Dacă auzi voci în capul tău care discută ce ar tre­bui să simţi sau să gândești, există două posi­bilităţi. Fie ești nebun, fie ești un personaj dintr-un film Pixar.

„Inside Out” ne oferă privilegiul de a trage cu ochiul la ceea ce se întâmplă în capul unei fetiţe de 11 ani, a cărei viaţă perfectă este dată peste cap odată cu decizia părin­ţilor ei de a se muta în San Francisco. În ciuda faptului că întreaga animaţie este pur fictivă, plină de personaje care locuiesc în cutia craniană și de tărâmuri precum cel al imaginaţiei, al gândirii abstracte sau fabrica de iubiţi perfecţi, creaţia are o doză surprinzătoare de realism și, în măsura posibilităţilor limitate, acurateţe știinţifică.

Acest lucru nu e deloc întâmplător, având în vedere că regizorii filmului (Pete Docter și Ronnie Del Carmen) au consultat numeroși psihologi și experţi în neuroștiinţe, cu scopul de a prezenta o viziune cât se poate de realistă asupra funcţionării creierului unui copil.

Într-adevăr, amintirile acumulate în timpul zilei sunt transferate în memoria de lungă durată în timpul som­nului, deși s-ar putea ca aceasta să nu se întâmple prin alunecarea unor biluţe sidefii pe un tobogan lung, ce duce în subconștient. Într-adevăr, din cantitatea enormă de informaţie acumulată de-a lungul timpului, o mare parte din aceasta este dată uitării în mod intenţionat, pentru a face loc altor informaţii noi, deși s-ar putea ca de acest proces să nu fie responsabile niște creaturi mici îmbrăcate în salopete. Este cât se poate de adevărat că fiecare dintre noi are un set de amintiri „de bază”, care ne definesc personalitatea, deși, în mod normal, acestea nu au forma unor mingi care pun în funcţiune construcţii uriașe, demne de parcul de distracţii. Și, într-un final, e natural ca reacţia noastră la ceea ce se întâmplă în jur să ia forma unor emoţii fundamentale, dar există o mare probabilitate ca acestea să nu fie, de fapt, niște creaturi minuscule ce locuiesc în cutia noastră craniană și au dezbateri furtunoase cu privire la cine deţine controlul. Deși iniţial s-au luat în considerare 27 de emoţii diferite (precum încrederea, mândria sau uimirea), li s-a oferit câștig de cauză celor cinci care joacă rolul eroilor princi­pali: Fericirea, Tristeţea, Furia, Frica și Dezgustul.

Pe lângă reprezentarea metaforică a creierului și personificarea emoţiilor în scopuri didactice, filmul mai are o structură complexă și inteligentă la nivel ideatic. În lumea lipsită de griji a lui Riley, Fericirea e cea care deţine controlul și nu poate să accepte dreptul la exis­tenţă al Tristeţii. Ulterior, aceasta înţelege că, pentru o funcţionare optimă a minţii adulte, emoţiile uneori se completează reciproc și realizează complexuri emoti­ve, cu o încărcătură mult mai mare decât entuziasmul pur sau deznădejdea cruntă a copilăriei. Cu alte cuvinte, Fericirea acceptă că și Tristeţea are dreptul la acţiune, realizând primul pas spre maturizare. De asemenea, fil­mul oferă și o reprezentare destul de fidelă a depresiei, întrucât, la un moment dat, când Riley se vede singură într-un oraș nou, fără prieteni sau amintiri care să o lege de el, Tristeţea și Fericirea se rătăcesc, lăsând doar Fu­ria, Dezgustul și Frica să lupte pentru cârmă.

Per total, „Inside Out” pare un documentar-poveste despre funcţionarea creierului uman, dedicat copiilor. Cu toate acestea, va capta, cu siguranţă, și atenţia adulţilor, întrucât prezintă o perspectivă nouă, deosebit de intere­santă, asupra procesului de maturizare și asupra modu­lui de gândire în sine.

Căscat. Lung, obositor, molipsitor. E ora 7. Trebuie să mă grăbesc, căci altfel întârzii. Mă ridic alene din patul meu murdar și merg spre baia la fel de jegoasă. De ce mi-aș face probleme despre cum arată casa mea, atâta timp cât eu sunt impecabil de curat? Apa e curată, spre deosebire de cabina de duș, pe pereţii căreia murdăria se scurge nestingherită, fiind îndemnată de aburii fierbinţi. Cu un prosop jegos înfășurat în jurul mijlocului, merg spre dulapul cu haine aflat într-o dezordine diabolic de frumoasă și îmi înșfac unicele haine care nu sunt ale naibii de șifonate. Le scutur de vreo două ori să cadă firimiturile de la pâinea mucegăită pe care am uitat-o în dulap și le îmbrac repejor, după care ies din casă. E ora 7:30. Trebuie să mă grăbesc odată, altfel mă concediază imbecilul ăla.

Mașina-mi strălucește de curăţenie în lumina soarelui. Eu mă așez pe scaunul șoferului și conduc impecabil spre serviciu. Păcat că străzile nu sunt atât de curate ca și mine. Un ambuteiaj ameninţător șerpuiește prin nepreţuitul meu automobil. E oribil! Întârzii. Voi fi concediat. Asta e. Nu pricep de ce, brusc, au apărut atâtea mașini imaculate pe un drum atât de murdar. E drumul spre serviciul meu! Ce caută ceilalţi pe drumul spre serviciul meu? Toţi se mișcă încet de parcă ar avea părinţi ţestoase. Mă întreb ce s-o fi întâmplat de-or fi apărut atâţia oameni pe șoseaua care, de altfel, e pustie în alte zile?

Enervat, cobor din mașină să-i cer socoteală celui dinaintea mea de ce se mișcă atât de încet. E un bătrânel jegos, care îmi spune inocent că nu e vina lui și că aș face mai bine să-l bat la cap pe cel de dinaintea lui. Următorul se dovedește a fi o ea. O blondă impecabilă, dar și incapabilă, care mă sfătuiește să merg mai departe, pentru că ea nu are nicio atribuţie în formarea ambuteiajului. Mă enervează! Merg în continuare. Dau de un bărbat la fel de îngrijit ca și mine, care mă privește superior peste ochelarii lui cu rame aurite și mă trimite mai departe. Astfel, tot continui să urlu și să cer socoteală de la toţi cei care fac parte din viermele ăsta ce trece exact prin mașina mea și care mă face să întârzii la serviciu.

M-am îndepărtat binișor de mașina mea, dar continui să urlu la oameni. Ajung în faţa unei mașini ireproșabile, minunate. Sunt realmente impresionat de ea. Trec mai departe, pentru că mi-e frică să-i cer socoteală proprietarului, ce pare a fi un om impozant. În următoarea mașină dau de un bătrânel jegos, dar inocent, care-mi spune că l-am săturat și că-mi spune pentru a doua oară că nu are nicio vină. Sunt șocat.

Stop. Merg înapoi la mașina al cărei proprietar mi-era teamă să-l abordez și simt că leșin. Încerc să strig, dar amuţesc atunci când bărbatul impozant de la volan se întoarce spre mine cu o privire nervoasă de om ocupat, mă întreabă ce naiba vreau de la el și spune că întârzie la serviciu. Trebuie să fie o glumă! Oare nu vede că el e… EU? Tac și continui să-l privesc cu gura căscată. El se enervează și începe să urle la mine, cu stropi cristalini de salivă sărindu-i din gura impecabilă. Îmi cer scuze umil și merg mai departe în neștire. Sunt realmente în șoc. Cine mi-a luat locul în mașina mea?

Căscat. Lung, obositor, molipsitor. E ora 7. Trebuie să mă grăbesc, căci altfel întârzii.

Am o senzaţie neplăcută în stomac, dar nu pricep de ce. Poate o fi având legătură cu visul pe care tocmai l-am avut și pe care tocmai l-am uitat?

Mă ridic alene din patul meu murdar și merg spre baia la fel de jegoasă. De ce mi-aș face probleme despre cum arată casa mea, atâta timp cât eu sunt impecabil de curat?

Atunci când tot ce se poate spune despre poem e însuși poemul.

Dacă aș vrea să fiu originală (și leneșă), mi-aș încheia recenzia aici. Dar, pentru că autoarea volumului de poeme Du-te free, Aura Maru, nu s-a limitat la atât, ci, prin poemele sale, a exprimat alte 60 de pagini de emoţii, frustrări și speranţe, nu am s-o fac nici eu.

Parcurgând frânturile de gânduri îmbrăcate în poezie ale autoarei, te simţi liber. Liber să gândești, să interpretezi, să-ţi creezi propriul univers liric. Autoarea e cât se poate de permisivă faţă de cititori. Nu le îngrădește gândirea cu semne de punctuaţie prea aglomerate, nu-i obosește cu majuscule sau rimă austeră. Toate cuvintele sunt egale între ele, precum ar trebui să fie și oamenii.

Poeziile, deși își duc fiecare existenţa pe propriul centimetru pătrat de hârtie, separate unele de altele prin titluri ezoterice, fac parte dintr-un singur organism. O creatură complexă, plină de emoţii, regret și călătorii. Îi regăsim componentele carnale din metru-n metru de vers. Aici zărești un adevăr ca o vomă, dincolo, niște file dintr-o carte care, pe neobservate, au devenit piele. O salcie plânge că și-a rupt crengile, iar niciun doctor nu știe să-i vindece fractura deschisă, un creier ca o minge de bowling stă închis într-un craniu format din pietre de pavaj suturate între ele (sau să fi fost invers?). Reţelele de metrou se ramifică nestingherite, transportând călătorii precum nervii transportă semnalele electrice ori chimice. Iar, în sfârșit, Dumnezeu își finalizează creatura încheindu-i fermoarele – trasee de avioane. Descoperim, la final, că devenim împreună cu autoarea adevăraţi Frankensteini poetici și că l-am construit pe Adam din versuri aparţinând unor poezii diferite.

Care e menirea acestei creaturi? O poezie ni se plânge că o doare depărtarea de casă. O alta se transformă în oglindă pentru Noi noi-nouţi, neștiutori și proaspeţi ca o bucată moale de lut în mâinile maestrului. Alta plânge, paradoxal, că o doare carnea din jurul ei, că ar vrea să fie și în realitate la fel de liberă precum e pe hârtie. Una își râde de penibilul uman, care împarte peticul de pământ din faţă, neștiind unde se află pe hartă. Altele își plâng originile, de care sunt separate întâi printr-un neînsemnat, dar buclucaș râu, apoi de câteva state până la Berlin, iar în final, de un ocean întreg aducător de „ploi cu nume” sau de furtuni. Creatura este, în esenţă, un călător. Un călător prin lume, în primul rând, apoi prin timp, trăind, apoi prin gânduri și sentimente covârșitoare, care nu pot decât să îndemne spre creaţie. Creatura este un autoportret în stilul lui Dalí, unde contururile lumii interioare se pierd la hotarul cu exteriorul și fuzionează, devenind artă.

Scrisul de poezie este un risc. Pentru că poezia e o poveste în simboluri, iar nu toată lumea știe să ghicească în cuvinte. Tocmai de aceea, publicarea volumului este un Pariu: nu credeam să/ fac surfing/ pe flăcări.

Bineînţeles, există riscul ca nici eu să nu fi înţeles, de fapt, mare lucru din rândurile muncite ale autoarei, iar poezia să nu fie, de fapt, atât de permisivă faţă de cititor. Dar, în cele din urmă, pe lângă calitatea sa intrinsecă, poezia mai valorează și cât gândurile pe care le naște în creierul consumatorilor. Relaţia cititorului cu aceasta e cât se poate de intimă. De aceea, vă recomand și vouă să vă aventuraţi în lectură și în incursiuni spre propria persoană. Să nu vă uitaţi pașapoartele!

Cora e uriașă, brunetă și are ochii blânzi. Îi place să se joace și să mănânce. Îi place să se gudure pe la picioarele Lui și să sară în sus de la o vorbă caldă. Cora e fericită. Primește câte o masă copioasă de trei ori pe zi, are o casă frumoasă, care seamănă ciudat de mult cu un butoi, și Îl are pe El. Cel mai bun stăpân. Cora nu L-ar părăsi pentru nimic în lume.

Uneori, El e nefericit. Atunci vine la Cora și o mângâie. Cora simte nefericirea Lui, care i se scurge printre degete, pătrunde prin blana ei deasă și o înfioară până-n vârful cozii. Atunci, Cora suspină alături de El și Îl privește cu urechile peste cap și ochii ei blânzi, aproape înlăcrimaţi.

Alteori, El e entuziasmat. Atunci, vine la Cora și o duce într-un câmp, aruncându-i o chestie care seamănă suspect de mult cu un os, dar e prea mare și prea moale ca să fie așa. Cora aleargă nebună după pseudoosul acela, cu coada într-o parte, urechile peste spate, iar limba fluturând afară printre dinţi. Când se întoarce cu osul, iar El o mângâie pe steluţa albă de pe creștetul capului, Cora stă cuminte, fremătând de fericire. Atunci, Cora ar vrea să sară și să-L mângâie cu limba subţire și udă pe toată faţa Lui, dar știe că nu se poate. Dacă o face, El e nemulţumit și îi spune NU. Așadar, își primește răbdătoare răsplata, reţinând orice încercări ale panglicii roz ce-i spânzură între dinţi de a ateriza pe nasul Lui masiv.

Adesea, El vine și o scoate la plimbare. Atunci, Cora e cea mai fericită. Ca să-și canalizeze fericirea în altă parte decât faţa Lui, Cora înconjoară întâi de două ori, gonind, curtea largă, până-și consumă o parte din entuziasm, și, abia după ce simte că e pregătită, vine cuminte lângă El, gata pentru o nouă aventură.

Plimbările cu El sunt o adevărată desfătare. Cora e cuminte și nu latră aiurea la necunoscuţi, dar știe când aceștia sunt un pericol pentru El și atunci face tot posibilul să-i îndepărteze. În multe asemenea cazuri, El îi spune că e fată rea și că nu e frumos să latri la oameni, dar Corei nu-i pasă. El nu are cum să știe. El nu observă rânjetul răutăcios din ochii lor și nici nu simte izul de putrefacţie care-i înconjoară.

În afara micilor incidente de acest gen, Cora e blândă și veselă. Îi plac oamenii mici. Aceștia nu se tem de dimensiunile ei mari și de botul încoronat de colţi periculoși. Aceștia o privesc în ochii ei blânzi și râd. Atunci, Cora râde și ea, în felul ei. Scoate limba de-un cot afară și respiră sacadat, dând fericită din coadă. Îi place când oamenii mici râd. Nu știe de ce. Unii dintre ei aleargă spre ea s-o mângâie, sau s-o apuce de urechi, sau să-i bage degetele în ochi. Din păcate, oamenii mari de lângă ei îi opresc și le spun ceva pe un ton serios și sever. El le spune că nu au de ce să-și facă griji, oare nu văd în ochii Corei cât e de blândă? Dar majoritatea nu se lasă înduplecaţi și fură râsul oamenilor mici de lângă ea, apucându-i de mânuţe și trăgându-i pe căi numai de ei știute. Atunci, oamenii mici se întorc spre Cora triști și îi privesc blândeţea din ochi cu regret. Cora își lasă urechile pe spate și înghite limba. Nu îi place când oamenii mici sunt triști.

Rari sunt acei oameni mari care îi lasă pe cei mici să se apropie de Cora, să o tragă veseli de urechi și să-i bage degetele în ochi. Atunci, Cora flutură nebună din coadă și latră a bună voie din când în când. Nu o deranjează degetele ascuţite ale oamenilor mici în globii ei oculari, și nici urechile smulse de pe locul lor de baștină. La urma urmei, Cora e mare și puternică, iar ei sunt așa mici și neputincioși…

Corei îi mai plac și pisicile. Astea-s niște creaturi de-a dreptul haioase. Sunt mici, simpatice și viclene. Par neajutorate, dar ascund în lăbuţele lor calde și catifelate gheare destul de periculoase. Dar Corei nu îi este frică de ele. Cora se amuză pe seama lor. Pisicile preferă să umble toată ziua de capul lor, mereu cu un aer de animal ocupat, mergând pe vârfurile labelor ca pe tocuri, privind în jur cu superioritate și dispreţ. Ori preferă să stea tolănite la soare, nederanjate de nimeni, să-și perieze blana cu limba lor aspră și să caște din când în când a plictiseală. În ambele cazuri, Corei îi place să latre la ele amuzată, să le observe minele acre, deranjate din activitatea lor cotidiană extrem de importantă, și să le fugărească până-i iese limba afară. Îi place să le vadă cu spinarea încovoiată, cu blana ridicată în sus ca o creastă de punker, și cu coada verticală, ca o suliţă gata de atac. Se amuză teribil pe seama lor și partea cea mai bună a acestei activităţi o constituie faptul că și El râde.

Astăzi, Cora Îl așteaptă nerăbdătoare să se întoarcă de la treburile megaimportante și să-i sară în întâmpinare ca o minge blănoasă și uriașă de ping-pong. Între timp, își face de lucru cu o revistă veche, care nu trebuie, probabil, nimănui. E deranjant faptul că revistele au toate paginile lipite într-o anumită ordine. Treaba asta îţi fură din libertate. Cora consideră că cea mai bună revistă e cea care are toate paginile separate, rupte de la cotor. Așa, poţi s-o individualizezi cum îţi arde ţie. Astfel, Cora e pusă pe fapte mari. Începe cu desprinderea paginilor din revistă. Faptul că, de-a lungul procesului, colţii ei se înfig inevitabil în paginile eliberate nu pare a fi o problemă. Continuă așa vreun sfert de oră, apoi renunţă. Nu are rost. Atunci, Cora merge în hol și se încolăcește pe covorașul de la intrare, abia după ce-i face ocolul de vreo două ori, să se asigure că n-o pândește niciun dușman de sub acesta. Își pune capul pe labele din faţă și privește fix clanţa, așteptând ca aceasta să se deschidă cu puterea minţii ei.
Când El ajunge acasă, Cora doarme pe covorașul de la intrare, iar revista Lui despre ultimele tendinţe automobilistice zace împrăștiată și mutilată pe covorul din sufragerie. O culege de pe jos cu o faţă resemnată și cu Cora săltând în urma Lui. E timpul pentru o plimbare.

Cora e cea mai fericită căţelușă din lume. Aleargă nebună de câteva ori în jurul curţii și apoi iese pe poarta ruginită, din urma Lui. Astăzi e o zi minunată. El o ia pe o cărare nouă, iar Cora aleargă înainte.

Adulmecă un miros ascuţit. E un inamic. O ia la goană în urma mirosului, încercând parcă să-l ajungă din urmă, lătrând să se oprească. Când acesta devine incredibil de puternic, în nas îi apare un gard de lemn. Cora se oprește nedumerită, privind scândurile timp de câteva secunde și lătrând întrebător spre sursa de inamic. De dincolo de acestea, i se răspunde. Adrenalina începe a-i goni prin vene, ochii scurg blândeţea afară, urechile i se îndreaptă în sus agitate, iar buza îi tremură de nerăbdare, scoţând la iveală colţii albi și fioroși. El vine din urmă, alergând și strigând-o pe nume. Dar Cora nu-L aude. Latră înnebunită la gardul care-i ascunde prada, pradă care, dincolo de gard, îi latră înapoi în gol. Cora începe să alerge de-a lungul scândurilor, cu stropi de salivă împroșcând aerul din jur și aruncând basuri groase de hămăit dincolo de gard. El aleargă curios din urma Corei. Nu a văzut-o niciodată atât de entuziasmată și furioasă.

Gardul nu se lasă bătut. Continuă și continuă și continuă, alergând împreună cu cei doi căţei, oprindu-i să sară unul la beregata celuilalt. Cora e în culmea fericirii. Latră veselă și înverșunată spre dușman, răspunzându-i pe măsura furiei.

La un moment dat, gardul se dă bătut și se termină. Cei doi căţei se opresc faţă-n faţă, se privesc pe o clipă nedumeriţi și analizează situaţia. Cora nu pricepe unde au dispărut scândurile de lemn și cum de inamicul i s-a materializat în faţă, cu o pereche de ochi blânzi și nedumeriţi. Inamicul o privește la rându-i, o namilă de căţea, cu urechile ciulite și cu privirea caldă, nefiresc înfuriată. Atunci, ca la un semn invizibil, cei doi căţei înţeleg că le rămâne un singur lucru de făcut. Așadar, fac ambii cale întoarsă și încep a alerga înapoi, de-a lungul gardului, lătrând disperaţi unul spre celălalt, gata-gata să sară la beregata celuilalt… Numai dacă n-ar fi gardul acesta… El zâmbește. Cora e uriașă, brunetă și are ochii blânzi.

Aduceţi-vă aminte când v-aţi întrebat ultima oară în surdină, cugetând asupra cursului evenimentelor recente din viaţa voastră, de ce eu? Întrebarea a încheiat cumva vreun capitol urât din viaţa voastră? A pus la îndoială realitatea vreunei întâmplări fericite? Ori a fost doar o reacţie sinceră la întrebarea vreunui profesor care v-a ţintit anume pe voi?

Oricare ar fi cazul, interogaţia presupune ca subiectul aceste-ia să parcurgă o serie de dileme legate de conștientizarea sinelui, conștientizarea rolului personal în desfășurarea evenimentelor respective, punerea la îndoială a unei coincidenţe ori tocmai încercarea de a confirma existenţa acesteia.

Titlul filmului regizat de Tudor Giurgiu, care a rulat recent pe ecranele mai multor judeţe din România, precum și la Festivalul de la Berlin, reprezintă deci un indiciu im-portant privind atmosfera și maniera de prezentare a operei cinematografice în sine. „De ce eu?” este un film artistic, inspirat din cazul real al procurorului de doar 29 de ani, Cristian Panait, căruia i se înmânează, doar aparent, frâiele unui dosar important ce viza condamnarea unui alt procuror, Alexandru Lele, care, implicat într-un conflict politic, devine… inoportun pentru șefii lui Cristian. Tânărul procuror refuză să fie o marionetă în mâinile superiorilor săi și îl scoate de sub urmărirea penală pe Alexandru Lele pe motiv că nu există suficiente probe. Această decizie îi aduce urmări dezastruoase pentru carieră și, în urma presiunilor, Cristian se sinucide. Cazul lui Cristian Panait a fost intens mediatizat în România la timpul său, adică în anul 2002, iar acum revine în lumina reflectoarelor prin prisma thrillerului lui Tudor Giurgiu.

Drama îl prezintă pe Cristian Păduraru, jucat de Emilian Oprea, din mai multe perspective, abordându-i latura intransigentă și impecabilă de la serviciu, în contrast cu latura umană din aspectul relaţiilor sale interpersonale. Atmosfera sumbră, redată de scenele în gri, înceţoșate cu fum de ţigară și cu atitudini intimidante, pregătește spectatorul pentru marele final. Dincolo de acestea, filmul nu duce lipsă de scene picante, menite, probabil, să menţină interesul publicului larg. Coloana sonoră este un deliciu auditiv, remarcându-se spre final piesele interpretate de „Luna Amară” – „Oameni noi” și „Noi, nu” de Anda Călugăreanu.

Dincolo de încercarea de a aduce la cunoștinţă publicului larg tertipurile politice ale Serviciilor Secrete din România, „De ce eu?” prezintă și o dilemă personală. A ceda sau a nu ceda? Ce este mai important: cariera ori valorile morale care menţin umanitatea în viaţă în fiecare dintre noi? Până la urmă, stresul și putreziciunea sistemului răzbat până la Cristian, hrănindu-se întâi cu vitalitatea acestuia din cadrul relaţiei sale cu Dora (jucată de Andreea Va-sile), apoi, aparent, cu integritatea sa mintală. Complexitatea situaţiei în care se trezește îl face paranoic și incapabil să-și mai trăiască tinereţea. Întrebarea pe care și-o pune, firesc, spectatorul este ce ar fi făcut în locul lui? L-ar fi consumat, oare, sistemul? Și dacă da, cum?

Părerile publicului cu privire la film sunt împărţite. O bună parte aplaudă iniţiativa și realizarea acestuia, exprimându-și entuziasmul și speranţele în ceea ce privește deconspirarea ilegalităţilor de rang înalt din România și, implicit, educarea unei societăţi conștiente de pericolele și tertipurile care o pasc de sus. O altă parte însă consideră că filmul este un afront adus amintirii tânărului procuror. Argumentele celor din urmă se bazează pe două criterii principale: 1. personajul filmului este înfăţișat mult mai vicios decât Cristian Panait, făcându-se, spre sfârșit, aluzia că acesta-și pierde minţile, ceea ce, susţin ei, nu este deloc adevărat și distorsionează adevăratele motive care l-au condus spre decizia finală și 2. vinovaţii din film sunt Serviciile Secrete din România, pe când în cazul original, implicarea politicienilor de vârf din România, precum Victor Ponta ori Adrian Năstase, este evidentă.

Până la urmă, deși filmul nu pare să ofere nicio portiţă de scăpare pentru cei care înoată sau vor să înoate împotriva curentului, în paralel cu prezentarea acestuia se desfășoară și o campanie care încurajează victimele presiunilor de ori-ce tip din partea șefilor de instituţii, a politicienilor sau magistraţilor, numită „Singur împotriva tuturor”. Astfel, curajoșii au posibilitatea, spre deosebire de Cristian, să-și facă publică povestea în timpul vieţii lor și să facă încă un pas înainte în lupta contra abuzurilor și ilegalităţilor.

„De ce eu?” este o creaţie cinematografică ce pune întrebările cele mai dureroase în România. Bineînţeles, aceasta nu garantează nicio soluţie, dar primul pas spre a găsi răspunsul este să formulezi corect întrebarea.

Domnul Boboc e cel mai temut profesor din universitate, toată lumea știe asta. Domnul Boboc nu râde, nu glumește, nu întârzie, nu greșește, nu iartă. Studenţii spun că dl Boboc doarme  noaptea pe un pat de fier, fără cearșafuri, cu atlasul lui Netter sub cap, în loc de pernă. Covorul de la dl Boboc din casă e făcut din piese de lego, iar copiii lui au apărut prin inseminare in vitro. Legenda spune că a trăit odată un student care a luat 10 la dl Boboc în examen. Apoi a murit de fericire. De atunci, dl Boboc și-a jurat că nu se va mai repeta.

Dl Boboc e incoruptibil. Odată, un student extrem de tupeist i-a propus mită. Dl Boboc nu i-a zis nimic, l-a privit numai. Acel student se tratează până în ziua de azi la spitalul de boli psihiatrice Socola. Odată, o studentă i-a propus dlui Boboc să-i mărească nota în schimbul unor favoruri sexuale. De atunci, studenta trăiește într-o mănăstire singuratică din munţii Taygetus, în Grecia.

Atunci când dl Boboc merge pe hol, mulţimea de studenţi se desparte ca Marea Roșie înaintea lui Moise, făcându-i cărare. Când dl Boboc iese în curte, ţigăncile îi propun mărunţiș, iar copiii acestora îl roagă din suflet să accepte, că-s nenorociţi și au și ei nevoie de un gând bun.

Cu dl Boboc nu e de glumit. E un om-titan.

La ora 7 și 30 de minute și, probabil, 0 secunde (nu a stat nimeni să verifice), amfiteatrul întreg amuţește. Ca în fiecare miercuri, la aceeași oră, dl Boboc deschide hotărât ușa, pășește cu pantofii negri de piele, perfect lustruiţi indiferent de timpul de afară, pe podeaua amfiteatrului încremenit și își lasă geanta asortată cu pantofii pe catedra din lemn ros de vreme. Costumul dlui Boboc e întotdeauna impecabil. Cămașa dlui Boboc e întotdeauna de un alb imaculat, exact ca în reclamele pentru detergenţi. Expresia facială a dlui Boboc e mereu aceeași, cu o ușoară sclipire de ironie nebănuită și neexploatată în ochii gri și fără nicio umbră de surâs pe buzele subţiri.

— Bună dimineaţa.
Dimineaţa tremură înfiorată că dl Boboc i-a rostit numele.
— Astăzi vă voi preda cursul despre anatomia plămânilor.
Plămânii tuturor celor prezenţi în sală tresaltă emoţionaţi.
— Am să-i rog pe șefii de grupe să-mi facă foi cu prezenţa.
Șefii de grupe au picioare de gelatină.

Nimeni nu a îndrăznit vreodată să treacă pe cineva care e de fapt absent pe listele cu prezenţa pentru dl Boboc. Deși dumnealui nu a făcut niciodată prezenţa propriu-zis, toată lumea știe, bineînţeles, că își va da seama imediat dacă e vreun student în plus pe liste.

Studenţii nenorociţi care au întârziat să ocupe locuri în spatele amfiteatrului sunt nevoiţi să îl privească fix în ochii reci și să-i soarbă fiecare cuvinţel. Dl Boboc are o voce groasă, puternică, rece, ca tăișul unei lame de ghilotină. Privirea dlui Boboc are capacitatea de a străbate orice tip de ţesut și de a se înfige în carne, ca suliţele unor războinici medievali.

Tocmai de aceea toată lumea înmărmurește atunci când ușa se deschide la ora 7:32 și Laura, plăpândă, micuţă și inocentă, intră în sală. 84 de perechi de ochi o aţintesc și încearcă să-i comunice telepatic să părăsească sala cât mai e încă în viaţă și să alerge departe-departe, să nu se oprească decât atunci când va vedea în depărtare șerpuirea Marelui Zid Chinezesc. Domnul Boboc începe să-și întoarcă ochii spre sursa zgomotului și a neliniștii din sală. Privirile îi urlă disperate Laurei să ia prima navă spaţială pe care o întâlnește și să se mute pe Marte. Prea târziu. Dl Boboc o aţintește cu o ură gri, iar Laura nu mai respiră. După o liniște de aproximativ -273 de grade Celsius, vocea dlui Boboc plesnește în aer.

— Domnișoară doctor, spuneţi-mi, vă rog, cât e ceasul.

Laura tremură din toate încheieturile, dar își coboară privirea spre ceasul de mână alb, cu seringi în miniatură în loc de ace, primit în dar de la iubitul ei cu ocazia zilei sale de naștere.

— 7 și 28 de minu…te?

Întrebarea se termină cu o ultimă silabă înecată în semn de întrebare.

— Domnișoară doctor. Soarele îngheaţă.
— Vreţi să spuneţi că ceasul meu se grăbește undeva? Seringile de pe cadranul Laurei se opresc în loc. Laura înghite în sec.
— Nu. Probabil, ceasul meu întârzie.
— Domnișoară doctor, spuneţi-mi, cam la câţi studenţi credeţi că predau eu, în total?

Laura e pierdută. Crede că i se joacă o glumă de prost gust. Aruncă un ochi disperat în mulţime, dar înapoi nu primește decât priviri compătimitoare. Laura strânge clanţa ușii în palma transpirată și se pornește s-o coboare.

— Nu, nu, vă rog să-mi răspundeţi. Nu ne părăsiţi. Nu încă.

E ceva sadic în „încă”-ul rostit de dl Boboc. E ca și cum un torţionar își privește victima mulţumit înainte de a o mutila și îi spune blând să se calmeze, că încă nu a terminat cu ea.

— N-n-nu știu.
— Haideţi, încercaţi să ghiciţi. Doar sunteţi fată deșteaptă dacă aţi ajuns la universitatea noastră.
— Vreo 500?

Dl Boboc scoate pe gură un hârșâit care ar putea fi interpretat drept râs de alţi oameni neexperimentaţi și naivi.

— Exact 1143. Liniște.
— Domnișoară doctor, dumneavoastră chiar credeţi că sunt în stare să verific dacă tuturor acestor studenţi le merge ceasul corect?!
Liniște. Liniște. Liniște.
— Nu.
Laura încearcă o a doua tentativă de a deschide ușa.
— Nu, vă rog, nu ne părăsiţi. Vă rog să îmi explicaţi atunci, de ce vă permiteţi să îmi întrerupeţi cursul și să furaţi din timpul atât de preţios tuturor, dând dovadă de o neglijenţă crasă uitând să verificaţi dacă vă merge sau nu ceasul corect!

Laura regretă că a deschis ușa aia blestemată a amfiteatrului. Laura regretă că a stat în pat cu trei minute mai mult decât de obicei. Laura regretă că a stat noaptea anterioară și a mai privit un filmuleţ cu pisici pe YouTube. Laura regretă că l-a cunoscut pe prietenul ei, care i-a dăruit un ceas imperfect. Laura regretă că a venit la Facultatea de Medicină. Regretă că a învăţat să vorbească. Laura regretă că a învăţat să meargă singură la toaletă și să spună mama. Laura regretă că anume spermatozoidul care purta jumătate din codul ei genetic fusese cel care se cuplase cu anume acel ovul al mamei sale.

— Îmi cer iertare.
Laura deschide, în sfârșit, ușa și pleacă.
Dl Boboc își continuă, iritat, cursul.

***

Peste exact trei săptămâni, dl Boboc stă în exact aceeași poziţie, cu spatele drept, o mână aranjată elegant sub bărbia fulgerată de timp, cealaltă mână odihnindu-i-se pe catedră, într-un semipumn și cu capul sus, cu fruntea acoperită de un breton care seamănă ciudat de mult cu al lui Hitler.

Studenţii scriu de zor.

Dl Boboc e unicul profesor care insistă ca studenţii să dea colocviile în amfiteatru, cu el prezent în sală. Dl Boboc e unicul profesor care insistă ca el să fie singurul membru al comisiei de primire a examenelor practice la studenţii din anul întâi. Nimeni nu-l contrazice pe dl Boboc, nici măcar alţi profesori. Se spune că dl Boboc nu e rector numai pentru că îi place prea mult să-i tortureze pe studenţi ca să renunţe la o parte din timpul de a o face în favoarea obligaţiilor pe care trebuie să le îndeplinească un rector de universitate.

O fată începe să scâncească în spate, e pe punctul de a izbucni în plâns. Dl Boboc o privește, iar lacrima din colţul ochiului aleargă iute înapoi în glanda lacrimală.

Apoi, dl Boboc se întoarce la gândurile lui. Scoate din buzunarul sacoului telefonul, încruntându-și privirea spre acesta. Studenţilor li se face milă de bietul obiect.

Dl Boboc scrie ceva de zor la telefon, păstrând aceeași privire încruntată și impasibilă, aruncând, din când în când, câte un ochi prin sală.

Ceasul de mână al dlui Boboc ticăie, luându-le auzul tuturor. Tic-tac. Tic-tac. Tic-tac. Tac-tic. Tac-chiTic. Dl Boboc urmărește traiectul minutarului și, la un moment dat, ridică privirea spre sală.

— Vă rog să vă opriţi din scris și să-mi puneţi foile pe catedră în următoarele 30 de secunde.

Studenţii freamătă în sală, se grăbesc să-și încheie enunţul, se împiedică în drumul lor spre catedră, își șterg palmele de sudoare și își trec degetele prin păr disperaţi. Dl Boboc își privește impasibil cel mai bun prieten – ceasul – și se ridică în exact 30 de secunde, luând foile care erau pe masă, ignorând restul mâinilor întinse ale studenţilor care încearcă disperaţi să-l facă să le accepte munca de două ore și jumătate.

Dl Boboc părăsește sala indiferent, fredonând în mintea sa Marșul turcesc al lui Mozart. Trece prin cărarea de studenţi și printre ţiganii care-i înmânează mărunţiș și deschide portiera mașinii strălucitor de curate (deși plouase cu o zi înainte), așezându-se pe scaunul șoferului. Pornește motorul și muzica reîncepe să cânte. Rammstein urlă frustrat prin boxele BMW-ului impecabil, iar dl Boboc zâmbește, pornind din loc. Cântă împreună cu el.

***

Fragment din corespondenţa prin SMS a dlui Boboc cu fiica sa de 16 ani.
— Tati, când vii acasă? Miau.
— Ham-ham. După ce termină rataţii de scris. În exact 30 de minute.
— Pisicile fac miau, nu ham-ham, ai greșit. Să-mi cumperi ceva bun. Măcar un iPhone, ceva.
— Bine, promit să-ţi iau un apple.
— Nu-mi plac merele. Cel puţin nu cele întregi.
— Să mănânci mere mușcate de altcineva nu e igienic.
— Proful de mate e imbecil.
— Deci ar trebui să te înţelegi cu el, nu?
— Mi-e milă de studenţii tăi.
— Și mie, câteodată. Apoi îmi amintesc că sunt insensibil și-mi trece.

Deși multă lume se plânge de vremurile aspre în care trăim (sau poate că tocmai de aceea), cel puțin dintr-un punct de vedere nu ne putem lamenta: libertatea cuvântului.

Astăzi ne bucurăm sau, cel puţin, ar trebui să ne bucurăm de faptul că putem spune orice ne trece (sau nu) prin cap, nefiindu-ne teamă că am putea rămâne fără el. Desigur, acest fenomen atrage după sine și o mulțime de consecințe negative, precum moda de a critica societatea în stânga și în dreapta, adesea fără motive întemeiate, sau promovarea unor idei nocive care nu ar fi trecut prin sita cenzurii. Dar efectele libertății cuvântului sunt, preponderent, pozitive.

Din păcate, predecesorii noștri nu s-au bucurat de o atitudine tolerantă cu privire la ceea ce au avut de spus. Se știe foarte bine că regimul comunist sever a făcut numeroase victime, nu doar fizice, ci și ideologice. Una din aceste victime, care a fost persecutată ani de-a rândul de Securitatea din România comunistă, a primit în 2009 Premiul Nobel pentru literatură, fiind candidată din partea Germaniei.

Este vorba despre Herta Müller, scriitoare originară din Banat, a cărei limbă nativă e germana și ale cărei opere au fost traduse în peste 20 de limbi. Recent, Centrul Cultural German Akzente din Chişinău şi Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei au organizat o expoziție închinată vieții și activității autoarei, cu numele: „Herta Müller: cercul drăcesc al cuvintelor”, în limba germană (cu traducere în română). Expoziția începe cu evocarea celor mai importante evenimente din copilăria zbuciumată a scriitoarei, urmând firul tumultuos al vieții sale și încheindu-se cu apogeul carierei, când, la 8 octombrie 2009, i-a fost decernat Premiul Nobel pentru densitatea poeziei şi sinceritatea prozei cu care a descris plastic universul dezrădăcinaţilor.

Herta Müller a făcut studii de germanistică și de limba și literatura română la Universitatea din Timişoara, în perioada 1973-1976.

Volumul ei de debut, Niederungen (Ţinuturile joase), a fost publicat în 1982 numai după o mutilare sângeroasă din partea cenzurii comuniste. Acesta prezenta viziunea unui copil asupra vieții din Banatul germanizat. Unii contemporani au criticat-o pentru nuanțele sumbre în care era descrisă viața de la sat. Când, doi ani mai târziu, același volum i-a fost publicat în Republica Federală Germană, de data aceasta, în forma lui originală, neciopârțit de ochiul comunist, autoarei i s-a interzis să mai publice.
Un alt factor care a adus-o în vizorul Securității a fost prietenia cu membrii rebeli ai Aktionsgruppe Banat („Grupul de Acțiune Banat”).

Prima încercare de a emigra în Germania de Vest, în 1985, a eșuat. I se permite să plece doi ani mai târziu, împreună cu soțul ei, scriitorul Richard Wagner, cu care locuiește în Berlin până în ziua de azi.

Activitatea sa literară e răsplătită cu premii și distincții literare. După ce a fost nominalizată de două ori de către guvernul grman la Premiul Nobel, în 2008, în 2009 i se decernează prestigiosul premiu, împreună cu o autoritate literară semnificativă și cu 10.000.000 de coroane suedeze, ceea ce corespunde cu 972.000 de euro.

În cele din urmă, din viața agitată a autoarei, însușim o lecție importantă. Deși cenzura, regimurile autoritare, persecuțiile și presiunile psihologice sau fizice sunt unele dintre cele mai dureroase păcate ale omenirii, totuși acestea le permit eroilor să se manifeste și să existe. De aceea, chiar dacă e mai ușor să fii curajos atunci când nu te paște niciun pericol, virtuțile tale vor valora infinit mai mult dacă sunt fortificate printr-o atitudine ostilă din partea mediului în care îți desfășori activitatea.

Confuzie. Confuzie dintre cele mai dure. Stau cu mâinile murdare de sânge peste faţa mea imaculată şi mă înroşesc de sânge şi de ruşine. Tocmai am comis o crimă. Ar trebui să mă simt vinovată. Ar trebui să am mustrări cumplite de conştiinţă şi ar trebui să mă prăbuşesc într-un veşnic iad sufletesc. Dar… ioc! Dintre aceste sentimente, nimic. Doar confuzie. Una dură de tot.

Nu pricep şi cad în genunchi de neputinţă. Simt cum pantalonii mei extrem de scumpi absorb ca un burete sângele din balta în care tocmai am căzut şi mă gândesc involuntar la Sponge Bob. El e un burete.

Exact! Exact despre asta e şi vorba! Tocmai am comis o crimă, iar eu stau şi mă gândesc la Sponge Bob! E normal?! Mă forţez să mă gândesc la fapta comisă şi să am mustrări de conştiinţă. Încerc să-mi amintesc detaliile. Dar tot ce-mi pot aminti este expresia de fericire nebună a victimei, pe tot parcursul crimei. Probabil, e ceea ce m-a iritat cel mai mult. Eu îi cauzam suferinţe cumplite, iar ea râdea în hohote de plăcere şi de extaz. Poate, dacă era o masochistă, nu e atât de groaznic că am ucis-o? La urma urmei, era o ciudăţenie. Naturii nu-i plac ciudăţeniile. Iar eu mi-am făcut treaba murdar, să ne putem bucura în linişte de o armonie pură. Şi totuşi! O crimă? Eu? Criminală? E greu să mă împac cu gândul, mai ales că mă simt mai pură şi mai inocentă decât înainte de crimă. Să fie oare asta menirea mea în viaţă? Să fiu oare o criminală?

Îmi amintesc cu exactitate cum am scos, unul câte unul, cei doi ochi minunaţi ai victimei, pentru că mă enervau. I-am scos cu aceeaşi forfecuţă inocentă de unghii care zace şi ea acum la fel de nevinovată, deschisă şi sclipitoare ca şi mine, într-o baltă de sânge în continuă creştere. Mă enervau deoarece mă priveau cu reproş. Dar nu am intenţionat să îi scot. Am vrut doar să scot mustrarea din ei ca să mă pot bucura în linişte de peisaj. Până la urmă, s-a dovedit că mustrarea era prea impregnată în textura fină a ochilor pentru a fi scoasă de acolo separat de ei. O fi vieţuit de mult acolo, în albul gol al ochilor pustii.

Cum am forţat victima să zâmbească în faţa sorţii ei potrivnice, adică în faţa mea, întinzându-i la maximum buzele uscate pentru un rânjet ca la carte. Le vedeam cum gem sub presiunea aplicată de degetele mele criminale şi le vedeam cum crapă încetişor şi sigur. Simţeam durerea ca pe propria piele, dar nu aveam intenţia de a răni. Voiam doar să o fac să zâmbească!

Iar mâinile încrucişate delicat în poală! Doamne! Am vrut eu oare să le scot din rădăcini? NU! Am vrut doar să fur o îmbrăţişare drăgăstoasă şi o primire călduroasă. De ce ar fi vina mea că ele erau atât de fragile?

Îmi amintesc cum am încercat să mă fac auzită în exces, spărgându-i încetişor timpanele. De ce e vina mea că avea timpanele la fel de rezistente ca nişte balonaşe inocente de săpun? De ce e vina mea că am încercat să-i şoptesc să se oprească? Să se oprească din…

Dar lasă.

În fine.

Nu sunt vinovată nici pentru că i-am scos, cu greu, ce-i drept, creierul acela incompetent din capul ăla sec. Îi provoca doar rău, oare nu realiza? Nu putea dormi din cauza gândurilor macabre, nu putea iubi în linişte pentru că ăla îi tot trimitea scepticisme, nu putea trăi, în fine, pentru că avea un creier veşnic treaz ce-i amintea de cruzimea vieţii. Ar fi trebuit să-mi mulţumească pentru că am scăpat-o de el. Plus că era zbârcit şi urât.

În cele din urmă, nu pot fi acuzată nici pentru că i-am smuls, cu nespusă durere, inima din piept. De ce ar trebui să mă simt vinovată pentru că am scăpat-o de o povară? Îmi tot spunea că are o piatră pe inimă, încât mi s-a făcut milă de ea şi am încercat să o scap de greutate. Ce să-i faci dacă piatra de pe inimă era chiar inima în persoană, iar eu, scoţând-o, i-am scos şi ultimele rămăşite pietrificate de sentiment?

Doamne! Am comis o crimă. O crimă cumplită.

De parcă nu ar fi destul, oglinda aia imbecilă stă strălucitoare în faţa mea amintindu-mi mereu de victima mutilată ce zace în mine şi mă priveşte cu durere în ochii ei scoşi din orbite.

Mă văd pe mine, aşa vie, întreagă şi imaculată, şi mi-e silă. Mi-e o silă nebună şi vreau să vomit. În sfârşit, simt primele împunsături ascuţite ale conştiinţei adormite din mine şi o îmbrăţişez încetişor pe victima mea suferindă, încercând s-o readuc la viaţă. Aceasta respiră pentru prima oară după mult timp şi mă priveşte cu un zâmbet forţat pe buzele crăpate şi cu ochii scoşi din orbite.

Doamne! Ce-am făcut? Mi-am mutilat propria conştiinţă! Ce mai contează că eu sunt atât de vie şi atât de nevătămată?