Drum mărginit de primăvară,
dar fără strălucire în suflet…
Rămăşiţă a vocii,
mărturisind frageda vârstă
deprinsă cu suferinţa,
întrebări – ale nedumeririi,
nerostite în glas,
dar grăitoare pe chip:
„Cum e să fii tânăr,
tânăr şi de bucurii îndrăgit?
Râsul, în hohote pline,
suind-coborând pe scări nevăzute,
ce-o fi însemnând?
Când galopul lui, nestrunit, îl aud,
până-n străfunduri
cutremurată îmi este fiinţa
mai mult nefiinţă.
Încerc, Doamne,
mă căznesc să-nţeleg
de ce în trupuri hălăduieşte durerea,
în inimi de ce-i atâta loc de amar?
Îmi dai mâna? Mă sprijini?
Merg, Doamne… Ce drum…
Pe margini numai merii în floare!

Drumul acesta duce spre vămi…”