De-atâta mare de vreme lipseşti…
De-atâta mare de vreme.
Aş tace, aş tace, dar şi mai tare te uit… te
pierd prin aceste crăpături de ziuă… Te pierd
şi nu mai ştiu, pe unde anume?
Aş tace, aş tace, dar numele tău singur se urcă
pe buze, le-nţeapă, le mişcă… Vâslesc în apa
numelui tău… Mă-ntreb:
– Am ajuns?
Ecoul acestor cuvinte – e straniu răspuns,
ecoul acestor cuvinte:
– De unde s-ajungă?
– Tu spune-mi, pe unde se schimbă ecoul
cuvintelor mele? Pe unde? Să ştiu cât de tare
te strig, până unde s-ajungă chemarea…
De-atâta mare de vreme te caut, de-atâta
mare de vreme lipseşti.
Mă uit în oglindă… Mă văd vorbind, ţăndăresc
în oglindă cuvinte… M-arăt cumva în oglindă,
da-n oglindă cuvântul s-arată? Sună cumva?
De-atâta mare de vreme lipseşti, de-atâta
mare de vreme.
Nălucă de plumb…
Poezie…