Oamenii se află într-o competiţie acerbă pe frontul personalităţii. Fie că vorbim des­pre inteligenţă, sta­rea materială sau poziţia socială, deseori, totul se întâmplă demon­strativ. Trăim cu necesitatea de a fi iubiţi, de a fi buni, apreciaţi, de a ne simţi mai presus de alţii, de aceea ne vindem, cu ușurinţă, societăţii. Din păcate, aceste lucruri nu de­monstrează decât faptul că sun­tem săraci și frustraţi, că ne hră­nim cu vorbe bombastice și iluzii copilărești, că nu ne-am cunoaște preţul dacă nu ni l-ar stabili socie­tatea.

Inteligenţa, ca și frumuseţea sau bunătatea, este un lucru subiectiv și se percepe diferit de fiecare individ în parte. Bukowski spunea: „M-am simţit prost, dar am hotărât că existau și alte moduri de a gândi”. Puţini sunt cei care își construiesc o lume interioară detașată de sco­puri practice și asimilează diverse informaţii din simpla dorinţă de a deveni mai buni sau a înţelege cât mai multe lucruri. S-ar presupune că inteligenţa reprezintă produsul raţiunii pure, analiza directă și lo­gica lucrurilor. Dar iată că suntem influenţaţi de sentimente și lumea noastră pedantă, perfectă, este ră­sucită și dată peste cap.

A fi inteligent înseamnă a avea capacitatea de a face conexiunea dintre informaţiile înmagazinate în memorie și ordonarea lor efici­entă în realizarea scopului propus. Dar dacă nu există un scop? Se întâmplă des ca fruntașii clasei să devină simpli funcţionari de stat, iar „mijlocașii” să ocupe posturi mult mai importante. De aici pornește ideea existenţei inteligenţei emoţi­onale. Doar un sentiment puternic, o traumă, o dorinţă nestăpânită, un vis te determină să obţii ceea ce ţi-ai propus, nu conștientizarea logică a scopului propriu-zis. Inteligenţa emoţională este formată din mai multe elemente, dar are un singur scop: de a ne ajuta să ne înţelegem mai bine propriile emoţii. Gestio­narea eficientă a emoţiilor va duce, inevitabil, la o creștere semnificati­vă a calităţii vieţii. Înţelegerea mai bună a celor din jur joacă un rol fundamental în convieţuirea cu un grad de confort ridicat cu alţi se­meni ai noștri. În consecinţă, vom reuși să creăm relaţii frumoase, iar imaginea noastră personală se va îmbunătăţi considerabil.

Tot mai mulţi psihologi și oa­meni de știinţă au următoarea cer­titudine: competenţa emoţională este de două ori mai importantă decât abilităţile tehnice sau intelec­tuale. Unul dintre primii cercetători ai acestui fenomen a fost psiholo­gul american Daniel Goleman. În 1995, acesta publică lucrarea Inteli­genţa emoţională: de ce poate fi mai importantă decât IQ-ul. În această carte, autorul descrie inteligenţa emoţională ca pe un amestec de stăpânire de sine, motivaţie, empa­tie, gândire liberă, tact și diplomaţie. Dezvoltarea inteligenţei emoţionale reprezintă înţelegerea și controlul emoţiilor pentru a dezvolta relaţii armonioase cu cei din jur, condiţii favorabile, idei, dar și metode de atingere a obiectivului propus.

Consider că oamenii acţionează în conformitate cu trăirile și senza­ţiile încercate în momentul decisiv, din simplul motiv că avem, mai întâi de toate, instincte puternice, sentimente, și apoi raţiune.

Al doilea an consecutiv, sub egida Festivalului Internaţional de Film Documentar „Cronograf”, OWH Studio realizează un tur cinematografic, numit „Cronograf Tur”. În acest an, filmele au călătorit în 21 de localităţi din Republica Moldova, cu un program bine stabilit de proiecţii ambulante. La evenimentul de bilanţ, organizat în incinta Cinematografului „Odeon”, a fost prezentată în premieră o producţie ucraineană, o dramă istorică realizată de celebrul regizor şi scenarist Oles Sanin.

„Ghidul” (în ucraineană: Povodyr) este un film dramatic realizat în 2014. Acţiunea se bazează pe descrierea evenimentelor istorice petrecute în anii ’30 în plină campanie de epurare stalinistă, când un Michael Shamrock, inginer american, vine la Harkov, împreună cu fiul său de zece ani, pentru „a construi socialismul”.

Tatăl copilului se îndrăgostește de Olga, o actriţă care, la rândul ei, este urmărită de un alt admirator, comisarul Vladimir. În împrejurări neelucidate, americanul este ucis, iar fiul său urcă în primul tren și se ascunde de ticăloșii care i-au asasinat tatăl. Copilul întâlnește în vagon un cobzar orb, cu care alege să rămână până la finalul producţiei. În compania acestui cobzar, tânărul descoperă diverse îndeletniciri și metode de supravieţuire.

Rezumatul acestei uluitoare povești nu se oprește aici. Cu o zi înainte de plecare, comisarul Vladimir îi înmânează inginerului o carte, pe care acesta urmează să i-o transmită unui prieten. În coperta acelei cărţi se ascundea un ordin de executare a cazacilor. Cartea se afla în rucsacul băiatului, ceea ce explică vânarea tânărului pe durata întregului film. În perioada în care tânărul s-a aflat sub tutela cobzarului, ambii au îndurat o mulţime de zile de rezistenţă, au întemeiat o prietenie frumoasă, dând dovadă de un devotament aproape familial.

Cobzarul își câștiga banii la porţile târgurilor sau în locurile publice aglomerate, cântând. În regiunea în care s-au stabilit existau o mulţime de alţi cazaci orbi, victime ale epurării în masă. Războiul îi transformă pe toţi în luptători, fie pe câmpul de luptă, fie la colţul străzii. Rămas singur, copilul fura mâncare din casele oamenilor și se lupta cu alţi băieţi de seama lui pentru a-și menţine autoritatea și siguranţa. Într-o asemenea situaţie a regăsit-o pe Olga, căsătorită deja cu comisarul Vladimir. Alte momente impresionante au fost acele în care personajele principale s-au refugiat în casa iubitei cobzarului. Această secvenţă a filmului mi s-a părut cea mai fericită.

Atât subiectul, cât și calitatea imaginilor au făcut din această producţie cinematografică mai mult decât un studiu istoric sau un exerciţiu de creaţie. S-a pus un mare preţ pe simboluri și imagini sugestive (biserica cu zidurile distruse, fântâna). Dacă e să apreciem filmele după numărul vizitatorilor la cinematograf sau după reacţia acestora pe parcursul proiectării, pot spune că tinerii pasionaţi de film au umplut sala şi au fost destul de receptivi, iar mulţi dintre ei au lăcrimat în momentele dramatice.

Modul în care asimilăm un mesaj sau interpretăm un film, o carte, este subiectiv. Ceea ce ne place nouă poate să nu placă altora. Însă acest film depășește selecţiile de genul acesta. Nu afirm că nu ar putea să nu placă, dar este imposibil să rămâi indiferent, în faţa torturii, a asasinatului și a distrugerii oamenilor în masă, în faţa unui copil orfan. Filmul este bazat pe evenimente reale, ceea ce-l face și mai deosebit.

Recomand acest film nu atât pentru satisfacţie, cât pentru o informare efectivă referitor la cele întâmplate. „Ghidul” ne dă o lecţie de curaj și de demnitate, de patriotism și de dragoste. Asemenea cântecului căzăcesc, „răspândit” de trenul care se îndreaptă spre lagărul de concentrare…

Tuturor ne este frică de ceva. Asta ar trebui să ne facă mai toleranţi, deoarece nu suntem niște mașinării lipsite de reacţie, percepţii sau sentimente. Cu toate acestea, există oameni hipersensibili sau superstiţioși, disperaţi în sensul direct al cuvântului, cărora le este frică de orice sau, mai bine zis, le este frică de nimicuri precum penele de găină, culoarea galbenă, îmbinări de cifre și multe alte lucruri obișnuite. Aceste frici sunt numite de specialiști fobii.

Gillian Butler susţine că fobia reprezintă o teamă exagerată și persistentă faţă de un obiect sau o situaţie care, de regulă, nu prezintă niciun pericol. Cum apar fobiile? Unele sunt forme exagerate ale fricilor moştenite prin evoluţie, pe care le avem cu toţii. De pildă, oamenii şi unele maimuţe se tem instinctiv de şerpi, păianjeni şi şobolani, ceea ce e biologic normal. Fricile naturale pot fi apoi întărite sau diminuate, în funcţie de cum răspund părinţii noştri la aceşti stimuli. Învăţarea emoţională apare şi la alte specii, ai căror pui învaţă din reacţiile părinţilor. Faptul că o fobie îi pare iraţională persoanei care suferă de pe urma acesteia nu face ca ea să dispară.

Alte fobii apar din cauza unor evenimente din viaţă. O persoană poate deveni claustrofobă după ce a rămas blocată mai mult timp într-un spaţiu închis. Cu toate acestea, multe frici nu au o origine clară şi sunt greu de explicat.

Acum câteva mii de ani, cele mai distructive fobii erau legate de animale sau fenomene ale naturii, deoarece oamenii nu prea aveau cum să se protejeze împotriva lor. Astăzi nu prea avem cum să ne protejăm împotriva socializării!

Agorafobia (frica de mulţime şi de spaţii deschise) şi fobiile sociale (teama de a vorbi, a mânca sau a-ţi exprima orice emoţie în societate) sunt cele mai frecvente fobii ale secolului XXI.

Mi se pare amuzantă ergasofobia – frica de a munci. În ţara noastră, această frică este destul de frecventă și o putem numi „lene”.

Cred că dextrofobia e cea mai bizară din această listă și reprezintă teama de obiectele situate în partea dreaptă a corpului. În general, această boală își are rădăcinile într-o personalitate cu tulburare obsesiv-compulsivă și prezintă simptome precum atacuri de panică, tremurat, palpitaţii, greaţă, lipsă de concentrare și chiar accese de plâns.

Îmi aduc aminte de o istorioară ciudată pe care ne-o povesti-se bunica în copilărie despre un om care decedase și se trezise din morţi. Apoi am citit undeva că multe cadavre deshumate aveau poziţia corpului schimbată. Pe la opt ani, am asistat la înmormântarea unei vecine care, din cauza căldurii și a bolii pe care o avusese anterior, se inflamase într-atât încât s-a ridicat pe șezute înainte de a se pune capacul sicriului. Toate aceste lucruri m-au tulburat o perioadă și mă gândeam obsesiv la faptul că aș putea fi înmormântată de vie. Acum îmi dau seama că a te sufoca din cauza lipsei de oxigen nu e cel mai groaznic sau mai dureros mod de a muri. Or, această frică a mea se numește tafofobie și reprezintă o teamă iraţională de a fi diagnosticat în mod greșit ca fiind decedat, iar apoi îngropat de viu.

O altă teamă ciudată este hippopotomonstrosesquippedaliofobia. Cuvântul acesta cu multe litere denumește teama de cuvinte lungi. Culmea ironiei e că, practic, cei care suferă de această fobie se tem și de denumirea propriei frici.

Teama de a merge la culcare sau somnifobia este încă una din obsesiile noastre psihice, care ne strică echilibrul și liniștea, lipsindu-ne de sentimentul libertăţii și controlului deplin asupra propriei persoane. Cei care suferă de această fobie se confruntă permanent cu efectele negative ale lipsei somnului şi ajung sa aibă stări de anxietate şi chiar atacuri de panică în momentul în care aşteaptă venirea somnului.

Frica de a înghiţi sau fagofobia se manifestă printr-o dificultate psihică de a înghiţi, iar persoanele care suferă de acest lucru sunt declarate în totalitatea cazurilor ca fiind sănătoase fizic. Cu toate că fagofobia este deseori confundată cu fobia sufocării, temerile suferinzilor se axează pe posibilitatea ca mâncarea să li se oprească în gât. De cele mai multe ori, persoanele care au asemenea manifestări consumă o cantitate foarte mare de lichide, care să le permită trecerea mâncării pe gât cât mai repede.

Frica de a dansa sau chorofobia este frica celor care se tem să danseze indiferent de gen (vals, balet, tangou, breakdance etc.). În plus, orice eveniment care are legatură cu mişcarea corpului pe ritmul muzicii poate fi o cauză a declanşării ciudatei fobii.

Frica de numărul 666 sau hexakosioihexekontahexaphobia este o altă afecţiune bizară. Numele extrem de încâlcit al acestei fobii presupune temerea faţă de ceea ce religia numeşte „numărul Anticristului”. Mai exact, oamenii încearcă evitarea folosirii acestui număr în orice fel. În vara anului 2006, mai multe femei gravide şi-au exprimat teama de a li se naște copiii pe data de 6 iunie, deoarece data lor de naştere ar fi fost 06-06-06.

Câţi oameni, atâtea fobii: anemofobia – frica de vânt, antofobia – frica de flori, astenofobia – teama de a fi slab, astrofobia – frica de stele, bibliofobia – teama de cărţi, heliofobia – frica de soare, nictofobia – frica de noapte și de întuneric, talasofobia – teama de mare. Pentru a scăpa de aceste fobii, sunt recomandate şedinţele de psihoterapie. Metoda cea mai eficientă este desensibilizarea treptată faţă de obiectul sau situaţia fobică prin expunerea la ele.

Cred că „fobiștii” ne dau o lecţie destul de bună: trebuie să înfruntăm direct lucrurile care ne înspăimântă dacă vrem să scăpăm de ele pentru totdeauna.

De fiecare dată când văd pe cineva făcându-și selfie sau vorbind despre acest lucru, îmi amintesc cum arătau înainte pozele de familie, portretele alb-negru sau orice altă amintire scotocită prin albumele vechi. Progres sau regres? Nu știu nici eu. Cert este că fotografia avea cu totul alt scop în trecut.

E grozav să poţi imortaliza orice moment din viaţa ta și să te bucuri apoi, dar toată nebunia asta a luat proporţii îngrijorătoare și se transformă într-o pierdere de timp sau, și mai trist, într-o nevoie subită de apreciere a celor din jur. Or, tot ce se întâmplă astăzi între oameni: socializare, cunoaștere, prietenie – se bazează oare anume pe acest principiu? Pe vanitate și false colaborări. Nu neg faptul că am văzut o mulţime de selfie-uri prin care omul și-a exprimat amuzamentul sau creativitatea. Cu toate acestea, prea multe femei cu sprâncenele ridicate și cu buzele crispate ne fac din ochi. Nu cred că acest gen de fotografii sunt realizate cu scopul de a memora locuri dragi sau evenimente, că doar ce eveniment poate fi privitul în oglindă, pe jumătate dezbrăcat, sau mersul pe stradă, la școală, prin parc?

Și totuși, n-am să mint, dându-mă la o parte și spunând că n-am făcut-o. E amuzant. E o plăcere inconștientă, ca pocnitul degetelor sau datul din picior și e lipsită de importanţă atâta timp cât nu depășește limita normalităţii. Dar vezi tu, aici suntem diferiţi și ceea ce mie mi se pare normal, ţie s-ar putea să ţi se pară obraznic, urât.

În dicţionar selfie are o definiţie foarte clară: „autoportret fotografic digital realizat în vederea distribuirii pe reţelele de socializare”.

Psihologii subliniază că, într-adevăr, nevoia de socializare reprezintă un comportament normal, fie că este vorba despre lumea reală, fie că vorbim despre mediul online. Însă atrag atenţia că tulburările de comportament apar atunci când utilizatorii, în special tinerii, pun accent mai mare pe promovarea sinelui și mai puţin pe procesul de socializare.

Specialiștii mai precizează că, deși fotografiile selfie reprezintă un simplu instrument de autopromovare, acesta poate deveni periculos pentru societate deoarece formează o generaţie de narcisiști, care se preocupă continuu de propria imagine.

Două studii recente arată că oamenii care obișnuiesc să publice selfie-uri pe reţelele de socializare sunt mai predispuși să aibă ceea ce psihologii numesc „triada întunecată a personalităţii”: machiavelism, narcisism și psihopatie. Prima caracteristică de personalitate se referă la tendinţa de a-i manipula pe ceilalţi, cea de-a doua caracteristică se referă la interesul exagerat pentru propria persoană, iar cea de-a treia desemnează tulburările emoţionale și comportamentale ale unei persoane.

Introdus în limbajul curent şi în Oxford English Dictionary în 2013, termenul selfie a ieşit din anonimat. Practica selfie-ului se răspândeşte odată cu apariţia telefoanelor inteligente. Îngrijorător este că această tendinţă a început să facă victime. Astfel, o elevă de-a noastră a murit la Iași, electrocutată, după ce a încercat să-și facă o poză pe vagonul unui tren. Cu o lună în urmă, o altă fată a căzut în gol, de pe un bloc cu 11 etaje, în căutarea aceluiași selfie.

Personal, nu aș putea să manifest nicio atitudine faţă de acest fenomen real. El nu-mi dăunează, deși îmi afișează zilnic expresia unor oameni care au mereu ceva de comparat, oameni care nu se bucură de ceea ce fac, ceea ce văd, descoperă, fiind des în contradicţie cu lumea sau profund dependenţi de ea. Ce bine ar fi dacă ar putea să-și fotografieze sufletele.

După jumătate de oră în care taximetristul căuta disperat măcar un indiciu prin care să-și dea seama că în apropierea locului unde ne aflam și pe unde am trecut de trei ori deja, fără pic de spirit de observaţie, s-ar putea afla un teatru sau o spălătorie, cobor în stradă și o apuc înainte. Noaptea, într-o văgăună, nu ești la fel de curajos pe cât te crezi, dar mereu îmi spun că lucrurile noi pe care le fac îmi arată altele nemaivăzute, pe care le descopăr. În sfârșit am ajuns la Teatrul-Spălătorie!

Încăperea iniţială m-a făcut să zâmbesc, atrăgându-mi atenţia meniul agăţat pe perete, destul de gene-ros, redactat într-un limbaj „moldovenesc”, care oferea băuturi la preţuri convenabile: whisky, tequila, sex cu 30 de lei. „Pepeni” scria pe eticheta lipită de pieptul meu – biletul de intrare. În jur se aflau oameni despre care aș fi putut spune multe fără să-i cunosc, toţi având măcar un simplu indiciu care le demască personalitatea, precum un breton excesiv de scurt sau o freză egipteană, o pipă așezată în buzunarul de la sacou, un tatuaj discret pe braţul stâng, o bar-bă lungă și nepieptănată, un stil vestimentar tipic pentru anii ’70. Am zis că aici e de mine.

Așteptam nerăbdătoare spectacolul, deși nu eram informată despre ce ar putea să urmeze în sala alăturată, o sală mică și întunecată, aidoma unui subsol cu ziduri din piatră de culoare neagră, trecute parcă prin-tr-un incendiu. Aveam impresia că totul este acoperit de funingine. Sala de teatru era mărginită de o scenă modestă, în care ne așteptau trei actori, gata pentru manifestare. Am simţit o atmosferă rigidă și sumbră… multă liniște. Cei trei actori, așezaţi pe scaune, alcătuiau tot spectacolul. Se citea clar cuvântul FÜHRER pe proiecţia din spatele scenei, reprezentând un articol din ziarele anului 1940. Promiţător… Mereu mi-a plăcut realitatea!

Piesa „Clear History”, în traducere „Istorie pură”, cuprinde în esenţă toate aspectele regimului comunist, ale antisemitismului activ și mișcarea de „curăţare a terenului” promovată de Antonescu în anii masacrului, discriminarea în masă a „jidanilor”, exilarea acestora și comiterea unor atrocităţi și jafuri faţă de cetăţenii români de etnie evreiască, într-un singur cuvânt – holocaustul.

Un moment impunător și memorabil în cadrul spectacolului a fost discursul lui Antonescu, rostit de una din cele două actriţe, care ne-a implicat direct în piesă, luându-ne drept o adunătură de soldaţi încurajaţi și „manipulaţi” spre o nouă devastare. Repetam cu toţii niște cuvinte atât de mârșave, încât îmi dădeam seama de inferioritatea omului în faţa animalului. M-am simţit vinovată pentru greșelile pe care nu le-am făcut.

Cum a fost, de fapt?

Fiecare din actori interpreta rolul unei victime. Zeci de povești despre viaţă și moarte, despre viol, furt, exil mi s-au înfăţișat ca o dovadă a realităţii.

„A venit sfârșitul vostru!” (Antonescu)
„Eram arși de vii, iar carnea friptă ne stârnea foamea.”
„Tifos!”
„N-am văzut pe nimeni plângându-și morţii.”
„Pâinea adusă în lagăr se vindea cu 10.000 bucata.”
„Țăranii dezbrăcau cadavrele.”
„Zece cămăși pentru o căldare de apă.”
„Multe din noi purtam în burtă sămânţa celui care ne-a omorât copiii, fraţii.”
„Le-am dat toţi banii și i-am rugat să nu-mi împuște soţul, iar după ce cadavrul îi plutea în Nistru, mi-au smuls dantura din gură pentru un singur dinte de aur și au tras în mine, când eram deja la fundul râului.”
„Au căutat bijuteriile și în vagin, astfel încât să nu mai pot avea copii.”
„L-am văzut după douăzeci de ani, la semafor. Am intrat în cea mai apropiată cafenea și am stat acolo până s-a făcut noapte. Știam c-a trebuit să-l înfrunt, dar mi-a fost frică.”
„Aveam 11 ani… o noapte în groapa cu morţi.”

Spre final, actriţa care interpreta iniţial o ucraineancă a scos din buzunar o pipetă și un flacon cu lichid, picurându-și pe obraz lacrimi. Mi-a plăcut naturaleţea cu care a fost tratat subiectul. Mi s-ar fi părut penibil ca o fată de circa 20 de ani, fie ea și actriţă, să înceapă a mima o dramă pe care n-a trăit-o.
Deodată, alarma sună. Proiectorul începu redarea pe suprafaţa peretelui a unui interviu în care o femeie plângea și vorbea: „Mergeam pe străzi fără o direcţie anume, mergeam încontinuu, de la un capăt la altul al orașului, numai pentru a ne convinge că putem merge oriunde”…

Actorii s-au ridicat și au plecat, pur și simplu. Sala aștepta nedumerită întoarcerea lor. După o pauză de liniște și incertitudine, pornesc aplauzele, dar actorii nu s-au întors după ele!

Știm deja că Facebook este un site de tip reţea de socializare, creat de Mark Zuckerberg în 2004, pentru a oferi oamenilor posibilitatea de a contacta persoanele apropiate, dar și pentru a socializa și a cunoaște altele noi. În acest moment, Facebook este una din cele mai răspândite reţele sociale din lume. Secolul XXI nu doar sparge tiparele normalităţii, ci și îi oferă omului atâtea posibilităţi de manifestare, încât acesta este capabil să-și construiască, după bunul său plac, o altă identitate, o altă viaţă, cel puţin online.

„Omul cu mai multe vieţi” sună ca un subiect din poveștile cu zmei, dar iată, o spun statisticile: Facebook are peste 750 de milioane de utilizatori în întreaga lume și fiecare din ei duce o viaţă paralelă, comercială, formală, pe net.

Contribuie oare Facebook-ul la consolidarea propriei personalităţi? Eu aș spune că da. Jeffrey Hancock, profesor de comunicare la Universitatea Cornell, a afirmat că Facebook-ul crește respectul de sine: „Spre deosebire de o oglindă, care ne arată cu precizie cum suntem și a cărei imagine ar putea avea un efect negativ asupra stimei de sine, dacă imaginea reflectată nu corespunde idealurilor noastre, Facebook ne arată o versiune pozitivă a propriei persoane. Nu e neapărat o imagine falsă, dar e una pozitivă”.

Eu susţin orice activitate care ne face să ne simţim liberi, fericiţi, mulţumiţi. Dar oare suntem cu adevărat liberi, fericiţi, mulţumiţi datorită unui site de socializare?

„Tinerii ar trebui să știe că apelând în mod excesiv la comunicarea virtuală se expun anumitor riscuri. Ele vizează atât formarea și dezvoltarea personalităţii, cât și calitatea și valoarea comunicării. În spatele monitorului, deși ne simţim securizaţi, relaţia cu celălalt pierde din autenticitate, oferind doar acele aspecte sau informaţii pe care dorim ca interlocutorul să le perceapă. Așadar, de cele mai multe ori, comunicarea în mediul virtual ne oferă informaţii incomplete și neadecvate realităţii la care ne raportăm. În același timp, în cazul persoanelor care manifestă teamă de public, deși aparent un astfel de mijloc de comunicare facilitează insuficienţa de exprimare, nu face altceva decât să adâncească și mai mult prăpastia dintre persoana în cauză și mediul social”, susţine psihologul Andreas Hniatiuc într-un material publicat pe www.starjunior.ro.

Acest subiect este unul sensibil și a trezit multe controverse. Cert este că nu ar trebui să ne clădim respectul de sine și încrederea în propria persoană pe baza unor opinii și afirmaţii mascate de noi înșine sau făcute de alţii și puse într-o lumină favorabilă nouă.

Lumea virtuală influenţează în mod direct activitatea și viaţa cotidiană a fiecărui om. Trecând peste aspectul pozitiv a faptului că internetul reprezintă o sursă accesibilă de cunoaștere, acesta furnizează și o doză enormă de informaţii nefiltrate și o pune la dispoziţia oricui, fie copil, fie adult, astfel, un copil de 11 ani poate vedea, printr-un simplu clic, ce face un tânăr de 18. Acest aspect al reţelelor de socializare influenţează involuntar concepţia, preferinţele și ocupaţia „victimelor” trendului de a fi cool. Stabilește valori și priorităţi greșite.

Nu voi putea înţelege niciodată goana după like-uri și nevoia stringentă de a te simţi apreciat pentru banalităţi. Oare anume acest lucru te face mai inteligent, mai talentat, mai popular? Nu consider că socializarea pe net este negativă, dimpotrivă, dar prefer să cred că o discuţie faţă în faţă cu persoana pe care vrei să o cunoști îţi rezervă mult mai multe surprize plăcute. Am uitat de suflet și facem totul pentru a posta cu repeziciune pe net și pentru a ne vinde vieţile unor oameni care nici măcar nu ne cunosc.

Facebook este o modalitate sigură de promovare, un bâlci al părerilor cârcotașe, al bârfelor, locul de reuniune familială, locul unde poţi fi creativ și amuzant, unde îţi poţi întâlni marea iubire. Deci, nu știu cum să-l judec…

***

Ştiai oare că fluturii iubesc?
Uneori simt că mor în tine…
Şi mi-e frig
Te strig
Cuvintele mă rod, mă pironesc,
Dar tac…  şi nu mai spun nimic.

Încerc să mă feresc de ochii tai
Privind flămândă-n adâncimea lor
…de ce mă ai,
De ce mă lasi,
Mă vrei,
În rama amintirilor?

Şi pentru că de mult prea multe ori
…mă minţi…
Te cred,
Te las
Şi mă-mblânzeşti cu buze
Îmi pare rău,
dar n-a rămas loc
…pentru scuze…

Şi-mi pare rău
De fluturi,
De tine şi de zori,
Dar n-a rămas loc
Pentru noi
Sau pentru flori.

Viceversa

Aştept o minune să mă schimbe,
Coborând de pe treptele curcubeului.
Coborând de pe treptele curcubeului,
Aştept o minune să mă schimbe.

Pentru a putea ajunge pe lună,
Îmi lipesc aripi din penele visului.
Îmi lipesc aripi din penele visului,
Pentru a putea ajunge pe lună.

Vreau, nu contează-n ce limbă,
Un cuvânt făurit din putere.
Un cuvânt făurit din putere
Vreau, nu contează-n ce limbă.

Un cuvânt, dar cine să-l spună?
Să audă şi sufletu-n mine.
Să audă şi sufletu-n mine
Un cuvânt, dar cine să-l spună?

Aştept o minune să mă schimbe
Pentru a putea ajunge pe lună.
Vreau, nu contează-n ce limbă,
Un cuvânt, dar cine să-l spună?

Pleci şi tu

Stau pe puntea putrezită
Dintre cele două stânci
Şi pe cursul lin al apei
Te văd, mamă, cum dezghioci
Pălării de răsărită.

Mă îndrept cu pasul iute
Înspre raza curgătoare
Care pare-atât de vie
Sub luminile solare
Ce se-adună să m-asculte.

Păpădiile-şi iau zborul,
Iarba-şi pleacă capul moale
Când se-apropie de talpă
Vârfurile-i verzi şi goale
De se ia de mine dorul.

Palid, rece, făr’ de glas,
Chipul meu se pierde-n spume.
Pleci şi tu, copilărie,
Fără nici măcar a-mi spune
Bun-rămas!

Rugă

Doamne, dă-mi puterea Ta o secundă
Să-mi simt sângele-n vene curgând
Ca lumina din ea să pătrundă
Până-n măduva unui cuvânt.

Fă-mi un semn permanent pe pleoapă
Ca să mângâi cu el goliciunea,
Fă-mă iarbă din lut, fă-mă apă,
Să acopăr cu mine lumea.

Dă-mi o zi sau o noapte senină
Cu sclipirea cuvintelor mute
Şi mă lasă cu inima plină
De urechi ce-ar dori să asculte.

Lasă-mi ochii deschişi fără voie
Într-o lume în care Te văd,
Să plutesc ca pe arca lui Noe,
Ispăşită de crudul prăpăd.

Să mă nasc în apus de soare,
Sorbind lumea şi farmecul ei.
Să fiu om într-o lume în care
Nu există decât dumnezei.