Dacă de la vârsta de cinci ani am citi câte o carte în fiecare săptămână, am ajunge să citim într-o viaţă aproape patru mii de cărţi. Un număr insignifiant, dacă stăm să ne gândim câte zeci de mii de cărţi apar în prezent într-o singură zi. Iar dacă scriitorii sunt din ce în ce mai prolifici, destinatarii cărţilor par a fi din ce în ce mai blazaţi.

Câţi dintre noi citesc o carte pe săptămână? Câţi dintre noi sunt în căutarea cărţilor bune? Câţi dintre noi știu să aleagă o carte care să merite a fi una din cele aproape patru mii de cărţi care ne sunt date să le citim într-o viaţă? În sfârşit, de ce să citim?

  
„Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Cel care nu citește niciodată trăieşte doar una”, spunea George R.R. Martin. Într-adevăr, creierul nostru nu face distincţie clară între ceea ce citim și ceea ce se întâmplă în realitate. În acest sens, lectura este o sumă de experienţe la nivel psihologic, intelectual și spiritual ce augmentează personalitatea noastră, dându-i frânturi din seva cunoaşterii absolute. Valenţele personaj-cititor, lumea romanelor, cvasireală, care se proiectează pe retina memoriei noastre, par a fi lianele ce leagă indisolubil şi stabilesc corespondenţe între lumea onirică a cărţii și realitatea materială.

Selectivitatea ar trebui să fie cuvântul-cheie în alegerea unei cărţi. De obicei, alegem o carte după titlu, care e cel ce vinde. Dar acesta nu trebuie să fie unicul criteriu. Testimonialele, referinţele de pe copertă, autorul, cuprinsul sunt repere relevante în selectarea unei cărţi. Printre lecturile care s-au bucurat de atenţia celor mai mulţi cititori, conform unui studiu, se numără Biblia, Harry Potter de J.K. Rowling și Stăpânul Inelelor de J.R.R. Tolkien, iar în clasamentul realizat în funcţie de timpul dedicat cititului, primele locuri le ocupă ţările cu sisteme de educaţie nu atât de bine puse la punct. Potrivit sondajului realizat în 30 de ţări, India ocupă primul loc, urmată de Thailanda şi China, ţări în care media de timp pentru citit este de 8 ore pe săptămână.

Napoleon Bonaparte citea două mii de cuvinte pe minut, iar scriitorul rus Maxim Gorki, patru mii. Romancierul francez Honoré de Balzac citea un roman de două sute de pagini în patru ore, ceea ce înseamnă circa două pagini într-un minut. Numărul de cărţi pe care îl citim este, cu certitudine, direct proporţional cu potenţele noastre creatoare, cu nivelul inteligenţei emoţionale, cu valorile, cultura noastră generală și invers proporţional cu tot ceea ce înseamnă spleen, blazare, indiferenţă.

A nu citi înseamnă „a capitula în faţa ignoranţei” (Confucius), a refuza cunoaşterea, care este condiţia sine qua non în depășirea condiţiei umane. Fiecare carte citită modifică ireversibil structura propriului panteon axiologic, a lumii lăuntrice, alimentând-o cu substanţa cunoașterii, dându-i dimensiuni nebănuite.

„Lectura este o călătorie interioară”, menţionează Costel Zagan. Citind, dăm naștere unei lumi în care spiritualitatea, potenţele creatoare și inteligenţa reclădesc în cuibul sufletului universul. Lumea din interiorul fiecăruia dintre noi prinde forma cuvântului de fiecare dată când deschidem o carte.

Dezvoltarea personală perpetuă pare a fi condiţia sine qua non a succesului, întrucât performanţa, riscul și perfecţiunea sunt inerente ideii de reușită. Astăzi, suntem nevoiţi să facem faţă unor standarde care ne depăşesc potenţele, ne impun prea multe sacrificii, prea mult timp, prea multă dedicaţie. Devine tot mai greu să discernem între evoluţia personală – activitate al cărei scop este contribuirea la realizarea aspiraţiilor personale, şi dorinţa de a trăi visuri străine, de a răspunde provocărilor. De cele mai multe ori, o confundăm cu dorinţa de a fi competitivi. Investiţia în propria persoană nu se referă la satisfacerea așteptărilor celorlalţi sau la atingerea unor obiective meschine, ci, în primul rând, la augmentarea propriului panteon axiologic, la creşterea inteligenţei emoţionale și a echilibrului interior.

Atunci când cineva sau ceva din afara ta este mai important decât priorităţile tale, dezvoltarea personală devine periculoasă și se îndreaptă împotriva propriilor năzuinţe. De aceea, evoluţia personală trebuie să fie în deplină concordanţă cu ceea ce ești. Acest concept nu se referă la acumularea unei sume de informaţii aleatorii, ci se concentrează pe ideea de personalitate, individualitate care are nevoie de experienţe, care vrea să se ajute (în engleză, self help).

Educaţia formală, cea oferită de instituţiile de învăţământ, nu pare a fi acea experienţă a cărei finalitate este îmbunătăţirea stării de conştientizare, de dezvoltare a abilităţilor şi talentelor personale.

Elevul de azi este mai blazat ca niciodată. Materiile școlare nu-i mai satisfac interesele. Teoriile greoaie, inaplicabile în practică, îl fac confuz, iar acesta nu mai poate discerne între real și imaginar, între posibil și imposibil.

Tot mai mulţi tineri anxioşi, depresivi, cu o inteligenţă emoţională scăzută, care absolvă liceul sau facultatea, nu știu la ce să se aştepte de la viaţă sau încotro să meargă. Tot mai mulţi consideră liceul un „cimitir al tinereţii” lor. Educaţia formală nu mai este sistemul potrivit pentru evoluţia personală a elevilor. În aceste condiţii, educaţia nonformală câștigă tot mai mult teren, întrucât este profund individualistă şi răspunde într-o măsură mai mare nevoilor și curiozităţilor acestora.

Dezvoltarea personală sau self help este definită de dorinţă, motivaţie, hotărâre, curaj şi acţiune. Dacă dorinţa, motivaţia şi determinarea sunt mecanismele care ne ajută să luăm decizii, acţiunea este cea care le transpune în realitatea materială. În acest sens, evoluţia personală e sinonimă cu schimbarea pe care alegem să o trăim sau pe care alegem să o visăm, iar dacă pentru unii „a se ajuta” înseamnă a acţiona, pentru alţii, a citi cărţi motivaţionale e unica schimbare pe care şi-o pot îngădui.

Dezvoltarea personală însă nu se referă numai la a citi cărţi motivaţionale sau a gândi pozitiv, la frecventarea unor cursuri și traininguri, ci este un concept definit de căutare, experienţe, conștientizare a propriei lumi, identităţi și un set de valori. Evoluţia personală este axată pe ceea ce simţi, pe nevoile lumii noastre interioare. Pentru a obţine ceea ce vrei, trebuie să fii ceea ce eşti și să aţionezi în sensul pe care ţi-l dictează propriul eu. De aceea, nimic nu îndreptăţeşte faptul de a trăi după așteptările altora, de a răspunde provocărilor numai pentru că o cere concurenţa, de a visa vi-suri străine numai pentru că încă nu le avem pe ale noastre.

Finalitatea dezvoltării personale este creşterea inteligenţei emoţionale, a echilibrului interior, conştientizarea propriei identităţi, acceptarea de sine, dar mai ales asumarea responsabilităţii pentru experienţele noastre. Responsabilitatea este inerentă evoluţiei personale.

Fie că alegem să ne trăim visurile sau alegem doar să visăm, suntem responsabili de ceea ce simţim, de oamenii pe care îi primim în lumea noastră, de ceea ce suntem și de ceea ce e înlăuntrul nostru, de eşecul sau de succesul personal.

Obișnuim să credem că trăim într-o realitate absolută, ale cărei contururi sunt prea riguros trasate ca să-i putem trece hotarele intransigente. Obișnuim să credem în simţurile noastre, pe care le considerăm totale, în raţiunea noastră, care știe să prevadă imprevizibilul și să anihileze orice forţă potrivnică ei. Ne complăcem în ideea că ceea ce nu se vede nu poate exista în afara spaţiului tridimensional în care ne zbatem, iar ceea ce nu putem accepta nu supravieţuiește, numai pentru că am refuzat o realitate care ne depășește.

Cuvintele-cheie cu care argumentăm neputinţa în faţa inefabilului sunt raţiune, logică, realitate. Căutăm îndoielnice dovezi ale existenţei lui Dumnezeu, cufundându-ne în abisurile incertitudinii. Negăm existenţa lumii, numai pentru că am închis ochii. Dar e suficient să întoarcem spatele unor adevăruri pe care nu le putem sau nu vrem să le acceptăm? E suficient să ne minţim pentru ca o realitate să fie redusă la inexistenţă? Unde e graniţa dintre fizic și metafizic, absolut și relativ, realitate și ficţiune? Cum putem ști dacă ceea ce vedem, ceea ce suntem e o certitudine, sau un vis, sau o eroare comună asupra faptului de a fi?

Anodinul ne taie din dorinţa de a afla, frica ne împresoară cu reticenţă, iar mândria ne limitează puterea de a recunoaște un univers superior celui modelat de mintea noastră. Era materialului e sinonimă cu deșertăciunea, iar între aceste coordonate sufocante ale realităţii devine din ce în ce mai greu să definim substanţa unei lumi care nu se supune raţiunii. Oricât am vrea să o încorsetăm în legi și formule, ea rămâne prin excelenţă metafizică, inabordabilă.

Încercăm să găsim răspunsuri raportându-ne la ceea ce ne dictează logica. Într-o lume invadată de nonvalori, sufletul cedează raţiunii orbite de „adevărurile” impuse, care, treptat, anihilează orice în-cercare de a ne îndoi de impasibila raţiune. Nu mai suntem actorii principali ai propriei existenţe, ci simpli spectatori ai neputinţei de a ne defini, de a-L revela pe Dumnezeu.

Cât de greu e să acceptăm neștiinţa, minciuna care e propria noastră raţiune. Îl negăm pe Dumnezeu pentru a ne „salva” simţurile. E atât de evident că o astfel de concepţie e avantajoasă falsei afirmări a sinelui. A accepta existenţa lui Dumnezeu înseamnă a-ţi recunoaște imperfecţiunea; or, orgoliul și vanitatea sunt cele care ne fac să ne credem atotputernici.

Ne copleșește ideea unei realităţi atât de efemere și totuși atât de complexe, complexe pentru că așa ne-am dorit-o noi. Cu toate acestea, miracolul credinţei devine ceva simplu de explicat, pentru că nu se traduce prin coincidenţă, noroc, ci printr-o voinţă absolută. Și nu mai suntem singuri. Și nu mai suntem minciună, suntem expresia dragostei, a valorii ascunse într-o raţiune ce se vrea nebună ca să fie liberă, cât mai aproape de Dumnezeu.

Ochii minţii noastre ne pun în faţa unei dileme: oare ceea ce vedem e aievea sau e numai atât cât ne putem permite (ni se permite) să vedem?