Pe lista oraşelor în care am lăsat o parte din mine, Salzburgul ocupă un loc de frunte. Oraşul acesta seamănă mai mult cu un muşuroi de furnici, şi nu cu un boţ de sare, după cum s-ar deduce din numele său. Deşi timpul e deseori ploios, oraşul nu stă niciodată pe loc. Miile de turişti îi dau viaţă, iar locuitorii – culoare şi stil. Astfel se creează bine cunoscuta imagine a oraşului lui Mozart. Aici s-a născut şi a trăit marele compozitor. În Salzburg există casa-muzeu unde s-a născut Mozart, şi o altă casă-muzeu, în care a locuit compozitorul. De altfel, aici numele compozitorului e cuvântul cel mai des pronunţat, pentru că însuşi oraşul este un omagiu adus acestuia, cele mai importante puncte din localitate purtând numele lui Mozart: Mozarteum – Şcoala de Muzică din Salzburg şi orchestra acesteia, Mozartiana – biblioteca oraşului, W.A. Mozart – aeroportul din Salzburg. Şi cum întregul oraş pluteşte pe muzica lui Mozart, e absolut normal că în Salzburg are loc unul dintre cele mai celebre festivaluri de muzică – Salzburger Festspiele. Acesta e cunoscut mai ales pentru concertele de operă şi de muzică clasică şi atrage sute de mii de turişti. Durează cinci săptămâni, de la sfârşitul lui iulie până la începutul lui septembrie. Am avut anul acesta marea şansă să merg şi eu la două concerte şi am profitat de ea, pentru că mi-era oarecum ruşine să fiu de jumătate de an într-un oraş de unde curge numai muzică şi să nu merg la vreun concert. Mi-am zis că nu contează cât costă biletul şi voi merge oricum. Mare mi-a fost mirarea când am aflat că acesta e echivalent cu un salariu mediu din Republica Moldova, în ciuda faptului că în Vest cultura pare a fi accesibilă tuturor şi trebuie doar s-o recepţionezi. Pe dracu’! Cultura în Vest înseamnă rafinament, respectiv bogăţie. Printre toţi cei prezenţi în sală, doar eu şi câţiva chinezi eram îmbrăcaţi „civil“, şi nu în costum naţional austriac, care costă şi el o avere. La asemenea evenimente, toţi poartă costum naţional, cu toate accesoriile respective. Aici intervin deja tradiţiile şi mândria naţională, subiect care la fel mi-a dat mult de gândit. Nu-mi amintesc să fi fost în Chişinău la vreun concert de operă. Nu ştiu de ce. Abia în Salzburg am început să mă gândesc la asta. Aici am fost la „Boema“, de Puccini, având-o în rolul lui Mimi pe rusoaica Anna Netrebko, o soprană pe care toată Austria o idolatrizează, şi la „Flautul fermecat“, de Mozart, şi am rămas frapată de tot ceea ce a fost pe scenă, mai ales de abordarea modernistă a unei opere de trei secole.

Şi asta nu e tot. Hoinărind prin Salzburg, am găsit strada Maria Cebotari (Maria-Cebotari-Straße), numită aşa în cinstea sopranei Maria Cebotari, devenită celebră pe plan internaţional după ce, în 1931, a debutat la Dresda şi la Festivalul din Salzburg. Nu pot reda starea în care mă aflam când citeam pe fiecare plăcuţă „Strada Maria Cebotari“. Furnicături, un fel de mândrie şi admiraţie faţă de tot ce îmi amintea de Chişinău la acel moment. M-am plimbat pe această stradă, pe stânga şi pe dreapta, dus şi întors, încercând parcă să continui starea sublimă ce m-a cuprins. Pe urmă am aflat că străzi cu numele sopranei sunt şi în alte oraşe: strada Maria Cebotari în Dresda, unde a trăit artista, şi Cebotariweg (Drumul Cebotari) în Viena, unde s-a stins din viaţă.

Mai mult decât atât, în Salzburg mai există şi strada Basarabia (Bessarabierstraße). Ea poartă acest nume în memoria germanilor basarabeni – un grup de germani care s-au stabilit în Moldova între anii 1814-1842, preponderent în Bugeac şi Dobrogea. Majoritatea proveneau din sud-vestul Germaniei actuale, Elveţia şi Alsacia. Această comunitate a întemeiat peste 25 de localităţi pe teritoriul Moldovei. În 1940 aceştia au fost transferaţi în Polonia, în urma Pactului Hitler-Stalin din 1939. Carol Schmidt, primarul Chişinăului între 1877 şi 1903, a fost german basarabean. Fostul preşedinte german, Horst Köhler, se considera moldovean, neamţ basarabean. Familia acestuia a locuit în oraşul Râşcani până în 1940, când a fost transferată în Polonia. Trei ani mai târziu s-a născut Köhler. Fraţii lui mai mari au fost născuţi la Râşcani. Devenind preşedinte, acesta nu şi-a ascuns niciodată originile, iar presa germană a scris pagini întregi despre rădăcinile sale basarabene.

Să vezi şi să nu crezi. Cu cât mai departe eşti de casă, cu atât mai multe lucruri îţi amintesc de ea. Şi nu doar atât: parcă totul în jur complotează pentru a avea o legătură cu palma asta de pământ dintre Prut şi Nistru. Ajungi în vârfuri de neimaginat şi acolo rădăcinile vin peste tine, ţi se urcă în cap şi îţi amintesc de unde vii. Cum să nu revii acasă după asta? Cum să nu mai zici că eşti basarabean, că eşti născut în Moldova?

Ce scriu ziarele de război despre umorul straşnic al trupelor care nici nu se întorc bine de la bombardament că şi organizează seri dansante e o mare aberaţie.

Războiul, acel război în care ne închipuim bărbaţi îmbibaţi de glorie şi decoraţi cu ordine de tot felul, curajoşi şi mândri nevoie mare, nu e chiar aşa. Erich Maria Remarque deschide cortina unei lumi noi, pline de deziluzii, suferinţă şi durere. Se numeşte război. Autorul, înrolat în armata germană la 18 ani, prezintă în Nimic nou pe frontul de vest războiul prin prisma tinerilor ieşiţi de pe băncile şcolii, îmbătaţi cu discursuri patriotice şi treziţi cu baioneta în mână.

Paul Bäumer, personajul cărtii, împreună cu alţi tineri de seama lui, se înrolează în armată pentru a apăra Patria. După instrucţie, care nu a durat prea mult, sunt trimişi pe front, acolo unde în tranşee moartea e la ea acasă. Infernul din prima linie pare a fi de nedescris. Dar autorul-soldat o face foarte sincer şi laconic: Obuze, mitraliere, aburi de gaze, flotile de tancuri – strivire, devorare, moarte. Dizenterie, gripă, tifos – sufocare, ardere, moarte. Tranşee, lazaret, groapă comună – alte posibilităţi nu există. Sau: Foc concentric, foc de baraj, perdea de foc, mine, gaze, tancuri, mitraliere, grenade de mână – vorbe, vorbe, dar ele cuprind toată grozăvia lumii.

Unii tineri, care sunt de ceva timp pe front, par a fi imuni la experienţele cutremurătoare de acolo. Alţii însă nu rezistă. Permanent sunt aduşi soldaţi noi pe front – copii de pe băncile şcolii. Fără pregătire, ei sunt trimişi direct în prima linie. Feţele palide de napi, mâinile jalnic încleştate, vitejia lamentabilă a acestor bieţi căţeluşi, care totuşi pornesc şi atacă, a acestor bravi căţeluşi amărâţi, care sunt atât de intimidaţi că nu îndrăznesc nici măcar să strige tare, iar atunci când cad, cu pieptul, cu burţile, cu braţele şi picioarele sfârtecate, scâncesc încet după mama lor şi încetează imediat atunci când sunt priviţi! Feţele lor moarte, pufoase şi ascuţite au îngrozitoarea lipsă de expresie a cadavrelor de copii. Ţi se pune un nod în gât când îi priveşti cum se năpustesc, aleargă şi cad. Ai vrea să-i iei la bătaie pentru că sunt atât de proşti şi să-i iei în braţe şi să-i duci din locurile acestea unde n-au ce căuta. Poartă şi ei tunici, pantaloni şi cizme cenuşii, dar celor mai mulţi uniforma le e prea largă, le flutură pe corp, au umerii prea înguşti, trupurile prea firave; nu s-au găsit uniforme cu măsuri de copii.

Paul Bäumer este, de fapt, prototipul unei generaţii, care, chiar dacă a scăpat de obuzele războiului, a fost distrusă de acesta. Cei ce au supravieţuit pe front au îmbătrânit prematur, au trăit mai mult decât o viaţă, ca mai apoi, întorcându-se acasă, să fie cei mai singuratici din lume. Viaţa de soldat nu lasă loc alteia. Suntem părăsiţi ca nişte copii şi experimentaţi ca nişte bătrâni, suntem cruzi, şi trişti, şi superficiali – cred că suntem pierduţi.

Textul e ţesut şi de un fir ameţitor al viitorului. Mulţi nu îndrăznesc să se mai gândească la o viaţă fără război. Paul, din contra, gândeşte cât pentru toată generaţia sa: ceea ce acum în război se scufundă în noi ca un pietroi se va trezi după război, şi abia atunci va începe răfuiala pe viaţă şi pe moarte. Zilele, săptămânile, anii de aici se vor mai întoarce cândva, iar camarazii noştri se vor ridica atunci din morminte şi vor mărşălui alături de noi; capetele ne vor fi limpezi, vom avea un ţel şi astfel vom păşi înainte, cu camarazii morţi lângă noi, cu anii de front în urma noastră: dar împotriva cui, împotriva cui? Asemenea meditaţii sunt tipice eroului lui Remarque. Mesajul cărţii este unul pacifist, deloc compatibil cu societatea belicoasă din acele timpuri. Scriitorul german, ca şi în celelalte cărţi ale sale, promovează prin intermediul eroilor săi valori umane, şi nicidecum pseudopatriotice sau fanatice. După doi ani de front, Paul mărturiseşte: Sunt tânăr, am douăzeci de ani; dar viaţa nu mi-a arătat decât disperarea, moartea, frica şi înlănţuirea celei mai stupide superficialităţi cu abisul suferinţei. Văd cum popoarele sunt asmuţite unele împotriva altora şi se ucid reciproc, pe tăcute, în necunoştinţă de cauză, prosteşte, cu nepăsare şi nevinovăţie. Văd cum minţile luminate ale universului născocesc arme şi cuvinte, pentru ca toate astea să se întâmple într-o manieră din ce în ce mai rafinată şi să dureze din ce în ce mai mult. Şi, odată cu mine, văd asta toţi oamenii de vârsta mea, de aici şi de dincolo, din lumea întreagă; şi odată cu mine, toată generaţia mea.

Criza interioară a lui Paul se inteţeşte pe măsură ce camarazii lui pier, unul câte unul. Abia atunci ororile războiului devin mai aproape, mai personale. Ideile naive precum că regele ar putea opri acest coşmar nici nu se mai discută. Lupta continuă, iar ei continuă să moară. Nimic nu mai pare deosebit pe frontul de vest. Totul pare a fi deja cunoscut: oameni care trăiesc fără ţeastă, soldaţi care aleargă cu ambele picioare retezate, un căprar ce se târăşte doi kilometri pe mâini, târând după el genunchii zdrobiţi, altul pleacă la bandajare şi maţele îi curg peste mâinile care vor să le ţină; oameni fără gură, fără fălci, fără obraz…

Romanul acesta despre metamorfoza copil-soldat te provoacă inconştient să te închipui în locul eroilor, care stau în infernul din tranşee, în frig, frică şi foame. Dorinţa implacabilă de a supravieţui, speranţa într-un grăunte de noroc au dezvoltat în aceşti oameni noi instincte sau poate doar i-a redus la primele instincte umane: ne-am transformat în animale periculoase. Nu luptăm, ne apărăm doar în faţa distrugerii. De dincolo, cu mâini şi cu căşti, ne fugăreşte moartea; suntem cuprinşi de o furie demenţială. Abia treptat redevenim ceva asemănător oamenilor. Această generaţie, tocită de război, cu sentimentele erodate de viaţa care nu mai are nimic de oferit, mai speră la o regenerare. Dar speranţele nu îşi au locul pe front. Cică, crezi în minuni şi până la urmă se dovedesc a fi raţii de pâine.

Spre deosebire de eroul său, Erich Maria Remarque  a fost înrolat forţat pentru a lupta în prima conflagraţie mondială. După doi ani de luptă a fost rănit şi sfârşitul războiului l-a găsit în spital. Tind să cred că acest lucru l-a marcat nespus de mult, deoarece tema războiului, mai bine zis a antirăzboiului, este predominantă în toate operele sale. Istoricul cărţii Nimic nou pe frontul de vest este impresionant. A fost refuzată de primul editor, apoi editată totuşi în 1929. Doar în primul an s-au vândut 1,2 milioane de exemplare. Această carte l-a costat însă pe autor foarte mult. Scrierea i-a fost arsă în public de nazişti în 1933, i s-a retras cetăţenia germană şi autorul a găsit refugiu peste ocean. Sora lui Remarque a fost „pedepsită” în locul lui. Ea a fost decapitată în 1943. În State, scriitorul german era deja celebru.

La un an după publicarea acestei dovezi despre sălbăticia şi absurditatea războiului, a fost realizată şi ecranizarea, ulterior premiata cu Oscar. Regizorul, al cărui colaborator a fost chiar scriitorul, s-a născut la… Chişinău. Acest detaliu îmi sporeşte interesul pentru filmul cu acelaşi nume – Nimic nou pe frontul de vest. Expresia este, de fapt, un comunicat de război, la sfârşitul romanului. Privit de la distanţă, frontul de vest era o mare plictiseală. De remarcat însă că degradarea fizică şi psihologică a soldaţilor, procesul de integrare a acestora ca oameni noi într-o societate şi mai nouă nu au avut loc atât de liniştit precum se vehicula. Azi am trece prin peisajul tinereţii ca nişte călători. Suntem hărţuiţi de fapte. Nu mai suntem lipsiţi de griji – am devenit înfricoşător de indiferenţi. Am fi în mijlocul peisajului, dar am trăi oare?

Un roman dogoritor care mi-a amintit de Maitreyi, cu soare nemilos, ploi musonice, oameni mici şi negri şi, cel mai important, raportul dintre ei şi albi. Contextul e corupţia şi bigotismul imperial într-o societate în care, deşi sunt băştinaşi, negrii sunt consideraţi inferiori. În timpul lecturii simţi transpiraţia tropicală pe fiecare pagină şi descoperi viziunea amară a jugului colonial englez, fie că este vorba despre un judecător corupt, o birmaneză vândută sau despre nişte băştinaşi bătuţi. Doar un medic indian pare a fi mai integru, deşi, în lumea lui Orwell, nimeni nu mai este cu adevărat inocent.

Birmania, actuala Uniune Myanmar din Asia, este o colonie engleză. Romanul lui Orwell este, în mare parte, despre colonizatori şi colonizaţi. Primii, nişte degeneraţi ai societăţii engleze, au venit în Birmania cu scopul de a se îmbogăţi pe seama sărmanilor localnici. În Kyauktada, un mic orăşel birmanez, o mână de englezi încearcă să menţină liniştea – atât de indispensabilă Imperiului Britanic – înăbuşind mici răscoale ale băştinaşilor. Aceştia au un club european, unde îşi dau întâlnire serile, vorbind despre politica imperiului şi golind sticle de whisky. Orwell scrie că, în faţa ostilităţii localnicilor, cele două instrumente de conducere ale colonizatorului englez sunt codul „celor cinci fericiri supreme” şi alcoolul.

Un personaj comun ambelor tabere este James Flory, un englez îmbătrânit de alcool şi de birmaneze, deşi nu avea decât 35 de ani, dar cu adevărat interesat şi impresionat de cultura birmaneză. În ciuda statutului său de  alb, pukka sahib, el este bun prieten cu doctorul indian al orăşelului, Veraswami. Prietenia lor este absolut dezinteresată. Flory îi destăinuie gândurile pe care nu le poate împărtăşi compatrioţilor săi, iar doctorul îi poartă un respect profund.

Totul pare a fi foarte liniştit în acest orăşel atât timp cât fiecare îşi cunoaşte locul, adică englezii nu se amestecă în treburile interne ale birmanezilor, conform aceluiaşi cod. Lucrurile se complică atunci când Imperiul Britanic emite o lege conform căreia în fiecare club englez trebuie să fie primit şi câte un localnic. Dintre toţi birmanezii, doctorul avea cele mai multe şanse de a fi admis în club – prietenia cu un pukka sahib îi dădea şi lui un statut aparte. Dar apartenenţa la club este râvnită şi de U Po Kyin, un personaj malefic şi obez, care a făcut avere ducând un mod de viaţă parazitar, acum fiind judecător birmanez. Toate intrigile regiunii sunt ţesute de el, acesta căpătând astfel numele Crocodilul.

Intriga se dublează atunci când apare Elisabeth Lackersteen, nepoata unui cuplu englez din Kyauktada. Aceasta este bine primită în clubul european dat fiind faptul că era singura femeie necăsătorită din împrejurimi. Elisabeth venise în Birmania pentru a-şi vâna un soţ care s-o întreţină şi faţă de care să-şi îndeplinească îndatoririle de soţie. Flory era şi el în căutarea unui suflet care să-l înţeleagă. Deşi totul între cei doi începe destul de frumos, dragostea lor este sortită eşecului. Localnicii, care îl interesează pe Flory, o dezgustă pe Elisabeth. Pentru ea, negrii sunt nişte babu soioşi şi inculţi, un pic superiori animalelor. Datorită trecutului ei petrecut printre artişti, ea este o „antiintelectuală”, lucru deloc compatibil cu rafturile de cărţi mucegăite ale lui Flory şi cu pianul lângă care acesta o vede de fiecare dată când se gândeşte la viitorul lor. Şi, desigur, caii, care o pasionează pe Elisabeth, nu sunt punctul forte al lui Flory. Nici tigrul vânat pentru ea nu va putea menţine această relaţie, pentru care Flory luptă într-un ţinut dominat de miros de ceapă, transpiraţie şi intrigi.

Deşi nu are rezonanţa celor mai bune cărţi ale lui Orwell (Ferma animalelor şi 1984), Zile birmaneze este deosebită datorită firului autobiografic pe care îl trage printre rânduri. Un sentiment de înstrăinare, de ratare şi multe păreri de rău fac ca romanul să te obsedeze mult timp. Presărat cu descrieri impozante şi având un aer exotic, contextul abordează subtil tema rasismului şi a imperialismului, care, per ansamblu, lasă urme în mintea cititorului, la fel ca un soare dogoritor în Birmania.