Irina Nuţu
cl. a IX-a, CN „Calistrat Hogaş”, Piatra-Neamţ
Premiul II, secţiunea „Eseu – liceeni”

Motto: Nu trebuie decât să vrem. Nu vrem niciodată destul.

În camera mea, sub birou, se găseşte o cutie mare, doldora de – cum scrie pe spatele fotografiilor de prin ’70 ale părinţilor mei – „obstacole în calea uitării”. Recunosc, o parte din mine trăieşte doar un pic prea mult în trecut, poate-ar fi trebuit să fi fost mai selectivă; greu am reuşit s-o închid, ultima oară, iar acum, când am deschis-o din nou, câteva plicuri au evadat din aglomeraţia încercării mele puerile de a opri, măcar puţin, timpul. Scrisori de dragoste, ceva mai recente, bileţele din generală şi din anul de „boboc la liceu”, primul meu permis la bibliotecă, ziare, vechi jurnale, teste, vederi, felicitări, fotografii, întâiul caiet de versuri… Deşi pare şi, poate, chiar este o babilonie, vorbesc limba fiecărei amintiri din învălmăşeala asta şi mâna mea găseşte repede plicul de care avea nevoie, cel pe care scrie Octombrie 2010/Chişinău, cu dragoste.

Privind în el şi în urmă, îmi pare rău că nu am luat mai multe cu mine, că nu am luat tot Chişinăul la Piatra-Neamţ. Două bileţele, unul de culoarea portocalei necoapte, celălalt de un verde spuma mării, pe care sunt tipărite întrebările ce mi-au fost adresate la premierea Concursului de Creaţie Literară Iulia Hasdeu, încă împăturite strâns de pumnul meu sărat; un pliant de la Orange şi un steguleţ, toate primite pe stradă, la  Hramul  Chişinăului, păstrate pentru simplul fapt că pe ele scria: „Sărbătorim împreună”; câţiva lei moldoveneşti, un bileţel cu o adresă la care abia un an mai târziu am expediat o scrisoare, pentru care nu am primit răspuns şi o floare presată, care aminteşte, vag, de amprenta parfumului dulceag ce ne-a oprit să le mirosim.

…Dacă mi-e dor de Republica Moldova?

Oh, număr zilele până când o să împlinesc optsprezece ani ca să pot lua carnet de conducere, număr zilele până când nu va mai fi nevoie să traversez cu un însoţitor aşa-zisa ,,graniţă” pe care îmi vine să o şterg cu radiera de fiecare dată când o văd pe hartă! Ascult Alexandrina Hristov, citesc Emil Brumaru şi B.P. Hasdeu, ca să mă simt mai aproape, înfrunt pe toată lumea care are vreo problemă cu stickerul de pe chitara mea, pe care scrie Basarabia, pământ românesc şi, surprinzător pentru mine, deşi, de cele mai multe ori, nu se asortează, port eşarfa din Chişinău de fiecare dată când momentele trăite acolo îmi lipsesc.

Doi soţi basarabeni mi-au vorbit, odată, despre dorinţă, acea dorinţă. „Fiecare dintre voi, cei veniţi în Basarabia, îndrăgind-o, are o misiune. Ştii tu care…”, mi-a scris ea, apoi doamna de la Veneţia, câteva zile mai târziu după ce dumnealui îmi spusese, în timp ce ne plimbam pe Aleea Clasicilor, în Chişinău: ,,Acesta este visul meu!”

Ei sunt români basarabeni şi, ca ei, există mulţi alţii, care, cu degetele încleştate, vorbesc cu patos despre Unire şi care transformă vorbele în fapte şi cuvintele în arme. Au trecut deja doi ani de atunci şi nu ştiu dacă aş putea spune că s-a schimbat ceva, semnificativ, pentru îndeplinirea visului, printre cei care sunt/se vor a fi/ar trebui să fie, la rândul lor, basarabenii români.

Se vorbeşte despre Unire, deşi un cuvânt mai potrivit ar fi reîntregire, căci Basarabia şi România sunt două piese de puzzle oarbe care se caută una pe cealaltă. Dacă întreb oamenii de ce nu fac nimic, ei spun că aşteaptă. ,,Aştept o situaţie economică/politică/socială etc. mai bună, de ambele părţi. Aştept asta şi cealaltă şi astalaltă ş.a.m.d.” Aşteptarea este cel mai bun iluzionist: te face să simţi că nu stai cu mâinile în sân, când, de fapt, te transformă în spectator al propriei piese. Timpul vindecă răni, le deschide, face altele, aduce, fură, păstrează, curăţă, murdăreşte, naşte, omoară, dar trece; iar noi nu trebuie, nu avem voie să îl privim făcând asta. De la an la an, graniţa se hiperbolizează şi devine un perete din ce în ce mai greu de dărâmat, dar românii de pretutindeni o pot distruge cu mâinile goale, atâta timp cât luptă împreună, chit că fiecare loveşte de cealaltă parte a zidului. Singurul ,,timp” pe care trebuie să învăţăm să îl acceptăm şi să îl respectăm aşa cum este e trecutul, pentru că pe el nu îl mai putem schimba, dar prezentul şi viitorul se pot metamorfoza, încă, precum se schimbă omida în fluture, închisorile în biserici, apa în vin.

Acum 200 de ani, în 1812, a început drama Basarabiei, când pacea este semnată şi ruşii capătă Moldova dintre Prut şi Nistru. Ea continuă, odată cu încercările ruşilor de a schimba atât sângele pur românesc al pământului, plantând în el rădăcini străine, cât şi al limbii materne, pe care vor să o rupă de la sânul mamei, interzicând-o în şcoli şi biserici. Identitatea naţională a autohtonilor fie adoarme, se rătăceşte sau chiar se pierde, undeva printre literele alfabetului chirilic.

Basarabia a rămas orfană de România, iar România pare o mamă denaturată. Recunoştinţa faţă de pământul care a fost odată acasă a dispărut cu desăvârşire, înlocuită de truda, apatia şi, din nefericire, chiar ruşinea de a fi român. Cunoscând ce înseamnă o viaţă trăită în genunchi, în faţa altora, românii basarabeni au învăţat să transmită, din generaţie în generaţie, dragostea de patria-mamă, pe când nu mulţi mai sunt tinerii din România care ştiu ce înseamnă ea sau Basarabia românească. Adolescenţii au alte griji, noile generaţii fiind, mai degrabă, preocupate să schimbe imaginea tristă a României din ochii străinilor, alăturându-li-se, uitând tocmai de România din ochii celor care nu ar fi trebuit să ne fie străini. De această Românie îşi amintesc mai mult doar aceia care încă au cicatrici şi amprente lăsate de lipsa ei acută, bătrâni astăzi resemnaţi şi obosiţi, care ar trebui să îi ghideze pe cei tineri, născuţi într-o lume în care Basarabia şi România nu mai sunt, de mult timp, acelaşi lucru…

Istoria nu se măsoară doar în ani, ci şi în fapte, iar iniţiativa de mobilizare şi de luptă pentru recuperarea a ceea ce ne desăvârşeşte iese din calcul când avem de-a face cu un popor care, în loc de motive, caută scuze, care nu ridică niciun deget şi aşteaptă ,,Destinul” să îşi facă datoria, în vreme ce timpul se scurge. După cum spune şi marele istoric Nicolae Titulescu: ,,Destinul este scuza celor slabi şi opera celor tari”. Pământul îl putem recupera, dar timpul este ireversibil. Sunt sătulă de românii care toarnă apă pe ciment şi aşteaptă ridichi uriaşe şi vrejuri de fasole. Nu lipsa de putere este cea care ne ţine în loc – nu, mână de la mână, ea poate fi reconstruită – ci faptul că în românii de peste Prut arde dorinţa unei Românii ,,dodoloaţe” mai viu decât în ceilalţi români, în care aceasta este, cel mai adesea, adormită. Desigur, există un echilibru şi nu doar extreme; sunt şi basarabeni care nu-şi doresc Unirea, fie obişnuiţi şi mulţumiţi de felul în care decurg lucrurile, în prezent, care-ţi răspund în rusă atunci când îi întrebi ceva în română, fie basarabeni care nu au nicio vină că s-au născut cu o minciună servită drept adevăr.

Mi-amintesc cum mergeam pe stradă, în Chişinău şi auzeam o română plină de englezisme şi rusisme. ,,Câtă limbă română a rămas în Basarabia ar putea să o înveţe uşor şi rusul”, spune Grigore Vieru.

Problema cu basarabenii români şi cu românii basarabeni este că sunt auziţi, dar nu ascultaţi, zăriţi, dar nu priviţi, cunoscuţi, dar uitaţi. E de-ajuns să vrem.

Vreau să vrem suficient de mult ca să schimbăm ceva, ca forţa de atracţie dintre România şi Basarabia să le apropie una de alta şi să sfarme bariera de timpuri şi tăceri dintre ele, până când radierelor din jurul meu nu le va mai fi teamă de mine atunci când sunt lângă o hartă.

Poate că nu am reuşit să „îndes” Chişinăul într-un plic, dar, cu siguranţă, i-am făcut loc în inima mea şi îl port cu mine, oriunde m-aş duce. Când ceva merge prost, obişnuiesc să îmi repet în minte cuvântul magic: ,,trece”, acelaşi cuvânt cu care pot spune tot ce ştiu despre timp. Iar dacă timpul într-adevăr vindecă răni, dacă ar fi să treacă şi să nu mă mai doară aşa, atunci, când vorbesc cu prietenii mei din Basarabia şi sunt nevoită, uneori, să spun noi sau voi, aici sau acolo, prefer să rămân nevindecată! Mulţumesc!

În schimb, aş vrea ca paşaportul vişiniu să nu mai fie de plumb în mâna mea, atunci când trec graniţa inutilă dintr-o Românie în altă Românie.

Fratele cel Mare stă cu ochii pe tine…

Cred că pentru fiecare dintre noi există perioade când actualul sistem politic (nu doar naţional) pare a fi cel mai autoritar posibil, iar cei care au apucat precedentele sisteme îşi doresc nostalgic o reîntoarcere în trecut. Am descoperit că, din fericire, nu am ajuns încă să trăim în 1984, or, aceasta ar putea fi ultima treaptă a unui lung proces de degradare politică. Cu toate acestea, 1984 este doar o mică exagerare, în sens direct, a evenimentelor din perioada stalinistă şi nazistă.

1984 este una dintre cele mai bune cărţi ale secolului trecut, alături de încă un roman celebru al lui George Orwell – Ferma animalelor. Acesta este un roman futurist distopic, în care este prezentată o societate lipsită de orice libertăţi, dominată de cenzură şi manipulată până la cel mai mic detaliu, numită Oceania (o Anglie a viitorului). Acţiunea are loc după un război nuclear, produs undeva prin anii ’50 ai secolului trecut. Domină o organizare politică absolut uimitoare: sunt doar 3 ţări pe întregul glob (Oceania, Eurasia şi Estasia), care sunt într-un continuu război şi între care tabere se schimbă permanent. Structura acestei societăţi este rigidă: Fratele cel Mare – masca sub care Partidul se prezintă lumii întregi. Toată măreţia Partidului a fost concentrată într-o singură persoană, Fratele cel Mare – mereu iubitor, grijuliu şi cu ochii pe fiecare cetăţean. Acesta nu este văzut de nimeni şi nu va muri niciodată. Emmanuel Goldstein este omologul Fratelui cel Mare, dar în cealaltă tabără, pentru că el ar fi trădat partidul şi acum este considerat duşmanul Oceaniei. Sau poate că acesta nu a existat niciodată şi e doar o unealtă a Partidului pentru a manipula masele. Din Partidul Interior fac parte oamenii care deţin puterea şi banii. Oricine dovedeşte că este demn de a fi membru poate să o facă. Partidul Exterior este clasa mijlocie a societăţii. „Sub Partidul Interior urmează Partidul Exterior, pe care, dacă socotim Partidul Interior drept creierul Statului, îl putem uşor asemui cu braţele acestuia.” Prolii sunt oamenii inferiori ai Oceaniei – analfabeţi şi săraci, ei nici măcar nu realizează că ar putea schimba ceva dacă s-ar mobiliza. „Într-un singur caz ar putea proletarii să devină periculoşi, şi anume dacă progresul tehnologic ar face necesară educarea lor la un nivel superior; dar, din moment ce concurenţa militară şi comercială a dispărut, nivelul de educaţie al maselor este, de fapt, în scădere.”

Cine controlează trecutul, controlează viitorul.
Cine controlează prezentul, controlează trecutul.

Acesta e crezul ce stă la baza totalitarismului Oceaniei. Partidul urmăreşte orice pas şi orice cuvânt. Fratele cel Mare e mereu prezent pe ecranele TV instalate în locurile publice şi chiar în fiecare casă. La fel ca în Ferma animalelor, în 1984 toate valorile general-umane sunt inversate: Războiul este pace, Libertatea este sclavie, Ignoranţa este putere. Acestea sunt întipărite în fiecare zi în mintea cetăţenilor prin cele două minute de ură, un teatru jucat de oamenii care îşi exprimă cele mai intime sentimente în faţa ecranelor TV. Scopul acestora a fost foarte bine gândit – nimeni nu poate rezista în faţa instinctului mulţimii. O altă unealtă de a manipula este „Liga Antisex”, din care făcea parte orice persoană tânără. Acestea promovau relaţiile sexuale doar ca o datorie faţă de partid, un mijloc de perpetuare a speciei umane. Mai sunt şi cele patru ministere, în Londra: Ministerul Iubirii – de care ţine şi Poliţia Gândirii (în atribuţiile căruia, pe lângă cele două minute de ură, intră şi torturile fizice şi psihice în urma cărora toţi cei arestaţi mărturisesc crimele (reale şi imaginare), unii sunt împuşcaţi, însă, fără excepţie, toţi sunt vindecaţi; Ministerul Păcii – care se ocupă de război; Ministerul Adevărului – care falsifică trecutul şi Ministerul Abundenţei, care, de fapt, raţionalizează totul – de la alimente până la şireturi şi lame de ras.

Şi pentru că toate acestea nu erau de ajuns, Partidul îşi mai dorea să dicteze cetăţenilor ce să gândească şi cum să gândească. Pentru modelarea gândurilor se recurge la crearea unei noi limbi, nouvorba, şi permanent se lucrează la scrierea şi publicarea dicţionarelor în nouvorbă. În nouvorbă nu mai există cuvinte polisemantice; fiecare cuvânt are un singur sens. De exemplu, libertate desemna în nouvorbă doar o stare liberă, nu captivă, şi nimic mai mult. „Scopul Nouvorbei nu este doar acela de a oferi un mijloc de exprimare a concepţiei despre lume şi obiceiurile mentale proprii adepţilor devotaţi ai SOCENG-ului, ci, în acelaşi timp, de a face imposibil orice alt mod de gândire. Intenţia este ca, atunci când Nouvorba va fi adoptată, o dată pentru totdeauna, iar Vechivorba uitată, o idee neortodoxă – adică o idee divergentă faţă de principiile SOCENG-ului – să fie literalmente de neconceput, cel puţin în măsura în care gândirea se bazează pe cuvinte.”

Mai târziu apare curentul dublugândirii. Acesta e unicul mod prin care un cetăţean îşi putea asigura o viaţă relativ liniştită şi excludea bănuielile Poliţiei Gândirii. Noul mod de gândire presupune acceptarea a două realităţi care se exclud, dar ambele par a fi adevărate. Una dintre ele e realitatea fiecărei persoane, iar cealaltă aparţine Partidului. Orwell explică: „Un gânditor al Partidului ştie în ce direcţie trebuie să-şi modifice amintirile; prin însuşi acest lucru, el este conştient că joacă feste realităţii, dar, prin intermediul dublugânditului, el se şi asigură că realitatea nu a fost violată. Acest întreg proces trebuie să fie şi conştient, altminteri nu s-ar desfăşura cu precizia necesară, şi inconştient, altfel ar atrage după sine un sentiment de falsitate la început, apoi de vinovăţie”.

Acest roman ar fi avut aerul unui tratat politic, dacă nu ar fi povestit viaţa lui Winston Smith, un „oceanic” care iese puţin din rând. Lucrează ca editor la Ministerul Adevărului, unde, alături de o armată de editori, îşi petrece ziua modificând date în documentele vechi, inclusiv în ziare sau cărţi, pentru a fi în concordanţă cu noile idei ale Fratelui cel Mare. Dacă Oceania întoarce armele împotriva Estasiei, de pildă, deşi au fost „parteneri” de război în ultimii ani, armata de editori va modifica absolut orice articol schimbând numele combatanţilor, astfel încât „trecutul” pe care l-au fabricat să susţină ideea că Estasia le-a fost inamic dintotdeauna şi că Fratele cel Mare are mereu dreptate. Winston nu poate accepta politica sistemului, nu reuşeşte să aibă „amnezia selectivă” caracteristică adepţilor Partidului şi simulează toate acestea doar din frică de Poliţia Gândirii. El o întâlneşte mai târziu pe Julia, o tânără care lucra în acelaşi minister. Pe lângă aceasta, ea este şi o activistă superficială a partidului, fără a crede măcar o idee din ceea ce promovează. Adevărata intrigă începe când cei doi sunt în căutarea unui loc unde nu există niciun ecran TV, unde ar putea fi împreună fără să fie văzuţi. În roman, această relaţie arată, de fapt, cum ar putea evolua relaţiile dintre oameni într-un sistem totalitarist, în care fiecare mişcare este urmărită. Deznodământul pentru cei doi este trist – rezultatul manipulării societăţii de către Partid.

Din momentul în care am început să citesc 1984, m-am simţit ca într-o transă şi ceea ce citeam mă îngrozea nespus. Acum văd lucrurile altfel şi, deşi nu ştiu cum a fost în realitate anul 1984, mă bucur că nu a fost aşa cum îl descrie Orwell. Acest roman ridică o mulţime de întrebări, iar răspunsurile se pierd în negura vremii. Nu mai e necesar să vorbim despre istorie, copii pregătiţi pentru a servi interesele Partidului, oameni care poartă uniforme şi despre raţii zilnice care duc la o penurie permanentă. Trist este faptul că avem un trecut „cosmetizat”. Totuşi, din el îşi face loc imaginea unui „Frate mai Mare” ce apare peste tot, cerându-se a fi venerată. Şi este…

1984 este o apocalipsă văzută de Orwell acum 60 de ani. Nimic nu pare a fi atât de înfricoşător ca o societate în care un singur cuvânt, gând sau privire îţi poate aduce moartea. Mă tot întreb cum se putea oare supravieţui sub un regim politic dus până la o limită abjectă. Probabil, supunerea terorii era unicul mod. Dar ce se întâmplă atunci când ai curajul să ieşi din tipare?

P.S. Lectura acestui roman a fost pentru mine doar o lecţie de teorie. A urmat şi una practică – o vizită la Dachau, un lagăr de concentrare nazist din Germania. Dovezile dictaturii şi consecinţele ei au provocat o retrăire cu intensitate dublă a emoţiilor şi sentimentelor contradictorii născute în mine de 1984. Astfel, mă alătur criticilor care afirmă că romanul 1984 a făcut ca anul 1984 să nu fie aşa.

Irina Nuţu
cl. a VIII-a, Şcoala nr. 2, Piatra-Neamţ
Premiul I, secţiunea „Eseu – elevi de gimaziu”

Puzzle… odată rostit, cuvânt rupt în bucăţi ce aşteaptă să fie reunite.

Piese mici, subţiri, colorate în nuanţe vivace… Se îmbină uşor sub degete nu neapărat îndemânatice, cât răbdătoare şi dornice.

Pentru mine, frumuseţea asamblării unui puzzle este, ca şi acesta, alcătuită din piese mici, dar eficiente: entuziasmul care mă inundă de fiecare dată când găsesc de la început piesa potrivită, nerăbdarea şi graba cu care le întorc mereu pe partea bună după ce răstorn toată cutia pe podea, sunetul lor atunci când se izbesc de parchet, panica şi frustrarea când sunt sigură că am pierdut unul din elemente şi uşurarea care mă cuprinde când îl găsesc în sfârşit sub birou, sub dulap sau în ultimul loc în care m-aş fi gândit să mai caut. Satisfacţia de la final o simt însă doar pe jumătate, căci mereu îmi doresc să continui, pare că e mai frumos procesul decât însuşi rezultatul său, cu care nu prea ştiu ce să fac după ce-l privesc şi-l învăţ, pe care va trebui să îl distrug oricum cu aceleaşi mâini cu care l-am construit.

Realitatea se aseamănă, dar nu e aşa de simplă, totuşi. În primul rând, viaţa nu este deloc un joc… dar poate fi un puzzle, căci puzzle-urile nu sunt întotdeauna jocuri. În ea, piesele nu sunt niciodată la fel, foarte rar doar asemănătoare. Unele sunt deja împreunate de la început, altele sunt atât de fireşti şi se îmbină cu lejeritate şi uşurinţă, cu sau fără voia noastră, aşa cum şi anumite persoane intră în vieţile noastre de la sine şi ştim imediat ce le vedem unde este locul lor. Acestea sunt piese care există de dinainte ca noi să ne fi născut, dar care au aşteptat mereu să ne aparţină. Cu ele începem ,,noi” înainte să ne înceapă viaţa, cu ele începem noi puzzle-ul şi el ne începe povestea. Găsim în ele trecutul pe care nu l-am cunoscut niciodată, dar care, într-un fel sau altul, ne-a cunoscut pe noi. Alte piese ar fi cele pe care şi le creează fiecare în atelierele ascunse ale inimii, în drum spre visurile împlinite, drum spre care mulţi aspiră, neştiind că el înseamnă, înainte de orice, muncă supraomenească. Aşa am descoperit că un visător cu adevărat de apreciat nu este doar cel care ştie să viseze, ci cel care ştie să îşi transforme frumoasa reverie în realitate. Rând pe rând, fiecare piesă trebuie creată în parte, cu forma perfectă şlefuită atent, căci orice detaliu, oricât de mic, e suficient pentru a distruge rezultatul atât de mult visat. Am învăţat că există lucruri şi persoane de neînlocuit. În viaţă, dacă pierzi pe cineva iubit, pierzi o parte din tine, pe care nu întotdeauna reuşeşti să o regăseşti ori să o înlocuieşti. La fel e cu un puzzle: fără o anumită piesă, indiferent care e aceea, este incomplet. Toate, dar absolut toate, contează. Unele mai puţin, altele mai mult, dar toate sunt necesare, ca ordinea etapelor vieţii. Consider că la un puzzle nu contează atât de mult ordinea în care îl asamblezi, atâta timp cât rezultatul final este cel dorit.

În viaţă însă, ordinea etapelor este foarte importantă, nu trebuie să sărim peste nimic, trebuie să le simţim pe toate la timpul lor. Urmează şi piesele care reflectă ceea ce ar vrea alţii să fim. Dorinţele părinţilor şi prietenilor, răutăţile oamenilor, îndrumările profesorilor, cu imaginile lor câteodată ademenitoare, alteori respingătoare. Avem dreptul de a le îndepărta, de a le refuza sau de a le accepta, însă uneori nu avem puterea de a duce decizia la împlinire. Putem asemăna aceste piese cu semnele de întrebare de care orice om se izbeşte, mai devreme sau mai târziu.

E incredibil cu câtă armonie se îmbină aceste piese diferite. E ca şi cum s-ar găsi singure unele pe altele şi mi-ar cere să le unesc pe vecie. Şi în astfel de situaţii mi-e imposibil să nu o fac, căci totul îmi apare ca atunci când o fată visează la marea ei iubire, când ştie că ea se găseşte undeva aproape, cu toată fericirea şi tristeţea lor mereu împărţită la doi, în toate obiceiurile şi gândurile ei viitoare… şi nu ştie încotro să se mai îndrepte sau pe cine să aleagă, se gândeşte chiar dacă să meargă acasă pe drumul lung sau pe scurtătură, ştiind că pe una dintre alei l-ar putea întâlni pe acel el. E mai mult decât suficientă o secundă de întârziere ca ei să nu se mai întâlnească… Mai devreme sau mai târziu, se găsesc oricum unul pe altul şi după atâtea lungi căutări pline (sau lipsite) de speranţă, cum să fiu eu obstacolul care le stă în drum, când aş putea fi însăşi calea care îi uneşte?

Cu trecerea timpului, exact ca şi sănătatea, piesele nu mai sunt la fel de puternice. Devin uzate, murdare, îşi pierd însufleţirea din culori, dar devin mai valoroase, ca nişte bătrâni. Bătrâni cărora viaţa le-a stors toată strălucirea şi le-a supt orice strop de tinereţe. Ei apar în ochii noştri ca nişte nestemate pe care trebuie să le ştergem de praf uneori şi de care trebuie să avem cea mai mare grijă. Deşi stricate, acele piese sunt cu adevărat de nepreţuit, cu o valoare sufletească inestimabilă, ca o ultimă imagine a bunicilor într-o fotografie de familie.

Partea cea mai grea în acest puzzle al vieţii constă în faptul că nu avem nicio cutie cu imaginea rezultatului final, după care să ne ghidăm. Puzzle-urile obişnuite au pe cutie un desen ademenitor, care te îndeamnă să-l descoperi. În viaţă însă, această imagine o găsim doar în noi… dar ea se schimbă adeseori şi nu mai ilustrează aspiraţiile noastre.

Nu aş putea defini această imagine finală a puzzle-ului, căci ea diferă de la persoană la persoană, întruchipând poate, abstract, simboluri, scene, culori sau oameni. E fascinant cât de diferite pot fi aceste imagini sfârşite, cum ne amintesc ele de infinita diversitate a persoanelor ce ne înconjoară! În astfel de clipe te simţi cu adevărat unic.

Odată ce un puzzle obişnuit este terminat, singurul lucru pe care îl mai avem de făcut este să decidem ce urmează să se întâmple cu el. Putem să îl întoarcem cu grijă şi să îl lipim cu scotch, ca apoi să ne privim realizarea în care am investit timp, răbdare şi chiar afecţiune, sau putem să îl dezasamblăm şi să îl punem înapoi în cutie, cu gândul că îl vom face din nou.

În viaţă, aşa ceva nu este posibil. Puzzle-ul este făcut o singură dată. O mare diferenţă dintre un puzzle adevărat şi un puzzle al vieţii este că cel din urmă va rămâne aproape întotdeauna incomplet, în final. Rămân undeva, acolo, goluri ce nu mai pot fi umplute, regrete, persoane pierdute, visuri neîmplinite. Şi totuşi, nu trebuie să ne oprim din căutarea pieselor pierdute, pentru că niciodată nu ştim unde putem da de ele…

Poate, adevăratul puzzle nu e gata decât după aparenta mare dezasamblare, moartea, ce vine în zona de penumbră, sfârşitul vieţii pământeşti, al marelui puzzle numit eternitate. Sau poate e doar un joc cuprins în alt joc, la o scară pe care fiinţa omenească nu o poate percepe.

Un puzzle poate fi o formă de libertate. Libertatea de a construi şi de a nărui, dintr-o singură mişcare, o lume. „Ce s-a născut, va muri; ce s-a strâns, se va risipi; ce s-a acumulat, se va irosi; ce s-a construit, se va nărui”, spune Bardo Thodol în Cartea Tibetană a Morţii şi a Vieţii. „Ceea ce suntem acum este rezultatul a ceea ce am fost, ceea ce vom fi – a ceea ce facem acum”, avea să spună Buddha, unul dintre subtilii mânuitori ai Marelui Puzzle.

În rest? Nu cred că există răspuns, ci doar întrebări care nasc alte întrebări, în felul în care pulberile de stele se aştern unele peste altele pe căi încă neştiute, spre ţeluri care încă nu au nume. Poţi să le numeşti puzzle, dar nici asta nu va mai însemna nimic în divinul desen şi palimpsest.

Irina Nuţu
cl. a VIII-a, Şcoala nr. 2, Piatra-Neamţ
Premiul III, secţiunea „Poezie – elevi de gimnaziu”

Le ABC de l’amour

Azi iubirea îţi pare aşa firească şi simplă!
O carte deschisă, de pagină nu-ţi pasă.
Ochii tăi căprui citesc
orice.
Începi chiar şi cu
sfârşitul.
Ce repede uiţi
cât timp a durat să înveţi
fiecare literă
până ai simţit-o ca pe propria piele
în iniţiale incrustate pe toţi copacii
sub care ai stat cu
ele…
Ce-ar fi dacă paginile mele ar fi în franceză?
Tu n-o cunoşti.
Are acel „je ne sais quoi”.
Ştii, se spune că e limba iubirii.
Nici pe ea nu o ştii.
…Nici măcar pe mine.

Joi

Ziua asta nu se mai termină.
Probabil e la fel de obosită ca mine, iar când
sunt atât de obosită
nici zâmbetul nu vrea să-mi adoarmă.
Pleoapele mi s-ar închide
dar e lung drumul până jos
şi le e frică să nu strivească între gene
joia asta.
Dac-aş adormi
visul mi-ar fi noua realitate
şi totul pare coşmar pe lângă
realitatea care-i deja visul meu
ideal.
Am învăţat uitându-mă-n oglindă
că plânsul tăcut
doare cel mai tare.
Urletele se zbat numai în tine,
sunt atât de puternice încât
doar sufletul le poate auzi şi purta,
dar, de data asta, plânsul
nu-i al meu,
noaptea n-a vrut
să mă îmbrace iar în văduvă,
şi-acum se zbate în vălul negru,
pentru mine a lăsat furtuna şi tunetele
să se izbească doar de pereţii ei de clipe…
Plânge cu ploaia,
visează cu luna,
se-agită şi se mângâie
cu vântul şi zefirul…
Dacă ar fi zi,
ar putea zâmbi cu soarele,
deşi n-ar fi decât o eclipsă
pe lângă felul în care un surâs de-al tău
îmi luminează ziua.

Ora de mate

În sufletul omenesc nu-ţi încape frumuseţea,
el cu regret îţi uşurează dulcea povară
împărţind-o trupului,
ca atunci când inima nu poate îndura suferinţe
şi le răsfrânge în dureri asupra corpului…
Probabil, în timp ce Dumnezeu, artist desăvârşit,
îţi sculpta spiritul,
frământa aplauze – muzica sufletului tău.
Cu ele-ţi picta în irisuri răsăritul
şi-ţi scria în tălpi drumul
până la povestea scenei de lemn.
Domnul, matematician absolut,
calcula traiectoria viselor tale
până la momentul în care cortina se ridică.
Doar aşa aş putea înţelege cum ai înflorit,
perfecţiune perfect de imperfectă,
care te ţii singură de mână ca să nu te pierzi şi să întârzii
la premiera piesei de teatru în care
actriţa principală
eşti chiar tu,
cală cu aripi de fluture.