă de artă te modifică. Astfel, mi se pare că după explorarea vizuală a frumu­seţii naturii ai senzaţia de plinătate. Cu atât mai mult cu cât peisajele sunt tipice pentru spaţiul nostru, astfel încât e aproape imposibil să nu te gândești la atmosfera rustică. Uneori, ai sentimentul că timpul e suspendat, că timpul s-a convertit în eternitate. De asemenea, spaţiul e perceput ca o realitate pură. E go­lit de activitatea umană, de gălăgia și neliniștea omului mărunt, preo­cupat de responsabilităţile zilnice. Deși omul este reprezentat în foto­grafii, pare a veni dintr-o altă lume. Una a liniștii, a bucuriei de a fi și de a se împlini în sânul naturii. Bătrâ­nul ușor aplecat, cu sacul în spate, are un soi de graţie în mișcarea intuită de mine și surprinde omul simplu, de la ţară, obișnuit cu mun­ca zilnică. Cred că scopul acestor fotografii este transmiterea emoţiei pure a unor stări și fapte firești ale existenţei, fără implicaţii profunde sau decodificări și interpretări inu­tile.

Aceeași imprevizibilitate și același fapt de a fi pur și simplu se regăsesc în alte imagini, precum ciuperca sau melcii. Aţi obser­vat muștele de pe ele? Da, naive­le și enervantele insecte, pe care obișnuim să le condamnăm. Cred că anume această capacitate de a lăsa natura să se manifeste de bu­năvoie este una dintre mizele cele mai mari ale imaginilor. Când foto­graful renunţă la artificii și regizare, obţine o imagine fidelă și credibilă. De unde și stările care converg spre un soi de cumpătare, de cuminţe­nie, de sfiiciune și de blândeţe.

Ce ziceţi de caii absolut graţioși? Tind să cred că pot concura cu cei din poemele lui Stănescu. La fel de poetică e imaginea păducelului. Cerul, roșul pal și verdele pitit (va­rianta coloră a fotografiilor) atrag atenţia privitorului. Sau fumul, cu alura sa mistică.

Cristian Barancean împărtășește o sensibilitate uimitoare pentru lu­mea exterioară. Eu îi urez să sur­prindă cât mai sincer și cât mai senin fenomenele din jur, iar din frica de a nu răni frumuseţea natu­rii și de a vorbi inutil, vă las aceste versuri din Pessoa: All the peace of Nature without people/ Comes to sit by my side (Toată liniștea naturii lipsite de oameni / Trece de partea mea).

***
când e întuneric și toate nălucirile dau peste mine
pe străzi lăturalnice
caut o bucată de cer care să-mi aparţină
o certitudine
când e întuneric cred că viaţa mea e mai bună
și pot plânge de bucurie
știu oamenii mari nu fac asta
sunt un om mare
gata cu copilăriile
termin-o
nu poţi boci când vezi o stea îmi zice mama
când e întuneric pe străzile înguste și reci
blues ca să uit
blues ca să fiu uitată

  
***
această frumuseţe sălbatică
care se zdrobește de capetele noastre
această credinţă naivă a reîntoarcerii
a revederii
dar nu
nu există
doar demoni săltând
în capetele noastre
ca pe un ring de dans

  
Pentru că avem nevoie unii de alţii
pe tabla de șah disperările noastre
eu înaintez o disperare
tu alta
eu îţi câștig o disperare
tu îmi câștigi o disperare
până rivalitatea dintre noi se risipește
și ni le împrumutăm de bunăvoie pe toate
pentru că avem nevoie unii de alţii
vine ploaia
ne punem rucsacurile în spate
ne grăbim
o luăm în direcţii opuse
orbul din gară strânge cu mâinile bătătorite
piesele de joc monedele victoriile
disperările se amestecă se ciocnesc se unesc se rănesc
până încep a obosi apoi se îndrăgostesc
pentru că avem nevoie unii de alţii
eu mă simt goală pe dinăuntru
jumătate din mine e în cutia rătăcită
tu te simţi singur
jumătate din tine orbecăiește în întuneric
de aceea am hotărât să te caut
de aceea ai hotărât să mă cauţi
pe noi ne unesc disperările
și ne regăsim
și ne simţim bine
și ne vindecăm

  
***
tristeţile graţioase ţi se preling din ochi
ca laptele matern peste luminile orașului
peste mișcările mele
mi-e frică să-mi întind mâna către tine
să-mi găsesc cuvintele
pleoapele tale ca niște petale de nu-mă-uita
se închid spasmodic
pui mâna pe fiecare obiect ca și cum ar fi ultima
dată
îmi zici viaţa e fără anestezie
viaţa e fragilitate
o ceaţă imensă cancerigenă
și poemul acesta
care se face tot mai urât din cauza tristeţii adânci

  
autoportrete mutilate de prea mult sine
toţi căutăm mici revelaţii
într-o epocă în care suntem posesorii unei memorii
suprasaturate de panouri publicitare
tăcerea e de aur pe pereţii teatrului
hitul săptămânii fete cu părul mov la fiecare intersecţie
meteo și horoscop la radioul din staţie
fum de ţigară în fiecare colţ al orașului
ca un incendiu interminabil

toţi căutăm mari revelaţii
legaţi la gât cu o mie de păcate
dar tot de o mie de ori ne facem semnul crucii
în faţa bisericilor ivite ca ciupercile după ploaie

toţi îl citesc pe Borges
fără să îl citească de fapt pe Borges
toţi vor să devină dr. House
toţi comentează în stânga și-n dreapta filmele de la Oscar
înainte de a le fi văzut

în acest secol hiperinteligent
din creierii noștri curg
monoloage tot mai scurte
ca un comentariu pe facebook

  
Declin
mișcările noastre nu mai au nicio însemnătate
gândirea nu mai poate crea teorii de excepţie
felul de a mișca ochii când surprindem adevărul
felul de a mișca buzele când rostim adevărul
alunecăm alunecăm alunecăm
ce patinoar existenţialist
ce absurditate
înconjuraţi de flori carnivore
oroare și mutaţii
superstiţii și gloanţe

  
Labirint
ești un personaj suprarealist
devii tot mai bizar mai obscur
îţi inventez mitologii personale
răsfoiesc dicţionarele lumii
încerc să descifrez simboluri
toate referinţele culturale posibile
de la culoarea ochilor tăi
la felul de a clipi și a rosti cuvintele
te bănuiesc de alienare
de început de tandreţe
mă încâlcesc printre firele minţii tale
sunt o Ariadnă eșuată
încerc să te îmblânzesc
citindu-ţi poezie confesivă
nu știu dacă mă asculţi
ai un fel de a seduce și a îndepărta
un fel de a fi și a nu fi

Orice ţară, oricât de mare sau mică ar fi, dispune de un patrimoniu cultural specific, ce reflectă valorile transmise de-a lungul timpului și pune în lumină anumite aspecte istorice, culturale, sociale, economice sau religioase dintr-o anumită perioadă. Astfel, poţi configura și intui trăsăturile unui popor, judecând după formele în care și-a păstrat memoria colectivă.

Există popoare care știu foarte bine să-și conserve și să-și valorifice monumentele naţionale. Dacă istoria nu mai poate fi schimbată, singurul act justiţiar în faţa acesteia este acela de a împiedica să fie eclipsată de uitare. Or, monumentele de arhitectură, înţelegând prin acest termen totalitatea obiectivelor precum: edificii, turnuri, arcuri de triumf, columne, biserici, mănăstiri, conace, palate, temple, imobile istorice, mausolee etc., joacă rolul unor piloni de rezistenţă în faţa uitării și definesc în același timp două trăsături esenţiale ale unui popor: identitatea și memoria.

Dacă săpăm mai adânc în etimologia cuvântului uitare, găsim expresia a se uita pe sine, prin urmare, transferat pe un plan individual, acest soi de uitare și de indiferenţă, tot mai des întâlnit astăzi, presupune o diminuare chiar a individului în sine, un soi de decadenţă, dacă vreţi. Iar decadenţa unei culturi nu are nevoie de un catalizator puternic, e suficientă degradarea treptată, aproape insesizabilă, a indivizilor.

Și de foarte multe ori (încercaţi să vă amintiţi toate discursurile oficiale) se zice cu atâta ușurinţă: să nu ne uităm istoria. A devenit aproape un clișeu. Ce înseamnă a nu uita? A celebra anual un eveniment? A scrie despre acesta?

La fel, mi se pare că o altă greșeală pe care o facem este situarea noastră în raport cu istoria. Tindem să vedem istoria ca pe un mamut. E bun de vizitat doar ce depășește câteva sute de ani. Restul nu ne interesează. De parcă istoria se află doar în cărţi sau este stocată doar în muzeu. Nu. Istoria este vie. V-aţi întrebat vreodată despre vila urbană a lui Vladimir Herţa de pe bd. Ștefan cel Mare, aflată între străzile Sfatul ţării și Serghei Lazo? Fiindcă e un edificiu care cu siguranţă contrastează cu celelalte elemente din jur și fură privirile trecătorilor datorită arhitecturii abundente; stil eclectic în formele barocului vienez, cu faţada principală decorată prin reliefuri sculptate.

Și am mai observat o tendinţă. Dorinţa oamenilor de a vizita obiectivele turistice cele mai cunoscute și cele mai impunătoare. Bine, ai ajuns să vezi Turnul Eiffel, și Acropola din Atena, și ai făcut o mie de poze. Dar care este rostul? De ce întotdeauna suntem fascinaţi (și înrobiţi) de ideea de a vedea lucruri măreţe, dar de multe ori negăm sau uităm de propria noastră cultură? E un act de ignoranţă, de nerecunoștinţă, și chiar de snobism. Iar dacă trecem frontiera, strigăm sus și tare că avem atâtea locuri frumoase în Republica Moldova, în același timp ascunzându-ne mișelește identitatea.

O iniţiativă remarcabilă cu privire la patrimoniul arhitectural al Chișinăului aparţine echipei responsabile de realizarea proiectului Centrul istoric al Chișinăului, elaborat în perioada 2003 – 2006, sistematizând minuţios informaţii despre monumentele actuale existente. Vizualizând site-ul proiectului (www.monument.sit.md), veţi putea accesa materiale foto, desene grafice şi date istorice pentru 860 de monumente din centrul istoric al capitalei.

Datorită muncii colosale depuse pentru realizarea acestui scop, am descoperit o mulţime de amănunte curioase despre diferite edificii din capitală, de aceea am toată admiraţia pentru oamenii implicaţi în proiect.

Pe site se pot accesa fotografii vechi, însoţite de o descriere și de un scurt istoric. De exemplu, am aflat că iniţiativa înălţării Catedralei și clopotniţei din centrul orașului i-a aparţinut mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni. Construcţiile includ elemente arhitecturale în stil neoclasic târziu, combinate cu elemente bizantine.

Unul dintre cei mai cunoscuţi arhitecţi ai Chișinăului, Al I. Bernardazzi, care a participat la amenajarea Parcului „Ștefan cel Mare” și a proiectat numeroase obiective precum turnul de pompieri, clădirea Gimnaziului de Fete „Principesa N. Dadiani” sau clădirea Primăriei, este și creatorul Bisericii Sf. Pantelimon de pe str. Vlaicu Pârcălab. Construită în 1891 în spiritul stilizărilor istorice, în baza arhitecturii medievale grecești, a fost apreciată în presa vremii drept una dintre cele mai valoroase creaţii artistice ale vremii în Imperiul Rus.

Autorul poeziei „Limba noastră”, Alexei Mateevici, și-a făcut studiile la Seminarul Teologic. Actualmente, clădirea este sediul Facultăţii de Energetică a UTM și al Secţiei literatură, artă plastică și cartografie a Bibliotecii Naţionale. Veţi descoperi stilul „empire turque”, o combinaţie dintre elemente gotice, baroce și ale Orientului Apropiat pe baza schemei compoziţionale a clasicismului, dacă vă veţi plimba pe strada Columna, unde se găsește conacul urban al familiei Cataragi. Muzeul Zemstvei prezintă pasionaţilor de arhitectură islamică componente în varianta ţărilor Magrebului.

Unul dintre evenimentele de cotitură din istoria ţării a avut loc în Gimnaziul nr. 3 pentru Băieţi. În această clădire, în perioada 1917 – martie 1918, și-a ţinut ședinţele Sfatul ţării. Altă informaţie curioasă e despre Sala cu Orgă. Construită la începutul secolului XX în stil eclectic, cu forme neoclasice și baroce, a servit drept sediu pentru Banca municipală. S-a păstrat, de asemenea, casa lui K. A. Schmidt, considerat cel mai bun primar din istoria Chișinăului, care a activat în această funcţie în anii 1877 – 1904.

Am punctat doar câteva dintre aspectele relevante pe care le-am descoperit. Mai sunt detalii care merită cunoscute, chiar dacă, din păcate, bogăţia și diversitatea patrimoniului cultural naţional sunt ameninţate. Lipsa unor politici eficiente de gestionare vizând dezvoltarea urbanistică, demolarea unor edificii și înlocuirea acestora cu alte obiective în scopuri economice sunt două dintre problemele majore. De asemenea, este semnalată modernizarea, de multe ori în detrimentul continuităţii tradiţiei istorice din arhitectura naţională.

Ceea ce vreau să accentuez e faptul că memoria, cunoașterea și conștientizarea ţin de alegerea personală. Nu ești obligat să citești istoria clădirii X, dar nu ești obligat nici să te smiorcăi în public de situaţia mizerabilă în care se află orașul tău. Evenimentele și situaţiile din jurul nostru sunt un lanţ de cauze și efecte. Dacă ţinem cu adevărat la cultura noastră, trebuie să fim responsabili în faţa acesteia. Să nu lăsăm monumentele să se transforme în momente, ci mai degrabă în monumentale vestigii ale istoriei. O istorie vie, materială, bineînţeles.

Ce admir cel mai mult în artă și în cultură în general e comunicarea între o diversitate de evenimente și de subiecte, asemănătoare unei reţele neuronale sau schemei rizomatice, în termenii lui Deleuze, dacă mi se permite comparaţia, care implică o dimensiune a cărei miză este variaţia, expansiunea și cucerirea semnificaţiilor.

De la un simplu poem poţi ajunge la elemente de bucătărie tradiţională. Cred că arta are dreptul la superioritate tocmai pentru interdisciplinaritatea și dinamismul ei.

Zic asta fiindcă, după ce am descoperit gravurile cu care am ilustrat acest număr al Clipei siderale, am recitit câteva poezii de Grigore Vieru, am reascultat câteva piese cu Doina și Ion Aldea-Teodorovici și am avut chef să rezolv câteva ecuaţii chimice. Prin urmare, m-am convins încă o dată că procesul cunoașterii e amplu și provocator. De exemplu, vă veţi simţi cu adevărat mândri (dacă știţi un pic de fizică) când veţi citi Divina comedie.

Primele manifestări ale acestui tip de artă au apărut încă în Antichitate și nu sunt altceva decât imaginile de pe pereţii grotelor. Doar că, de-a lungul timpului, acestea au evoluat până la tehnici mult mai complexe, păstrând aceeași meti culozitate și aceleași expresii ferme.

Alături de genurile artistice clasice, pictura și sculptura, gravura se impune la fel de promiţător pe terenul artelor frumoase. Încearcă să echilibreze vibraţia coloristică și fineţea din pictură cu robusteţea și duritatea sculpturii. În esenţă, reprezintă arta și tehnica de a săpa, a inciza și a perfora imagini, ornamente sau litere în adâncime sau relief, pe o suprafaţă de regulă plană, în diverse materiale: lemn, metal, piatră, linoleum, utilizând procedee manuale, mecanice, chimice sau electrice.

În era invaziei tehnice, când cu un pic de perspicacitate poţi crea imagini vizuale uimitoare, m-a surprins și m-a bucurat deopotrivă să descopăr lucrările Elenei Guzun, fiindcă gravura e o artă a detaliilor, a meticulozităţii și a răbdării.

Elena Guzun a absolvit Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, Facultatea de Arte Plastice, specialitatea Grafică. Tânăra artistă a participat la numeroase concursuri și expoziţii de grup, astfel încât lucrările sale au fost apreciate nu doar acasă, ci și în România, Polonia, Rusia, Mexic sau Japonia. Printre premiile importante se numără Premiul special, medalia ,,A child and a dog”, la XI Jubilee International Art Contest for Children and Youth, Polonia, în 2009; menţiunea de onoare la The 4th NBC Meshtec Tokyo International Screen Print Biennale din Tokyo în 2013 sau Premiul Mare pentru Grafică la Expoziţia-Concurs de Arte Plastice ,,Jan Alojzy Matejko”, ediţia a II-a, Chișinău, în 2014. Execuţia ireproșabilă a detaliilor convinge privitorul și demonstrează dragostea artistei pentru frumuseţea lucrurilor simple. E vizibilă simpatia autoarei pentru simboluri precum pasărea, inelul, biserica, scara, lumânarea, arborele. Elemente sugestive des întâlnite în artă, dar atât de proaspăt redate, care converg către un singur ţel – căutarea și împlinirea interioară.

În faţa unei lucrări, receptorul poate fi bulversat de multitudinea elementelor simbolice, însă orchestrarea admirabilă a decorului metaforic diminuează senzaţia de preaplin. Gravurile sunt, de fapt, poeme și reflecţii despre viaţă. Trebuie menţionat că lucrarea de licenţă a Elenei reprezintă o carte intitulată 10 POEME. Textele poetice sunt însoţite de câte o gravură.

Biserica sugerează valorile eterne precum credinţa și spiritualitatea, situate în spaţiul în care toate rănile se cicatrizează și în care s-a născut veșnicia, vorba lui Lucian Blaga. Astfel, satul devine spaţiul în care timpul curge mai lin, capabil de vindecare, de aceea gravurile dau sentimentul unei liniști neobișnuite. Un alt simbol recurent al lucrărilor e pasărea, regăsită întotdeauna lângă o femeie. Astfel, simbolul arhetipal amintește de cuvintele lui Mircea Eliade: „Acest mit al sufletului-pasăre conţine în germene toată metafizica autonomiei şi libertăţii spirituale a omului”, atât de mult râvnită astăzi de noi. Căutarea acestei libertăţi se deduce din gesturile figurilor umane care apar în gravuri. Oameni cu capul ușor aplecat și melancolici.

Tema dualităţii e la fel prezentă în gravuri. În Antonime, Amprenta verde sau Rege și sclav. Cea din urmă accentuează dualitatea și contradicţiile fiinţei umane. Esenţial e să ne putem elibera de propriile frici și să avem speranţa, iar lucrările Elenei lasă loc pentru speranţă, eliberare și visuri.

Un simplu măr cred că e gravura mea preferată. Mă întreb dacă e scena din Biblie, căderea în păcat sau mărul discordiei din mitologia greacă, râvnit cu atâta aviditate de cele trei zeiţe. Oricum, ambele scenarii posibile dau senzaţia de neliniște, dar și de o profundă încântare. E la fel de admirabil interesul tinerei artiste pentru elementele naţionale. Cred că lucrările sale reflectă în mare parte sufletul poporului nostru, în autenticitatea și firescul lui.

Specific gravurilor e și caracterul abstract. Spiritual connection e un exemplu splendid de vibraţii și ecouri. După ce am privit atent lucrările Elenei Guzun, am simţit o mai multă afecţiune pentru patrie și am realizat că încă există spiritualitate în acest spaţiu zbuciumat datorită unor oameni care pot percepe, înţelege și împărtăși sensibilităţi.

De foarte multe ori m-am întrebat în ce măsură artistul trebuie să fie implicat în evenimentele sociale și politice și dacă trebuie să o facă direct. Cred că, după ce am admirat gravurile, mi-am răspuns parţial la întrebare.

Uneori, artistul poate fi de o mie de ori mai convingător prin imagini decât prin lozinci. De aceea, poate, spiritele răzvrătite în contextul actual al evenimentelor din ţară ar trebui să viziteze spaţiile culturale în care se întâmplă lucruri vii, care le-ar putea împrumuta un pic de liniște, un pic de lumină. Poate, i-ar salva. Cine știe?

Formele artistice au evoluat de-a lungul timpului. Astfel, în secolul XXI, consumatorul de artă este privilegiat, fiindcă are libertatea de a-și alege orice expresie artistică complementară gustului său estetic.

Te poţi desfăta cu o sculptură de Rodin, cu o pictură de Goya ori îţi poţi imagina cum stai așezat pe scaunul lui Joseph Kosuth. Iar dacă simţi că ești prins într-o cultură gălăgioasă, saturată de dorinţa de a șoca, poţi apela la minimalism, mișcare artistică ce se impune cu precădere în artele vizuale la începutul anilor ’60. Excluzând metodele elaborate și sofisticate, minimalismul își propune reducerea obiectului artistic la părţile sale fundamentale. Ori, cum spune unul dintre pionierii arhitecturii moderne, Mies van der Rohe: Less is more (Mai puţin înseamnă mai mult).

De această dată, desfătarea estetică vă este oferită de sculpturile de lemn ale lui Florin Constantinescu. Fotograf, sculptor, designer și creator (deţine Studioul de Creaţie ,,Loved Things”), artistul craiovean a reușit să capteze atenţia prin compoziţii bine echilibrate și armonioase pe fundalul unei viziuni contemplative. Multe din lucrările sale se găsesc în colecţiile private din Franţa, Germania, Olanda, Marea Britanie și SUA.

Sculptura minimalistă pune accentul pe materialul folosit. În acest context, lemnul surprinde esenţele și își demonstrează perenitatea valenţelor simbolice. Or, această materie își are propria istorie culturală, servind drept casă, leagăn, unelte, mijloc de transport, barcă de trecere în lumea de dincolo. Încadrat în această mitologie spirituală, artistul mărturisește: ,,Îmi place mult să readuc la viaţă lemnul vechi. Acele noduri și crăpături care arată trecerea timpului dau o notă de autenticitate aparte. Lemnul pare să spună o poveste prin fiecare imperfecţiune a sa”.

Utilizarea lemnului indică o resurecţie a arhaicităţii, posesoare a adevăratelor valori. Subiectele, parcă venite din acea ,,fântână a timpului”, cum ar zice Tomas Mann, se ajustează la contemporaneitate, reamintind de armonia și frumuseţea lucrurilor simple.

Astfel, ochiul surprinde perfecţiunea materiei. Surprinde o puritate a formelor care se suspendă graţios în spaţiu. Nicio eroare nu perturbă liniștea și aura din jurul obiectelor. Fiecare figură pare să-și aibă propria poveste. Par niște alterităţi vii care invită privitorul să le admire, să comunice cu ele. Între privitor și aceste fiinţe din lemn se stabilește o relaţie misterioasă. Ca într-un film mut. Există un fel de transmigraţie a emoţiei de la obiect la privitor. Una la nivel terestru, pentru că sculpturile minimaliste nu-și propun accederea spre transcendenţă sau transmiterea unor mesaje codificate, ci au drept scop apropierea omului simplu de artă.

Expresii ale fragilităţii, dar în același timp și ale siguranţei, sculpturile înfăţișează în mare parte figuri abstracte, însă și chipuri umane, îngeri, vase sau lumânări.

Formele circulare, dreptunghiulare sau triunghiulare sunt caracteristicile principale ale lucrărilor. Ele dau viaţă materiei și le conferă figurilor o identitate. Frumuseţea și simplitatea le este accentuată de strălucirea naturală a lemnului, de fuziunea nuanţelor de maro într-un joc de linii subţiri și delicate. La alte sculpturi se remarcă unghiul de înclinaţie, capturând mișcări subtile și o intuiţie a libertăţii. Sculptura reprezentând o bancă se încadrează într-un peisaj al tăcerii precum într-un poem de Blaga, probabil având același rol tămăduitor.

Chipul surâzător aduce seninătatea. Figura umană e prinsă, parcă, într-o mișcare ritmică. Îngerul pare un copil inocent. Un con râvnește să-și ia zborul. Ancora mai zăbovește în timp. Toate aflate sub semnul unui ritm cuminte și armonios și tutelate de un sentiment indefinibil.

Cu siguranţă, sculpturile lui Florin Constantinescu v-au convins. Lucrările sale artistice conţin ingredientele indispensabile artei: autenticitate, sinceritate și intensitate a expresiei. Ele aspiră către desăvârșire. Iar în urma contactului cu un obiect artistic te poţi transforma. Prin urmare, te poţi desăvârși. Or, cine nu râvnește desăvârșirea?

Maria Fărâmă
cl. a XI-a, LT ,,Boris Cazacu”, Nisporeni
Premiul I, secţiunea „Proză – liceeni”

Nu se mai gândeşte la lucruri frumoase. A încetat să se mai simtă viu. S-a deşteptat pe la 18:00 de mirosul prea insistent al crinilor. De trei zile stăteau neclintiţi în vază. Soarele îşi arunca blestemul amurgului prin colţurile odăii. Se anunţa o seară liniştită, însă niciodată nu poţi ghici vibraţiile naturii.

Şi-a aruncat o cămaşă gri în carouri, o pereche de blugi, şi-a luat ochelarii, playerul, a deschis somnoros uşa şi a păşit în stradă. Seara aceea semăna cu o linişte matinală. Doar pe străzile mai lăturalnice copiii chinuiau bietele pisici.

În ultimul timp a devenit mai singur, mai trist. O expresie rece îi acoperea faţa. Când se privea în oglindă, devenea mai indispus. Nu-şi recunoştea ochii vii şi albaştri de altădată. Acum i se înfăţişau şterşi şi incolori. Zâmbetul voios era acoperit de o peliculă nenaturală.

Incapabil de a se smulge din această stare, hoinărea pe străzi. Asculta muzică. Singura terapie care-l mai consola. Ieşind în stradă, la câţiva metri de casă, întâlni un cerşetor. Îi strecură în buzunar câteva monede şi păşi mai departe absent, cu sufletul în acea veşnică neclintire. Cerşetorul murmură un mulţumesc. La auzul recunoştinţei, s-a simţit preţ de câteva secunde satisfăcut. E un semn că sufletul său este încă viu, chiar dacă refuză să mai creadă în aceasta. Refuzul său vine probabil din dezamăgire. Iar dezamăgirea din experienţă.

Ieşind în stradă, a cotit la dreapta şi a ajuns în parc. În parc, pe un zid, şerpuia o iederă elegantă. Verdele plantei îl calma. S-a aşezat pe banca de sub zid. Şi-a pus căştile în urechi şi s-a lăsat condus de iluzia muzicii. Se visa izolat într-o scorbură de copac. Acolo învăţa arta sălbăticiei. Devenea inuman. Dar cred că acest tip de sălbăticie e mai pur decât existenţa noastră zilnică.

Se imagina cerneala secolului al XIX-lea. Izul istoriei îi pătrundea în vene. Poate, acel secol era mai pur, mai fericit. Poate, el era altfel decât acum. Ar fi avut o altă viaţă sau, fiind cerneală, cineva ar fi putut să-i tatueze viaţa în etern. Ar fi fost literă, cuvânt, semn de punctuaţie. Suferinţa i s-ar fi dispersat printre degetele şi sufletele cititorilor. Ar fi dus o povară mai mică.

Altădată se simţea într-un cavou. Cu unghiile zgâria pereţii cavoului. Degetele sângerând. Carnea desprinzându-se de pe oase. Renunţa. Îşi recunoştea înfrângerea.

Mai ucidea lebede. Mormane de lebede albe şi graţioase. Le răpunea fără remuşcări. Prin moartea lor simţea că distruge visurile, iubirile, promisiunile. Zboruri frânte. Zboruri lăuntrice distruse.

A deschis ochii. Realitatea l-a izbit. Au dispărut toate ciudăţeniile din camerele secrete ale creierului său. Îşi plimba privirea prin împrejurimi. În faţa lui trecea o mamă cu un copil. Mama i-a dezvelit o ciocolată şi a sărutat duios fetiţa. Scena l-a înduioşat foarte puţin. Între el şi lume îşi făcuse loc un zid. Un zid prea lat, prea grav, deşi transparent. Dar ce ştie un copil? Ce ştie inocenţa despre nedreptate şi impuritate?

Alunecând cu irişii spre iederă, a văzut o foiţă şifonată, cu o margine zdrenţuită. A luat-o instinctiv. Evident, nu s-a gândit ce porumbel a adus-o acolo. A fost de ajuns să citească nişte cuvinte ca să-l tulbure. O tulburare care ricoşa spre emoţie vie, puls.

Dor = Rodul Suferinţei

Sunt de ajuns trei cuvinte ca să-ţi înceţoşeze şi mai mult gândurile, să te stânjenească, să te facă să te simţi incomod, să te arunce în confuzie. Cuvinte care îţi pun în faţă un adevăr şi te acuză pentru ce ai făptuit ori nu. În urma acestor cuvinte a simţit un fel de frustrare, de regret. Probabil, pentru că a pierdut o luptă. Sau nici nu a luptat ca s-o câştige. Aşa că a pornit în căutare. Prin căutări se ajunge la regăsiri.

Va porni în căutarea autorului. Va răscoli bibliotecile lumii. Va adulmeca mii de manuscrise. Va devora anticariate.

Pentru prima oară, deruta şi frustrarea au luat loc obsesiei de a le schimba. S-a gândit să-şi ia lupta în serios. Să găsească răspunsul. Să-şi găsească pacea interioară.

Şi-a început călătoria. A rătăcit pe sute de străzi. A hoinărit prin oraşe. A devenit dependent de ideea găsirii autorului a doar trei cuvinte zăpăcite, anormale, deşi fiecare lucru are o logică în natură.

Era ca un maniac. Un dezorientat. Un om absent, imprudent. Singura lui obsesie era lumina de la capătul tunelului. În această tragico-fascinantă călătorie a făcut pact cu nebunia, neliniştea, dorinţa de a avea mai multe, compromisul, riscul, deghizarea, infidelitatea, ignoranţa, judecata, neacceptarea înfrângerilor. El s-a îndrăgostit de trei cuvinte. Şi-a dedicat credinţa oarbă celor trei cuvinte, în speranţa potolirii nemulţumirii de sine însuşi. Goana nebună a căutării şi-a luat avânt. A durat zile, nopţi, săptămâni, luni, ani. S-au depus ca nişte sedimente pe scoarţa existenţei.

Omul acesta întotdeauna a fugit nebuneşte. În direcţie inversă timpului, fericirii, speranţei, succesului, luptelor adevărate. El nu şi-a dat seama niciodată că dacă alergi nu înseamnă că şi ajungi victorios sau prinzi norocul şi pacea eternă. A alergat până în momentul crucial al limbilor ceasului. Până s-a anunţat sfârşitul, chiar dacă acesta nu e un sfârşit în sine, fiindcă în natură nimic nu se pierde, totul se transformă.

În clipa de final, ochii i s-au împăienjenit de amintirile trecute. Atunci a realizat că întotdeauna gonea către un paradis (pierdut), dar niciodată nu a ajuns în el. Şi-a recunoscut ratarea.

Respiraţia i-a devenit neregulată, mai adâncă şi mai grea. Irişii îşi pierdeau strălucirea. O ceaţă rece se strecura în corpul său. În conştiinţă i se dispersau gândurile, şi timp de câteva secunde a descifrat cele trei cuvinte: întotdeauna i-a fost dor de sine însuşi, de omul pur, omul sincer, harnic, care luptă, cade, dar se ridică, care speră, iubeşte, ajută. Iar autorul cuvintelor nu era decât destinul, deloc necruţător. Destinul aduce indicii, iar noi urmează să le descifrăm.

Dorul de noi înşine nu e decât o reîntoarcere la ceea ce am fost, oameni simpli, oameni frumoşi, oameni adevăraţi, dar nu oameni mecanizaţi, robotizaţi, globalizaţi. Nu e un dor orgolios sau posesiv.

Iar fiindcă noi nu găsim acest dor decât în bunuri materiale, în verva societăţii, acesta va da naştere unui embrion apocaliptic, adică unei suferinţe. Un rod fraged, însă periculos. Ne ademeneşte. Ne lăsăm ademeniţi. Suntem prinşi în acest cerc vicios al preamultului. Îl vedem strălucitor şi credem că strălucirea ne face mai fericiţi. Dar ce fel de strălucire, dacă luminile sunt şterse, nevii? Lumina adevărată nu e reflectată de metale preţioase, ci de sufletul nostru. Lumina adevărată se află în noi. Se naşte în noi. Creşte în noi.

El a murit. A înţeles abia în clipa aceasta funebră că îi era dor de un suflet care se afla în sine, dar nu a ştiut să aibă grijă de el. Dacă se regăsea la momentul potrivit dorul nu rodea suferinţe.

El suntem noi. El este eu. El este tu. Un duel. Cu lumea. Cu noi înşine. Dar nu, încă nu suntem pierduţi! Când ne naştem, Dumnezeu ne dă fiecăruia câte o lentilă. Datoria noastră este să ajustăm lentila la sufletul nostru, la lume. S-o ajustăm corect şi util. Să creăm minuni! Depinde doar de noi dacă fasciculele de lumină din noi vor fi convergente sau divergente. Depinde doar de noi dacă vom preveni declinul…

O cultură este vie atâta timp cât circulă și se macină febril în venele societății. Ea nu are dreptul să se sedimenteze, iar cei care îi mențin fluxul sunt generațiile tinere. Una dintre aceste generații este cea a Clipei siderale.

Anul acesta, octombrie rafinat și deloc melancolic ne-a surprins în holul Uniunii Scriitorilor jucând poezie, proză, eseu. Concursul Național de Creație Literară Iulia Hasdeu a ajuns la cea de-a14-a ediție, 14 revoluții literare sub egida revistei Clipa. Evenimentul a reunit multă lume frumoasă, ale cărei idealuri artistice și cuvinte armonizează. Tineri creatori, profesori, oameni de cultură și-au dat mâna și ,,s-au duelat” amical într-un dialog literar. E firesc să zic duel, fiindcă prin aceste lupte intelectuale evoluăm, ne fortificăm cunoștințele, perpetuăm valorile naționale și universale, promovăm o cultură autentică și solidă, ne formăm o conștiință creatoare.

În cuvântul de salut al doamnei Iulia Iordăchescu, directorul revistei Clipa, s-a menționat cu regret absența din acest an a tinerilor laureați de peste Prut la festivitatea de premiere. Ca de fiecare dată, ei au demonstrat potențial creator și performanță. În timpul decernării premiilor s-a dat citire și numelor laureaților absenți (din varii motive), transmițându-le gânduri bune izvorâte din inima sinceră a Basarabiei.

De la kilometri distanță, ne-a salutat cordial poeta Eugenia Bulat, directorul fondator al revistei Clipa. Dumneaei le-a urat tinerilor creatori inspirație, prezență de spirit, echilibru și silențiozitate, răbdare și tenacitate, suflet și inimă în tot ceea ce scriu, sinceritate și profunzime, responsabilitate, bogăție de spirit.

Membrii juriului din acest an: Aurelia Borzin, redactor-șef al revistei; Călina Trifan, poetă și Lucia Țurcanu, critic literar, președinte al juriului, au ținut câte un discurs cu referire la calitatea textelor, criteriile jurizării, au făcut aprecieri şi sugestii.

Alți invitați care au onorat cu prezența gala din acest an și de la care tinerii laureați au însușit lecții de literatură, de rezistență sau de atitudine au fost Teo Chiriac, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova, Petre Guran, directorul Institutului Cultural Român ,,Mihai Eminescu” din Chișinău și omul de cultură Ion Ungureanu. Numărul 5 al revistei Clipa a fost prezentat de Victoria Mărgineanu.

Pentru mine momentul culminant e decernarea premiilor. Laureații sunt captivi în brațele emoției, iar cele mai multe chipuri demască o ușoară frică. Tinerii creatori au răspuns provocărilor pentru a primi diploma mult râvnită. Juriul le-a adresat întrebări pe marginea textelor scrise.

O altă clipă mult așteptată, plină de suspans și tensiune, a fost anunțarea laureatelor la secțiunea Debut. Tinerele Ana-Mihaela Nuța și Elena Puiu au avut curajul să piardă din vedere țărmul pentru a descoperi noi oceane poetice. Manuscrisele lor au convins juriul că au ajuns la o maturitate estetică și merită să devină cărți de debut. Laureatele au susținut un recital poetic. Am pătruns în universul creator al Elenei prin Mărturisirile verzi, iar fluturii din Crisalida Anei-Mihaela ne-au condus inima într-un spațiu mirific al sentimentelor.

Evenimentul a reușit grație sprijinului financiar din partea Direcţiei Cultură a Primăriei mun. Chişinău, Direcţiei Generale Învăţământ, Tineret şi Sport, Ambasadei României la Chişinău şi a Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu”.

Gala concursului din acest an s-a desfășurat cu succes și a demonstrat că vine o generație care se vrea văzută, se vrea auzită. Clipa își asumă responsabilitatea unei școli de literatură eficiente. Ea îi încurajează pe tineri și îi invită la colaborare. E îmbucurător faptul că devine un epicentru al vocilor tinere, dornice de afirmare și străduindu-și să-și aducă cultura la zi. În acest sens, Clipa reprezintă un spațiu deschis dialogului cultural intra- și între generații. În lumea superficialității și a kitsch-ului care începe să ne invadeze societatea de astăzi și să mutileze frumusețea adevăratelor valori, un astfel de suport cultural contribuie la menținerea autenticului.

Scrieți, fiți inventivi, creați noi dimensiuni, insistați asupra modelării voastre spirituale, colecționați minunatele și memorabilele clipe în buzunarele experienței.

Să convertim Clipa în Eternitate! Iar vouă, dragi tineri, vă dăm undă verde imaginației…

Salut cordial 

întreaga prezenţă a Galei 2012 a Concursului Iulia HASDEU: elevi, profesori, îndrumători ai tinerilor, scriitori, oameni de cultură, reprezentanţi ai presei şi, nu în ultimul rând, redacţia revistei CLIPA.

Îi salut cu afecţiune pe învingătorii ediţiei 2012 a concursului. Acestora din urmă, care sunt, azi, şi cei dintâi, voi să le dăruiesc, spre înarmare intelectuală, câteva adagii latine, în ideea că, la început de cale, dar şi mereu în viaţă, le-ar putea fi de folos.  Le-am zis Nouă piloni latini întru fiinţă.  

Deci, vă urez:

1. INSPIRAŢIE şi PREZENŢĂ DE SPIRIT, mereu. Dar să nu vă prindă panica dacă se întâmplă uneori şi altfel, pentru că Nemo mortalium omnibus  horis sapit, adică: „Niciun muritor nu este înţelept la fiece oră”.

2. ECHILIBRU şi SILENŢIOZITATE în sinele vostru, or, Vasa inania multum streput, căci… doar „Vasele goale fac multă gălăgie”.

3. RĂBDARE şi TENACITATE, cu alte cuvinte: Tacitulus taxim, pentru că doar în linişte, încet-încet, se cuceresc înălţimile spirituale.

4. SUFLET, INIMĂ în tot ce scrieţi: Ex abondantia cordis os loquitur, pentru că doar prin abundenţă de inimă vorbeşte gura.

5.CONCENTRARE în gânduri: Multa paucis, ca să puteţi spune multe în puţine cuvinte: omul de azi e grăbit, s-a acumulat multă cunoaştere, iar tehnologiile nu au limite.

6. SINCERITATE şi PROFUNZIME, prin dictonul Apertis verbis, ceea ce înseamnă a spune sincer ceea ce ai de spus, cu cărţile deschise.

7. RESPONSABILITATE pentru cele scrise: în faţa sinelui propriu, în faţa neamului tău, în faţa lumii, pentru că Verba volant, scripta manet şi Numai ce este serios este frumos, cum se afirmă, mai recent, în operele clasice ruse.

8. BOGĂŢIE de SPIRIT, prin cunoaştere şi lecturi pe rupte, pentru că Omo mundus minor – „Omul e o lume în miniatură”, devine, mai ales, o lume…

9. Multum… viva vox facit!, mai spuneau latinii. „E mare puterea unei voci vii!…”, or, nu în zadar, pe pământul Basarabiei, multe voci, din cele mai vii (!), au trebuit, de la un timp încolo, să amuţească. Să nu uităm!

Mai aqua e fuoco si mescoleranno, ziceau marii greci. Să nu uitaţi: voi reprezentaţi focul. Şi atât Basarabia, cât şi vârsta voastră constituie linia întâi a unui mare front pentru existenţă. Pentru o existenţă CONŞTIENTĂ, LIBERĂ, CREATOARE!

Har Domnului: nimerind în raza Clipei, aţi şi păşit deja cu dreptul! Vivat şi fiţi mereu în floare, spre bucuria şi speranţa tristei Basarabii, a întregii românităţi!

Doamne ajută şi bună desfăşurare Galei 2012!

Eugenia BULAT
Veneţia, 25 octombrie 2012

Maria Fărâmă
cl. a X-a, LT ,,Boris Cazacu”, Nisporeni
Premiul III, secţiunea „Proză – liceeni”

Aruncă-mi parfumul. E cea mai tristă amintire cu memorie.

Pe Claudiu l-am iubit mult. Iubirea se prefigura în mintea mea ca o poezie. Orice  în ea era permis. Totul era o inegalitate acceptabilă.

Claudiu însemna pentru mine puncte de suspensie… firea sa senzuală întotdeauna mai ascundea ceva. Întotdeauna descopeream în el un nou secret, o nouă enigmă.

Ne cunoşteam de mult timp.  Într-un octombrie rafinat şi cafeniu am intrat în sala de clasă, nepăsătoare, de parcă nici nu aş fi fost în şcoală sau parcă depăşisem demult clasa întâi. Eram îmbrăcată în ceva albastru şi am făcut cunoştinţă cu clasa, total plictisită şi absentă. Printre acei colegi era şi Claudiu. Nu-l pot descrie cum era atunci, pentru că nu m-a impresionat nimeni în mod deosebit. E curios că nu mi-l reamintesc în acei ani. Nicidecum nu pot lipi imaginile, amintirile, pentru o reconstituire a trecutului. Memoria  mea nu mai e acel muzeu viu şi vigilent de altădată, în care păstra cu responsabilitate fiecare exponat. Tot ce ţin minte despre Claudiu e că cel mai bun prieten al său era şi este Mihai; un băiat cu corp atletic, foarte generos, cu trăsături actoriceşti, cel mai mare fan al fotbalului pe care l-am întâlnit vreodată şi care între timp a devenit unul dintre prietenii mei cei mai buni.

Ştiu că ne-am plăcut pe şase august. Cu  siguranţă nu mai ţine  minte data, circumstanţele. Dacă ţine minte sau ar avea curaj să mă întrebe, i-aş reaminti că e un băiat extraordinar. Modestia nu îi permite să recunoască aceasta. Habar nu am ce m-a făcut să-l plac. Dar ştiu că totul a pornit ritmic, coerent. Ţin minte cum inimile s-au comasat într-o inimă mare, pe nişte note melodioase cu iz de portocale. Nu mi-au plăcut niciodată portocalele. Însă de atunci au început să-mi placă şi de fiecare dată când le văd, inima îmi zvâcneşte, de parcă ar simţi instalarea unei presimţiri fericite. Dar presimţirea aceasta nu e decât o iluzie nebunatică, dezlănţuită din cutia secretă, pe care mi-am propus să nu o deschid niciodată.

Pe Claudiu l-am iubit. Şi el m-a iubit.

– Ce e dragostea? îl întrebam.
– Eşti tu.
– Eu ce sunt?
– Preludiul dragostei.

Şi ne jucam adeseori astfel. Inventam cele mai scurte şi mai absurde piese. Stăteam unul lângă altul pe malul râului. Degetele mele se strecurau printre degetele sale, lungi şi mistice, ca într-un ritual al inspiraţiei. Apoi priveam cerul. Îmi place cerul. E o intimitate a mea. Lui Claudiu nu i-a plăcut niciodată cerul. Eu l-am făcut să-l placă. Asta mă face fericită acum.

Cu Claudiu jucam jocuri dubioase. Bunăoară, ,,de-a despărţirea”. Făceam un fel de exerciţii pentru inimi. Era amuzant. La final cedam ambii şi spuneam că suntem nişte prostuţi. Dar, cel puţin, cred că m-au fortificat exerciţiile alea.

Pe Claudiu l-am iubit. Oare iubirea are o unitate de măsură? În formulă matematică, ar fi de la minus la plus infinit. Mărimea iubirii noastre era neuniformă, infinită.

Pe Claudiu l-am iubit, pentru că nu mi-a spus niciodată ,,te iubesc”. Asta mă făcea mai feminină.

Pe Claudiu l-am iubit, pentru că îi plăceau telescoapele. Mie mi s-au părut întotdeauna fascinante, prin simplul fapt că o lentilă înfăţişează universul altfel, mai glorios şi impropriu.

Pe Claudiu l-am iubit, pentru că mă asculta când citeam  poezii. Şi ştiu cu certitudine că nu le înţelegea niciodată. Privirea lui cuceritoare, cu uşoare fluctuaţii ale irisului şi genelor, îl demasca. Dar mă asculta. Îmi adora vocea. Prin coardele vocii nu se scurgeau doar sunete neglijente, ci o suită de sentimente. Alunecau emoţional ca până la rostire să producă un sunet seducător.

Pe Claudiu l-am iubit, pentru că accepta să ne ajustăm la o viaţă nebună. Ne deghizam în  doi nebuni în amalgamul societăţii grăbite. Ieşeam pe străzi. Cântam la chitară. Pe marginea drumului, pe stadionul unei şcoli, în cele mai mizere colţuri ale gării, lângă un spot publicitar cu spaghete. Ce evadări nebuloase!

Pe Claudiu l-am iubit, pentru că umblam  pe străzile oraşului până la epuizare. Pe astea le numeam ,,limitele fiinţei”.

Pe Claudiu l-am iubit, pentru că avea gesturi fine. E înzestrat cu trăsături aristocratice. Lucrul acesta îl remarcase şi profesoara noastră. L-am iubit, pentru că mă făcea  geloasă şi se enerva când gelozia nu se ghemuia în sufletul meu. A înţeles că gelozia nu e decât o armă proastă.

Pe Claudiu l-am iubit, pentru că picta. Avea degete fine, lungi, cu un fel de exotism în ele şi foarte elastice. Şi le îndoia până atingea buricul degetelor de mâna inferioară.  Mă amuza cum mima plăcerea cu care trebuia să remunereze colegii pentru un mulţumesc sau un zâmbet sau cel puţin o ciocolată, pentru vreo cinci-şase desene pe zi.

Mai visam că va inaugura o expoziţie, iar eu îi voi intitula picturile sau le voi orna cu dantele de poezii. Altădată mă amuzam şi-i ziceam că va picta portrete într-un local micuţ, în care mijeşte aerul dens. Că această muncă ne va permite un trai decent, iar eu îi voi fi cea mai devotată soţie.

Pe Claudiu l-am iubit, pentru că de ziua mea mi-a dăruit un glob. Eu adoram  geografia, de altminteri şi acum o ador. Apoi, câteva săptămâni în şir, plecam în călătorii. Roteam extaziată globul, iar cu degetele fine, ascunse în faţa pleoapelor, atingeam destinaţia. Malta, Singapore, Bucureşti, India, Cairo. Capitala lalelelor sau a ciocolatei. Era cel mai fascinant joc. Orbitor, imprevizibil, imaterial, indispensabil imaginaţiei noastre. Luam avionul, trenul, corabia. Bilete, valize, fotografii. Poduri, sculpturi, muzee, fântâni arteziene, teatre, magazine, lumini. Staţia 26. Strada Picasso.

Pe Claudiu l-am iubit, pentru că surâdeam când făceau dragoste două buburuze. Ne imaginam că suntem noi sub elitrele lor sau le inventam dialoguri.

Pe Claudiu l-am iubit, pentru că întotdeauna uita lucrurile cele mai importante. Pentru că era certat cu timpul şi pentru că l-a bucurat clepsidra dăruită de mine, pe 20, de ziua sa.

Pe Claudiu l-am iubit, pentru că nu mă contrazicea niciodată, chiar şi atunci când nu aveam nici cea mai mică dreptate.

Pe Claudiu l-am iubit, pentru că puteam confecţiona împreună din hârtie igienică broscuţe şi steguleţe.

Pe Claudiu l-am iubit, pentru că încercam să vorbim ruseşte, însă reuşeam să scoatem cele mai stridente sunete şi să orbecăim aiuriţi într-o limbă la care ne-am descurcat foarte prost la şcoală.

Pe Claudiu l-am iubit, pentru că nu îi plăceau parfumurile. Dacă era o aromă prea tare, aproape o detesta, în ciuda faptului că era un sentimental incurabil.

Pe Claudiu l-am iubit, pentru că juca şah. Avea fruntea încordată plăcut, cu tentă de intelectual. Când juca şah, aveam impresia că mintea mea e decupată din propriul trup şi e lipită atent în craniul său. Acolo se tatuau mişcări inteligente. Creierul era un laborator care amaneta ficţiunea şi realitatea amândurora şi expunea toată pasiunea jocului pe pătratele alb-negru.

Pe Claudiu l-am iubit, pentru că irisurile lui eclipsau cel mai uluitor şi mai impropriu verde. Pentru că şi acum mi se înmoaie genunchii când privesc verdele halucinant.

Pe Claudiu l-am iubit, pentru că are un nume inedit, cu nişte confluenţe istorice, romanice. Cât exotism!

Pe Claudiu l-am iubit, pentru că mi-a făcut cea mai tristă surpriză la ora de chimie, iar după asta avea să facem un accident în Chişinău, în maşina aceea roşie. În laboratorul nostru ecuaţia chimică a eşuat, pentru că el nu a păstrat proporţia elementelor. Atunci, pentru prima oară verdele  irisurilor sale s-a tulburat timid şi umil.

Pe Claudiu l-am iubit când a încetat să mă mai iubească. Deşi mai cred uneori că atunci când mă priveşte, o mică briză a mustrării îi injectează amintirea şi sufletul.

Pe Claudiu îl iubesc, pentru că m-a făcut să scriu despre toate acestea. Dar numai pentru asta îl iubesc, pentru nimic altceva. Trupul meu pare cel mai ridicol jurnal.

Pe Claudiu nu îl acuz, fiindcă, de fapt, efemerul suspendă trăirea, întâmplarea, dragostea. Iar acum eu sunt intangibilă, improprie; nu mă deranjează, nu mă mustră, nu mă doare, nu mă consolează, pentru că el, Claudiu, a fost unul dintre cele  mai frumoase spectacole din viaţa mea, în care, după ce s-a tras cortina, am aplaudat din suflet.

În coşul gri al camerei stau inconştiente câteva cioburi de sticlă.

– Ai avut parfum din flori de nu-mă-uita?
– Probabil… nu mai ţin minte…