Dacă limba ar fi un castel medieval, cu turnuri, ca­mere de bal, dormitoa­re, hagioscoape, donjon, șanţuri de apărare și restul elementelor care alcătuiesc castele, argoul ar fi tunelul secret. Atunci când un tunel devine cunoscut mai multor oameni, mai ales dintre cei care vor să pătrundă în castel cu de-a sila, își pierde valoarea și devine un tunel obișnuit, pe care intrușii îl pot parcurge după bunul lor plac. Este exact motivul pentru care dicţionarele de argou nu sunt niciodată actuale, altfel cuvintele argotice și-ar pierde justificarea – aceea de a cripta o informaţie. De altfel, distincţia teoretică dintre jargon și argou este că primul, folosit mai ales în context profesional, elucidează termenii, iar cel de-al doilea încearcă să îi ascundă.

Dacă în numărul trecut am vorbit despre cuvintele ţigănești, în numărul din faţa ochilor/ochelarilor voștri stă un articol despre argoul românesc, mai exact provenienţa și explicaţia unor cu­vinte și expresii aromate. Aţi fi tentaţi să credeţi că majoritatea cuvintelor argotice sunt ţigănești, însă din romani și engle­ză vin abia 5% din vocabularul argotic. Pe locul întâi tronează cuvintele cu origine nedeterminată sau chiar absente cu totul din dicţionare. Urmează, la mică distanţă (17%), termenii de origine latină și cei din franceză.

Experienţa lexicografică în dome­niul argoului este limitată și datează de puţin timp. Primul dicţionar veritabil de argou românesc a fost scris de Traian Tandin, un poliţist și scriitor cunoscut în rândul celor preocupaţi de mistere ju­diciare. De atunci au mai apărut câteva studii și dicţionare, dintre care amintim Dicţionarul de argou al limbii române de George Volceanov, 101 cuvinte argotice de Rodica Zafiu sau Stilistica argoului în limba română de Ioan Milică. Mai ales din aceste surse am extras câteva bijuterii metaforice.

Diribau (dilibau, diribău) înseamnă muncă silnică, batalion disciplinar. Se pare că este pronunţarea deformată a numelui firmei germane Derubau (acro­nim de la Deutsche – Rumanien – Bau­ern), ce a activat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în România, con­struind căi de comunicaţii. Este plauzibil să se fi făcut prin metonimie asocierea cu munca forţată, asociere care a supra­vieţuit firmei germane.

Argoul este folosit masiv în lumea interlopă, iar unii termeni au pătruns în limbajul cotidian, ajungând să desem­neze altceva. Astfel, în secolul XIX gă­inarii și borfașii erau în limbajul hoţilor clase specializate în furtul păsărilor de curte și, respectiv, al hainelor (boarfe­lor). Astăzi termenii s-au depreciat, s-au generalizat, ajungând sinonime între ele, cu semnificaţia de „hoţ mărunt, ne­important”. Dacă infractorul se ocupă cu proxenetismul, se zice că este acva­rist, cu aluzie la un alt cuvânt din argou – pește. Prostituatele lui pot fi colectate de poliţie și duse la secţie cu o mașină poreclită regina nopţii. Hoţii se păzesc de poliţie și stau de șase în caz că apare vreun gabor (care vine, probabil, din vari­anta maghiară a lui Gabriel, deși proce­sul de transformare semantică nu este clar). Când infracţiunea este executată măiestru, poate aduce și un biliard de biștari (adică o sumă foarte mare), altfel infractorul va fi arestat și va fi pus să cânte la pian (i se vor prelua amprentele digitale), iar mai apoi procurorul va cânta serenade judecătorului (adică va ţine un rechizitoriu, din boxa lui către judecător, situat mai sus, ca într-un balcon). Oda­tă ce pușcăriașul a intrat la răcoare sau la pârnaie (regionalism care înseamnă „oală mare de gătit”), folosește numără­toarea AMR (au mai rămas… x zile până la eliberare), asta dacă nu cumva dă col­ţul și iese din închisoare într-un palton de scânduri (adică sicriu). Dacă ești deţinut periculos, vei fi mutat dintr-un loc în al­tul cu sania cu zurgălăi (lanţuri la mâini și picioare), iar dacă ești indisciplinat, vei fi croit cu algocalminul (bastonul de gar­dian, o glumă formată din medicamentul algocalmin). În pușcărie zilele sunt lungi și mare lucru e să ai la tine o bibliotecă (un pachet de cărţi de joc), în special una completă. Se întâmplă însă și minuni în pușcărie, iar deţinutul poate ieși mai devreme pe temei de reflux sau pentru că s-a ieftinit mălaiul (metafore pentru amnistieri).

Când vrei să te debarasezi de cineva, îl întrebi dacă știe bancul cu albinele (se face aluzie la replica roiul!, cu sens de cară-te!) sau îi spui Valencia! (aluzie glu­meaţă la valea!). De asemenea, poţi să-i spui să plimbe ursul până nu ruginește lanţul, sugerând că celălalt este ţigan, adică necioplit, mitocan. Mitocan este locuitorul unui metoc, adică o clădire ce ţine de o mănăstire. Dacă vrei să-l mai și jignești în legătură cu aspectul fizic, îi spui că are o faţă de confort trei. Când un individ este chel, îi spui că se piaptănă cu prosopul, iar dacă e beat, zici că schiază. Când se îmbată foarte tare, există riscul să se răstească la bocanci, să-i vină cu taxă inversă sau să decarteze. Dacă o femeie este gravidă, spui că este cu min­gea la centru. Dacă cineva stă în faţa ta și-ţi blochează câmpul vizual, îl întrebi dacă are rude la Mediaș, pentru că acolo era mai demult o fabrică de sticlă. Dacă vrei să ceri cuiva un foc, întrebi care este din Focșani.

Desigur, din această listă am omis foarte multe elemente, în primul rând pe acelea care nu se constituie în metafo­re interesante, iar în al doilea, pe acelea care nu pot, deși interesante, face obiec­tul unei reviste de cultură. De aceea, vă invit să nu mai jucaţi table și să citiţi cât mai mult.

Continuăm rubrica jocurilor intelectuale. Am cifrat mai jos 5 creații cinematografice, după criteriile rebusurilor clasice. Încercaţi să deduceţi răspunsurile, folosindu-vă de gândirea deductivă și asociativă.

Așteptăm răspunsurile voastre pe adresa redacţiei sau pe e-mailul: clipa_siderala@yahoo.com

Cei care vor dezlega misterul celor 5 creații cifrate vor primi din partea noastră un set de cărți. Curaj!
Răspunsurile corecte vor fi publicate în numărul următor.

1. Film din 1992, regizat de Lucian Pintilie.
2. Film din 1974, ecranizare a unui roman românesc.
3. Acest rebus trebuie citit cu accent moldovenesc. Numiţi filmul din 2003.
4. Film din 2013, ecranizare după o carte cu același titlu.
5. Film din 1977, regizat de Sergiu Nicolaescu.

RĂSPUNSURILE CORECTE ALE REBUSULUI PRECEDENT SUNT:
1. Picasso
2. Monet
3. René Magritte
4. Tonitza
5. Rubens
6. Francis Bacon

Romii, popor împrăștiat pe tot cuprinsul mapamondului în comunităţi adesea închise, ezoterice, angajaţi în activităţi specifice, organizaţi după reguli rigide și adesea contestate, au un traseu istoric presărat cu pete oarbe. Originea lor este disputată, deși consensul știinţific actual le identifică punctul de diseminare cu nord-vestul continentului indian. Se crede că strămoșii ţiganilor au fost membrii unei clase pariah¹. La un moment dat, între secolele VI și XI, populaţia acelei clase a ales să ia calea pribegiei, adoptând modul de viaţă seminomad cu care sunt astăzi asociaţi romii pretutindeni. Reconstruind lucrurile, credem că au început să migreze lent și în valuri spre Vest, staţionând perioade mai lungi în anumite locuri. Deja în secolul XIII îi întâlnim la porţile Europei, în Imperiul Bizantin și în Egipt, de unde s-au împrăștiat pe continent. Iniţial, europenii i-au asemănat pe ţigani egiptenilor, dându-le în consecinţă și un calificativ care a prins rădăcini ca etnonim în mai multe limbi – gitanos (spaniolă), gypsy (engleză).

În Europa ţiganii au fost rapid marginalizaţi și trataţi ca inferiori. Cutumele bizare și caracterul ocult al microsocietăţii în care se asamblau le-au atras acuzaţii de vrăjitorie, impuritate, fapt tradus de multe ori în limitarea drepturilor civile. Pe teritoriul României, istoria îi înregistrează ca robi sub domnia lui Mircea cel Bătrân. Contactul dintre români și ţigani a dus la schimburi culturale și la împrumuturi lingvistice reciproce. În continuare, ne vom referi la cuvintele ţigănești din limba română.

Acum câţiva ani, în România a fost adoptată o lege împotriva discriminării, iar ca urmare ţiganii au început să fie numiţi romi. Originea cuvântului ţigan a fost căutată în expresia grecească Atsinganoi, care din greacă s-ar traduce drept a nu se atinge. Alte teorii mai fac trimitere la cuvinte persane sau cumane care se traduc lăutar, fierar. Termenul romani² (sau rromani) este cel care desemnează etnia în ansamblu și în situaţii oficiale. În ţigănească, rom (uneori scris și rrom, pentru că în ţigănească există două alofone ale lui r, primul – cel cu care suntem obișnuiţi în română, iar cel de-al doilea, r-ul retroflex, transcris cu rr) înseamnă soţ, iar în unele dialecte, pur și simplu om. Este interesant că ţiganii au avut la români mai multe porecle, dintre care amintim danci³. Explicaţia poate fi următoarea: Danciu era un nume frecvent în ţigănime și a fost transferat, prin sinecdocă, asupra tuturor reprezentanţilor ei, așa cum rușii sunt numiţi ivani.

Cum vorbitorii împrumută masiv din limbile vecinilor, o tipologie a limbii ţigănești este greu de făcut. O parte însemnată a romilor europeni ţin de dialectul vlah, numit așa pentru că limba lor a împrumutat masiv cuvinte și structuri din română. Romii vlahi locuiesc în zona balcanică de nord: România, Bulgaria, Macedonia, Ungaria, Slovenia, iar dialectul lor conţine varietăţi precum: căldărar, ursar, lovara, corespunzând sferelor de activitate pe care grupul le-a avut la origine. În ceea ce privește informaţiile disponibile astăzi despre limba romilor, datorăm extrem de mult profesorului Gheorghe Sarău⁴. Să vedem, așadar, ce cuvinte a împrumutat româna din ţigănească.

Termeni pentru bani: biștari > bišto = al douăzecilea⁵; lovele < lova ⁶ = bani; mardei < marde = bătut, bătuţi, se referă la faptul că în trecut banii erau bătuţi din metale preţioase.

Termeni de evaluare: mișto = bine, bun⁷; bengos, derivat pe terenul limbii române din benga = draci; nașpa și nasol < nasvaló, nasul = rău; barosan < baro = mare.

Tot de aici avem în română baros, adică „ciocan mare”; a se dili, diliu, dilău < deli (tc.) prin intermediul ţigănescului dili. De remarcat adjectivul sandilău < expr. san dilo = ești prost; șucar = bun, frumos; paradit = stricat, deteriorat.

Termeni despre însușirea proprietăţii: a ciordi, a mangli.

Termeni despre ebrietate: a se matoli, a se machi și a (se) pili vin tustrele din ţigănească, după ce au fost adaptate pe teren românesc.

A gini < jin, rădăcină care înseamnă a ști ⁸.

Caraliu (poliţist) < karaló = spinos, ghimpos.

Puriu (bătrân) < purri = bătrân/ bătrână. Pronunţat cu h aspirat, înrudit pe linie indo-europeană cu pater.

Șuriu vine din ţigănește și înseamnă „cuţit”. Găsim cuvântul și în franceză, cu același sens și aceeași origine⁹.

Baftă = baht, din persană prin intermediul limbii turce. Nu știm dacă ţigăneasca a jucat vreun rol în procesul de împrumut.

Un cuvânt cu evoluţie interesantă este călău < kalo = negru. Înrudit etimologic cu numele zeiţei Kali. Romii erau călăi în mai tot spaţiul românesc, pentru că slujba era una stigmatizată, deși deloc rău plătită. În Brașov, de exemplu, călăii s-au înșiruit în istorie sub forma unei dinastii¹⁰.

Expresia ce mi-i mie, ce ţi-i ţie, cu sensul de situaţie indecidabilă sau cu două deznodăminte egale, se explică în felul următor: tanda și manda sunt pronumele personale locative la tine, la mine. Adică, ce mi-i mie, ce mi-i ţie, tot una e.

Alte cuvinte cu etimologie neclară, dar care pot veni din ţigănească, sunt: a hali, a șuţi, ditai, ghes, a mierli, bășcălie, a beșteli < beš telé = stai jos.

Gagiu ne vine din turcă, unde aghadjik însemna persoană, individ, apoi amant. În română a intrat prin intermediul limbii ţigănești, unde mai înseamnă și cel care nu e de etnie romă.

Încheiem cu etimologia unui cuvânt din colocvialul englez, anume pal, care se traduce drept amice, tovarășe, și este foarte răspândit astăzi. Vine, surpriză, din ţigănească, mai exact din prala, care înseamnă frate. În limba romani phral este înrudit cu sanscritul bhratr și, implicit, cu latinescul frater.

__________________

¹ Sistemul de organizare socială din India presupune împărțirea indivizilor în patru clase ordonate ierarhic, numite caste. Neaveniții, cei care cad în afara sistemului, sunt numiți pariah, de unde cuvântul românesc paria.
² Cu i final lung.
³ Astăzi danci înseamnă copil de țigan.
⁴ https://www.academia.edu/6820860/ Parintele_limbii_rromani_Interviu_acordat_de_Gheorghe_Sarau_ziaristuluiGeorge_Lacatus_in_13_aug._2013_ nepublicat_21.04.2014_
⁵ Alexandru Ciorănescu, Dicționar etimologic român.
⁶ Termen întâlnit și în argoul rusesc, лавэ = bani.
⁷ Conform unei etimologii urbane, mișto ar proveni din expresia nemțească mit stock = cu baston, cu referință la domnii bine care umblau cu baston în Bucureștiul interbelic și stârneau admirație. Etimologia este defectuoasă.
⁸ Nu există infinitiv în țigănească.
⁹ http://www.larousse.fr/dictionnaires/francais/surin/75742
¹⁰ http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/dinastia-c-l-ilor-bra-oveni

Continuăm rubrica jocurilor intelectuale. Am cifrat mai jos numele a 6 pictori celebri, după criteriile rebusurilor clasice. Încercaţi să deduceţi răspunsurile, folosindu-vă de gândirea deductivă și asociativă.
Așteptăm răspunsurile voastre pe adresa redacţiei sau pe e-mailul: clipa_siderala@yahoo.com

Cei care vor dezlega misterul celor 6 nume cifrate vor primi din partea noastră o carte. Curaj!
Răspunsurile corecte vor fi publicate în numărul următor.

1. Întrebare pe jumătate în codul Morse. Ce pictor am cifrat astfel?
2. Ce pictor francez am cifrat astfel?
3. Acesta nu este un pictor. Dar care este numele lui?
4. Ce pictor român am cifrat astfel?
5. Numele acestui pictor conţine doi apostoli. Care pictor?
6. Ce pictor cu nume de filosof a fost cifrat astfel?

  

RĂSPUNSURILE CORECTE ALE REBUSULUI PRECEDENT SUNT:
1. Nașul
2. Ciuma
3. Contele de Monte-Cristo
4. Kafka pe malul mării
5. 1984

În secolul al XIX-lea, ilustrul lingvist român Timotei Cipariu a făcut un calcul și a arătat că, din masa totală vocabularului limbii române, circa două cincimi se compun din cuvinte de origine slavonă și doar o cincime provine direct din latină. Acest calcul, în esenţa lui corect, a făcut să planeze îndoiala asupra originii latine a limbii române. Cea mai strălucită replică a fost dată de Bogdan Petriceicu Hasdeu, care, în mai multe locuri¹, a arătat, folosind o metaforă economică, de ce analiza cantitativă nediferenţiată este irelevantă.

Hasdeu a pornit de la observaţia că unităţile vocabularului unei limbi nu au frecvenţă de utilizare egală. Chiar dacă în DEX sunt 100 000 de cuvinte, un om cu o bună instruire cunoaște sensul la a zecea parte, iar dintre aceste maximum 10 000, folosește în mod curent între 1000 și 1500 de cuvinte². Această colecţie se numește vocabular de bază. Cuvântul pâine are circulaţie intensă și face parte din vocabularul de bază al vorbitorilor din întregul areal românesc³, în timp ce zăpodie, cuvânt de origine slavă, este un regionalism, pe care 60% din vorbitorii de română n-o să-l audă niciodată în viaţă. Marea majoritate a cuvintelor de origine slavă sunt fie arhaisme, fie regionalisme. Studiind vocabularul de bază, Hasdeu constată că din acele 1500 de cuvinte mai mult de 60% sunt de origine latină, aducând astfel o corecţie crucială datelor lui Cipariu, cele care mai toarnă și astăzi apă la molarii celor care clănţănesc teorii hazardate despre originea nelatină a limbii române.

În vocabularul de bază intră, desigur, cuvintele care se referă la realitatea imediată a corporalităţii. În continuare voi încerca să ofer explicaţii etimologice pentru câteva dintre cuvintele ce ţin de corpul uman. Vom vedea cum, în majoritatea covârșitoare, acestea vin din limba latină, chiar dacă unele dintre ele nu sunt utilizate la fel de frecvent precum pâine sau chiar cap.

Cap – din latinescul caput, un cuvânt polisemantic și fertil, a dezvoltat în română trei forme de plural: capuri, capete, capi, dintre care doar unul se referă la tărtăcuţa de pe gât. Este interesantă comparaţia cu franceza, unde înregistrăm un transfer de sens dinspre caput spre testa, care însemnau în latină cap, respectiv craniu, iar testa a dat în franceza actuală tête, unde accentual circumflex marchează pierderea lui s (ca în fête = festa, a se compara cu festival, fiesta etc.). Româna a preluat pentru craniu și pe slavonescul tigvă.

Capul are ochi latini (< oculus), etimon în care s-a produs sincopa primului u, fenomen urmat de palatalizarea secvenţei consonantice cl, transformare fonetică frecventă în prima etapă de formare a limbii române, identificabilă în serii precum clavem > cheie, clarum > chiar, clamare > chemare sau auricula > ureche, unde înregistrăm de asemenea sincopa lui u.

Ochiul, la rândul lui, are pupilă sau, cum găsim în texte vechi românești, lumina ochiului. Înregistrăm în mai multe limbi romanice transferul de sens de la cuvântul pupa, care desemnează un copil, adică ceva foarte drag, la unul care desemnează o parte a ochiului – pupilă.

Nas vine din latinescul nasus, care se trage, probabil, din PIE⁴ *néh₂s. Printre cuvintele înrudite se numără sanscritul नासा (nāţsā), slavonul носъ (nosŭ) și OE nosu (actualul nose din engleză). În latină, din nasus s-a ajuns prin rotacism la naris, din care avem în română nară.

Dinţii ne vin și ei din latină, însă mă voi opri asupra unui anumit tip – molarii, al căror nume este o reconstrucţie recentă din latină. Interesant este însă faptul că în latină mola a dat în română, prin rotacizare⁵ și diftongarea consoanei accentuate o, cuvântul moară. Molarii, vasăzică, macină mâncarea și sunt niște morari. Macină și maxilarul, din latină maxilla, care, prin reducerea lui x la s, a dat în română măsea.

Obrazul ne vine din slavă, unde avea sensul de „faţă, imagine”, sens pe care limbile slave îl păstrează intact până astăzi. Românii l-au preluat și i-au specializat sensul, probabil pentru a elimina polisemia lui bucă (< lat. boca = gură), care numea în același timp partea moale a șezutului. Boca a supravieţuit în terminologia medicală, unde vorbim despre cavitatea bucală. Să nu uităm că pentru fese englezii folosesc butt cheek, literalmente obrajii fundului.

Gâtul vine din slavă, mai exact din glŭtŭ, care se traduce înghiţitură.

Etimologia membrelor este departe de a fi controversată. Mâna vine din manus, trecând prin faza de apocopare⁶ și velarizare⁷. În textele vechi întâlnim adesea pluralul mânuri, care este forma firească de plural pentru singularul mânu (< lat. manus). Picior se trage din latinescul petiolus, în care putem recunoaște cu ușurinţă pe strămoșul lui peţiol, adică piciorușul florii. Transformările fonetice pentru picior sunt comparabile cu cele din fetiolus, de unde a rezultat fecior, unde vocala i s-a deschis la e (deși forma ficior a rezistat în folclor și în graiurile populare).

Pieptul este un derivat al lui pectus, pe care îl regăsim în pectorali. Grupul consonantic ct trece frecvent, în prima fază a limbii române, la pt, cum este cazul lui directus (lat.) > derept (rom. v.) > drept (rom. mod.) sau intelectum > înţelept.

Învăţând nomina anatomica ale diferitor oase, studentul la medicină poate deduce extrem de ușor etimologia cuvintelor românești care se referă la corp. Osul humerus dezvăluie pe umăr, osul coxal ne arată etimologia cuvântului coapsă, spinalia a dat în urma rotacismului spinarea.

Palma strânsă se numește pumn și vine din latinescul pugnus (proces fonetic similar celui dintre dignus și demn), cuvânt înrudit de aproape cu grecescul πυγμή, care a dat și cuvântul pigmeu, adică mic cât pumnul. Latinescul calcaneus a trecut mai întâi printr-o fază de nazalizare – călcâñiu, după care nazalizarea s-a dizolvat complet între vocale și s-a ajuns la forma actuală, proces comparabil cu evoluţia lui antaneus la întâi.

Din slavul členŭ = membru avem cuvântul ciolan, cu sens restrâns de os.

Inimă este un cuvânt cu semantică oblică, provenind din latinescul anima, care înseamnă suflet. Majoritatea limbilor europene au pentru inimă cuvinte derivate în ultimă instanţă din PIE *ker, de unde rezultă englezul heart, germanul herz, italianul cuore, francezul coeur, spaniolul corazon, grecescul kardio, rusescul serdce ș.a.

Plămânii vin din latinescul pulmōnem, probabil prin metateză⁸, dintr-o rădăcină presupusă *plumonem (cf. siciliană primuni, sardă primone), dar poate veni și din grecescul πλεμόνι. A se compara cu aromânul pălmună. Cuvântul vine la origine din PIE *pléumon-.

Maieră este un cuvânt pe care dicţionarele îl dau ca originar din maghiară, unde mai înseamnă ficat. Este totuși dificil de explicat sufixul -eră în aceste condiţii, de aceea explicaţia substratului dac nu trebuie neglijată.

Ficatul este derivat din termenul latinesc ficus, care înseamnă „smochin”. La origine, ficus intra în componenţa expresiei iecur ficatum, adică „ficat îndopat cu smochine”, iar cuvântul care desemna efectiv ficatul a fost eliminat din uz, operându-se un transfer de sens dinspre fruct spre organ. Exact după aceeași schemă, din equus admissarius (lat. cal de prăsilă) s-a ajuns la armăsar.

După cum putem vedea, majoritatea cuvintelor care numesc părţi ale corpului sunt de origine latină și pot fi puse în legătură cu echivalentele din celelalte limbi europene. În genere, aceste cuvinte legate de realitatea imediată au suferit cele mai puţine modificări morfologice și semantice, motiv pentru care le putem urmări dincolo de limba imediată de origine, oferind astfel cercetătorilor posibilitatea să reconstituie tabloul transformărilor pe care le-au suferit cuvintele din PIE în cadrul procesului de diferenţiere a limbilor.

_______________
¹ B. P. Hasdeu, Etimologicum Magnum Romaniae.
² De aici și spiritul (probabil, apocrif) al lui Iorga, care spunea că un om mediu folosește cam o mie de cuvinte, un intelectual – două mii, și doar el folosește trei mii, pentru că-i Iorga.
³ Cu unele excepții limitate la câteva zone restrânse, cum ar fi anumite porțiuni din Maramureș, de exemplu, unde se spune pită (pronunțat ptită, cu primul t muiat).
⁴ Protoindo-europeană.
⁵ Transformarea unei consoane, în română este de obicei cazul lichidei l în r.
⁶ Eliminarea ultimei litere.
⁷ Proces în urma căruia o vocală ajunge să fie pronunțată cu ajutorul vălului, adică transformându-se în ă, â.
⁸ Modificare fonetică produsă prin schimbarea locului sunetelor sau al silabelor dintr-un cuvânt, de exemplu, din slavul protivŭ prin metateză în română se obține potrivă.

Continuăm rubrica jocurilor intelectuale. Am cifrat mai jos 5 creaţii literare, după criteriile rebusurilor clasice. Încercaţi să deduceţi răspunsurile, folosindu-vă de gândirea deductivă și asociativă.
Așteptăm răspunsurile voastre pe adresa redacţiei sau pe e-mailul: clipa_siderala@yahoo.com

Cei care vor dezlega misterul celor 5 creaţii cifrate vor primi din Partea noastră o carte. Curaj!
Răspunsurile corecte vor fi publicate în numărul următor.

1. Titlul din 5 litere al cărui roman a fost cifrat astfel?
2. Ce roman a fost codificat astfel?
3. Ce titlu de roman sugerează imaginile?
4. Descifraţi titlul acestui roman.
5. Una dintre rezolvările acestei ecuaţii coincide cu titlul unui roman. Care?

RĂSPUNSURILE CORECTE ALE REBUSULUI PRECEDENT SUNT:
1. Codul lui da Vinci
2. Sara pe deal
3. Ion
4. După 20 de ani
5. La răscruce de vânturi
6. Luceafărul
7. Orbitor
8. Conu Leonida faţă cu reacţiunea
9. Interviu cu un vampir

Cuvintelor-culori le este întotdeauna rezervat un destin aparte, și asta pentru că depind într-un grad mai intim de datul imediat al lumii înconjurătoare. Limba este o achiziţie, iar acest lucru nu exclude culorile, mai ales că acestea depind de percepţia noastră cromatică. Toate limbile trec prin aceleași etape de achiziţie. Primul să fie numit este binomul alb-negru. Urmează întotdeauna roșul, pe urmă galbenul și verdele (nu neapărat în această ordine), albastrul și cafeniul. Galeza clasică nu avea cuvinte pentru cafeniu, gri, albastru sau verde¹. Diviziunea spectrului cromatic era alta. Un cuvânt se ocupa de o parte a verdelui, un altul de cealaltă parte de verde, de albastru și de o bucată din gri și un al treilea cuvânt era responsabil de restul griului, alături de cafeniu.

Grecii antici aveau o percepţie cromatică diferită. Ei asociau culorilor proprietăţi abstracte, de aceea nu trebuie să vă miraţi că pentru ei sângele era galben-verzui. Voiau să spună că sângele este lichid și dătător de viaţă, atribute pe care le conţinea matricea galbenului².

În toată Iliada găsim doar patru culori. Primul care a observat această particularitate a fost William Gladstone, care l-a luat pe Homer de cotor și a cercetat distribuţia cromatică în Iliada, determinând că nu există cuvânt pentru albastru. Cerul e ca bronzul, marea e ca vinul etc. Glaucom și Cyanos exprimă mai degrabă intensitatea luminii decât albastrul. La cealaltă extremă îi găsim pe ruși, care, dat fiind faptul că au două cuvinte (sinij și goluboj), disting două culori acolo unde un vorbitor român, englez sau portughez vede două nuanţe de albastru.

Dar acest articol este despre cuvinte, nu despre culori. Să trecem la partea lingvistică.

În română lucrurile sunt clare. Culorile de bază vin din latină. Etimologia e transparentă: albus, nigrum, roseus, galbinus, viridis³, albaster⁴.

Negrul este înrudit cu mai mulţi corespondenţi din Romania⁵: noir (fr.), nero (it.), negra (sp.). Latinii mai foloseau, într-o fază mai veche, fuscus (ca pe generalul lui Domiţian) și ater, ambele aproape dispărute din limbile romanice moderne. Cu unele excepţii. Ochii negri au dat atroce.

Englezescul Black vine de la o rădăcină PIE⁶ (*b^hleg) care înseamnă a străluci și este înrudit cu rusescul belyi. Apropierea sensului se poate face, poate, prin trimitere la procesul de combustie, din care rezultă atât lumina (albul), cât și cenușa (negrul)⁷.

Tot *b^hleg este și originea pentru protogermanicul *blankaz, din care derivă blank, blanche etc., dar și blind, blink.

În limbile turanice există rădăcina cu răspândire largă kara, pe care o cunosc și românii, în numele de familie Caraman, de exemplu. Rămânem în registrul ochilor negri, care în turcă denumeau un personaj al teatrului de păpuși. Românii au preluat tipul de personaj și l-au transformat în substantivul caraghios⁸.

Rădăcina PIE *leuk (strălucire) se regăsește cu ușurinţă în grecescul leucos (din leucocite, celule albe, de ex.), iar ideea de alb se păstrează voalat și în light, lucere/ lux sau a luci⁹.

Roșul poate fi regăsit în slava veche (krasnyj, varianta modernă este legată de ideea frumuseţii), în engleză, în greacă (eritros) și vine, prin latină, din rădăcina *H₁reudh.

Galbenul și verdele se confundă în arborele de termeni indo-europeni. Yellow este înrudit cu helvus (lat. galben-pal) și zhalias (lit. verde), zeleni (sl. veche, verde), dar și gold, zoloto, chloros (gr. verde)¹⁰.

Deosebit de interesantă este istoria culorii oranj. Nāraṅga este cuvântul sanscrit pentru portocal. Cuvântul a lâncezit multă vreme în Asia până când a fost adus în Evul Mediu în Europa. Aici, limbile au ales să numească fructul în dife-rite moduri. Naranj a dat arancia (ital.), orange (engl.), germanii şi apoi ruşii l-au numit măr de China (apelsin), iar în neogreacă a fost numit după ţara care l-a introdus în Europa – Portugalia, de unde avem în română portocală. Întrucât culoarea oranj nu este una des întâlnită în natură (sau nu era, cel puţin, până la apariţia sticlelor de Fanta), fructul a dat numele culorii. În engleză a înlocuit cuvântul compus geoluhread, adică galben-roșu (yellow-red)¹¹.

Acum, despre culoare în general. Rădăcina PIE *Peik (a vopsi, culoare), pe larg atestată în vocabularul european, a dat în română (prin latină, desigur) verbul a picta. Mai interesant este că în slavă a dat verbul pisati, a scrie. Palpitantă lingvistic este și evoluţia semantică a cuvântului grecesc înrudit poikilos (din poichilo-term, de ex.), care a ajuns să însemne viclean. De la sensul iniţial – colorat – s-a trecut la bălţat, apoi variabil, labil, ambiguu și, în final, înșelător, viclean¹². Pentru sur (care este din slavă, probabil, sârbă sau bulgară), existau două rădăcini PIE, una care în latină a dat canuntus (cărunt), iar a doua – pallidus¹³.

La final, o curiozitate. În neogreacă, aspros are sens de alb. Explicaţia este următoarea. Moneda aspră era moneda recent bătută, pe care semnele monetare, proaspăt imprimate, ieşeau puternic în relief. Mai apoi, aspru a fost asimilat monedelor în general şi apoi, prin metonimie de proprietate, albului, întrucât argintul este alb. Aşa, aspros a ajuns în greacă să aibă sens de alb.

Lingvistica este departe de rigurozitatea și credibilitatea matematicii, însă materialul disponibil fie pe internet, fie în lucrări de popularizare este suficient de mult pentru a satisface curiozitatea intelectuală. Notele de subsol ale acestui articol pot furniza un bun punct de plecare.

_______________
¹ http://www.theguardian.com/books/2010/jun/12/language-glass-colour-guy-deutscher
² The Book of General Ignorance, Lloyd&Mitchinson, e-book
³ Bunicul lui varză < viridian.
⁴ Hasdeu scrie, în Magnum Etymologicum, că astru ca diminutiv indică o aproximare prin lipsă a unei calităţi. Astfel: alb-astru = aproape alb.
⁵ Termen care desemnează teritoriile europene în care se vorbesc limbi de origine latină.
⁶ Protoindo-europeană.
⁷ Două ramuri antonimice din același trunchi nu este o situație atât de improbabilă pe cât ne-am închipui. Cf. calidus (lat. cald) și holod (rus. rece).
⁸ Constantin Frâncu, Geneza limbii și a poporului român.
⁹ http://en.wikipedia.org/wiki/Indo-European_vocabulary#Natural_features
¹⁰ https://ru.wiktionary.org/wiki/%D0%B7%D0%B5%D0%BB%D1%91%D0%BD%D1%8B%D0%B9
¹¹ http://www.wordsense.eu/orange/
¹² http://en.wiktionary.org/wiki/%CF%80%CE%BF%CE%B9%CE%BA%CE%AF%CE%BB%CE%BF%CF%82#Ancient_Greek
¹³ The Oxford Introduction to PIE and PIE world. Mallory and Adams.

Inaugurăm o rubrică de jocuri intelectuale. Tema acestui număr este rebusul literar. Am cifrat mai jos 10 creații literare, după criteriile rebusurilor clasice. Încercați să deduceți răspunsurile, folosindu-vă de gândirea deductivă și asociativă.

1. Roman de limbă engleză
2. Poezie românească
3. Roman românesc
4. Roman-sequel francez
5. Roman al unei englezoaice
6. Piesă de Barbu Ștefănescu Delavrancea
7. Trilogie românească
8. Piesă de teatru
9. Roman al unei Anne

 
Așteptăm răspunsurile voastre pe adresa redacției sau pe e-mailul: clipa_siderala@yahoo.com. Cei care vor dezlega misterul celor 9 creații cifrate vor primi din partea noastră un set de cărți. Curaj!
Răspunsurile corecte și numele câștigătorilor vor fi publicate în numărul următor.
 

Dragă audienţă literară,

Îmi cer iertare că mă prezint drept părintele existenţialismului modern şi cel cu care sunteţi obligaţi de filosofemele diriguitoare ale filosofiei contemporane să  asociaţi conceptul de anxietate² în filosofie. Aş prefera sa-mi spuneţi simplu: Sorin. Nici nu cred că am râvnit să originez vreo genealogie, să nu mă puneţi pe afiş. O să vă derutez ocazional din spatele vreunui pseudonim cu opinii contrare, publicate poate chiar în revista Øieblikket³; să nu vă împiedicaţi de firul expunerii ca musca de plasa unei familii de păianjeni.

Am avut o viaţă modestă, trăind cumpătat pe mormanul de bani al tatălui meu comerciant. Am fost ceea ce promitea copilul: un adult flegmatic, închis în sine şi predispus către introspecţie meticuloasă⁴. Aveam coafură de punker ante-revoluţie sexuală şi m-am logodit cu o fată pe care, în tot spectrul de exegeze dramatic-romanţioase, am iubit-o. Asta nu m-a împiedicat să o părăsesc din motive neclare. Se pare că aşchia din carne şi păcatul cu Betşeva⁵ s-au împletit în a perpetua obsesiile tatălui meu în conştiinţa mea autoflagelantă. Mă simt vinovat, dar n-aş recunoaşte-o cinstit nici în ruptul capului, prefer să îl cârpesc cu Jurnalul seducătorului⁶, în care prădătorul iubeşte sincer, total, sublim, până ajunge să remaieze ochiul, iar ciorapul folosit nu-l mai interesează.

Cred că Nicolae Breban mi-a revitalizat ideile din Jurnal în Pândă şi seducţie. Bun roman, să fie sănătos.

Mi-am revenit repede, poate că nici nu mi-a fost cu adevărat rău. Singura boală pe care o recunosc este boala de moarte. Nu ştiu alţii cum sunt, dar am ajuns să recunosc dimensiunea morţii ca sabie a lui Damocles. Mă sperie teribil gândul că sunt muritor, dar nici mort n-aş recunoaşte. Mi-a ieşit o glumă. Mai am în repertoriu. Am mai mult de atât – o întreagă filosofie, o avalanşă de cărţi şi opinii contradictorii, căci paradoxul este patima gândirii, iar gânditorii lipsiţi de paradox sunt ca amanţii fără pasiune: doar nişte mediocri tovarăşi de joacă⁷. Lumea este nu greu, ci imposibil de ordonat cu sens. Eu exist, dar, chiar dacă tu, cititorule, recunoşti rezonanţa acestor cuvinte, semnificaţia mea îţi este străină. Lumea mea este intraductibilă pentru tine (fie şi pentru că eu sunt filosof, iar tu abia un Don Juan sau judecător⁸, sunt rupt în mod solipsist de solitudinile celorlalţi. Nu suntem însă cardinal depărtaţi, avem în comun perspectiva transcendentului spre care mergem ca spre un miraj într-un pustiu. Îl avem în vedere pe Dumnezeu, spre care fie ne mişcăm, sărind apoi paradoxal ca Avraam⁹ care-şi sacrifică fiul din credinţă, fie ne complăcem într-un hedonism amnezic care toarnă din urcior desfrâu în nisipul pustiului.

Comună ne este anxietatea, senzaţia de maculare cu care ne încarcă libertatea. Anxietatea este declanşată de nimic, un nimic omnipotent şi atotcuprinzător. Cum acţionează însă nimicul? El dă naştere anxietăţii. Aceasta este o profundă taină a nevinovăţiei, că este – în acelaşi timp – şi anxietate. Spiritul îşi proiectează visător propria-i realitate – care realitate este însă nimic. Care nimic vede însă nevinovăţia mereu în afara sa… Anxietatea nu este determinată, ci se înfăţişează ca realitate a libertăţii, ca posibilitate a posibilităţii. Ea se naşte din păcat, nu direct, visceral, ci prin potenţialitate, o naştere după modelul indirect practicat de Zeus, prin medierea lebedelor şi taurilor. Dacă interdicţia trezeşte dorinţă, atunci ameninţarea pedepsei (neînţeleasă, întrucât Adam nu înţelege ce înseamnă să mori) trezeşte anxietate. Din teama de a păcătui se naşte păcatul¹⁰. În păgânism, anxietatea este soarta (pentru vechii greci, Dumnezeu se suprapune Destinului, Logosului implacabil). Creştinismul vine cu inovaţia că am putea fi vinovaţi prin soartă. Anxietatea nu cruţă pe nimeni, dimpotrivă, întrucât ea izvorăşte din vină, cu cât mai mare este geniul, cu atât mai pregnantă este conştiinţa vinii. Cu toate astea, dragilor, să nu disperaţi, se poate ieşi dintre aceste plăci tectonice între care omul este strivit: conştiinţa libertăţii şi cea a păcatului care o declanşează: libertatea nu este sfidare, căci astfel îi putem urmări originea logică în contraponderea categorială a necesităţii, libertatea este pentru sine şi instituie vina proiectând-o în posibilitate. Libertatea se privează pe sine în vină, nu se teme a fi vinovată (să se recunoască), ci a deveni.

Dacă însă interlocutorul meu este de părere că măreţia lui ar consta tocmai în faptul că n-a încercat niciodată anxietate, mi-ar face mare plăcere să-l iniţiez în explicaţia mea, că [măreţia] i se trage din marea lui lipsă de spirit.

Iar dacă nu m-aţi înţeles, nu e vina mea, ci a lui Ion-Mihai Felea, care nu a ştiut să mă explice.

¹Kierkegaard este cunoscut pentru operele sale scrise sub pseudonim, pentru a sugera, poate, oferta unor multiple abordări şi perspective. Vigilius Haufniensis (străjerul din Copenhaga, lat.) este pseudonimul sub care semnează danezul lucrarea Conceptul de anxietate, pe care o voi trata în acest articol. Mă voi rezuma la explicitarea semnificaţiei de anxietate, întrucât nici spaţiul, nici competenţa nu-mi permit o analiză mai amplă a gândirii kierkegaardiene.

²În română conceptul original angst a fost tradus atât anxietate, cât şi angoasă. Deşi eu îl prefer pe cel de angoasă datorită senzaţiei lugubre de gâtuire pe care mi-o provoacă (angoasă vine dintr-o rădăcină latină care înseamnă „îngustare”, de aici şi cuvântul angină), în acest caz am decis să mă solidarizez cu Adrian Arsinevici, din a cărui traducere am dat toate citatele nemarcate: Scrieri, I, Conceptul de anxietate, Timişoara, Editura Amarcord, 1998.

³Revistă editată de K, se traduce din daneză Clipa.

⁴În articolul din Wikipedia română dedicat lui K se vorbeşte despre imaginaţie fastidioasă, ceea ce este, probabil, o calchiere a termenului similar din engleză, care înseamnă altceva decât în română.

⁵Tatăl lui K şi-a lăsat servitoarea, viitoare soţie şi mamă a lui K, însărcinată, aluzie la episodul biblic cu regele Solomon ca protagonist.

⁶Roman de Kierkegaard, disponibil şi în română: Editura Scripta, 1992.

⁷Carte disponibilă în română în traducerea aceluiaşi Adrian Arsinevici: Scrieri, II, Fărâme filosofice,Timişoara, Editura Amarcord, 1999.

⁸K dezvoltă o teorie a celor trei stadii pe care le parcurge omul în drumul spre divinitate: cea a hedonismului inconştient (Don Juan), cea a moralităţii dogmatice (judecătorul Wilhelm) şi cea a credinţei paradoxale (Avraam), care se accesează printr-un salt paradoxal (termen kierkegaardian).

⁹Dumnezeu e incomprehensibil, Lui îi datorăm doar credinţă, nu şi dovezi, nu şi raţiune a actelor, aici sacrificiul lui Avraam, care nu înţelege raţiunile din care îşi oferă fiul jertfă, diferă de cel al lui Agamemnon, care îşi sacrifică fiica convins că asta îl va ajuta.

¹⁰La aceeaşi concluzie, formulată în limbaj propriu, va ajunge şi Freud (n.a.).

Laurenţiu Ulici scoate în 1988, la Carte Românească, o antologie intitulată Nobel contra Nobel. Propuneri de autori care, la momentul prezentării lor şi a locului desemnat de Ulici, dispuneau de suficientă notorietate pentru a fi laureaţi. Mă gândesc şi simt – odată cu toată frustrarea specifică românului – că, vezi Doamne, Blaga n-a luat, Paulescu n-a luat, Eliade n-a luat, Vieru n-a luat… că, primo, totuşi mulţi scriitori pe care-i admir şi ale căror cărţi chiar le-aş cumpăra (eu fac parte din spiţa mai econoamă de cititor care s-a născut cu permis de bibliotecă tatuat pe palma întinsă la cerşit în Piaţa Literaturii) n-au luat, iar, secundo, o sumedenie de titani premiaţi îmi sună la fel de cunoscut ca formulele chimice de la organică. Sully Prudhomme, Mommsen, von Heyse, Pontoppidan, Delleda… Hai să fim serioşi, dacă sufixăm cu at şi intercalăm metil, di şi cifre de valenţă, obţin compoziţia gelului meu de duş. Înţeleg că scriitorii erau de actualitate atunci, dar cum se face că lista lui Ulici mi se pare mult mai cunoscută? Nu am nimic cu resorturile intestine ale acordării, idiosincraziile personale sau imperativele politice conjuncturale, nu zic, Pamuc e un autor bun, chiar strălucit, care a plăcut şi augustei mele persoane critice, dar dacă nu era momentul pentru ca mâna paternă a comunităţii internaţionale să se lase încurajatoare asupra Turciei ca să continue osmanii ce au început bine în materie de reforme şi integrare, nu pupa ăsta micu’ Nobelul.

Am citit, litotic, nu puţin. Mai puţin decât cititorul de carduri din holul parlamentului, e adevărat, dar nu le poţi avea pe toate. Am şi dezvoltat, că aşa stă bine unui om dacă nu vrea să se sugrume din plictiseală cu brăţara de la ceas, preferinţe. Ei bine, mie mi se par unii scriitori mai buni ca alţii. La toate capitolele. Sigur că stilurile diferă, dar dacă există, până la urmă, motivaţii etice pentru scris, urme pe care le lasă în nisipul panoramic al universului de lectori, atunci cădem de acord că se ajunge în acelaşi loc. Adică la cititori. Mie mi-a plăcut Pianista, o lectură interesantă, incompletă, sugestivă. Mai ales sincopată. Dar nu aş rupe de la gura copiilor să cumpăr Jelinek.

Însă am cumpărat Vonnegut. Mie îmi place Kurt Vonnegut şi prima dată când a adus taică-meu acasă ceva de el, era Dead eye Dick, am fost impresionat. E ca şi cum aş fi stat pe o grămadă mare de ignoranţă că se poate scrie aşa, iar Vonnegut m-a dat jos de pe ea.

Vonnegut justifică în două moduri privarea sa de premiu. El a fost scriitor de anticipaţie, cu formaţie ştiinţifică (chimie la Cornell) şi frate savant de renume, având o bună pregătire în tehnologie. De aceea primul e oarecum serios, explicitează reticenţa oamenilor de litere dinainte de ’80 faţă de ştiinţă. Citez:

Am devenit scriitor de aşa-zisă literatură de anticipaţie când cineva a decretat că eram scriitor de science-fiction. Eu nu am vrut să fiu clasificat astfel, de aceea m-am întrebat în ce mod jignisem pe cineva ca să nu mi se acorde credit ca scriitor serios¹.

Era discordant în peisaj şi, deşi adorat de public, apreciat de confraţi, nu era cel mai comod, deci iubit om. La 82 de ani găsea suficiente resurse pentru a vitupera împotriva clanului Bush. Tot la 82 declara cu umor, de data asta justificând în al doilea mod că:

Am fost proprietar şi manager al unei reprezentanţe de automobile din West Barnstable, Massachusetts, care se numea Saab Cape Cod. Atât ea cât şi eu am dat faliment în urmă cu 33 de ani. Pe vremea aceea, ca şi în prezent, Saab-ul era o maşină suedeză, iar acum cred că eşecul meu ca dealer cu ani în urmă explică foarte bine ceea ce, de altfel, ar rămâne un mister adânc: motivul pentru care suedezii nu mi-au dat Premiul Nobel pentru literatură. Un vechi proverb norvegian spune: „Norvegienii au scula mică, dar memoria lungă”²

Nu ştiu dacă şi l-ar fi dorit, dar nu l-ar fi refuzat:

Vreţi să ştiţi ce-a zis odată marele scriitor Jean-Paul Sartre? A spus, în franceză desigur, Infernul sunt ceilalţi. El a refuzat Premiul Nobel. Eu n-aş putea fi atât de nesimţit. Am fost bine crescut de bucătăreasa noastră afro-americană pe care o chema Yda Young³.

Cum să nu-ţi placă acest om?

¹Un om fără de ţară, Kurt Vonnegut jr, Editura Rao, 2008.
²Ibidem.
³Retrospectivă asupra Armaghedonului, Kurt Vonnegut jr, Editura Humanitas, 2010.

Zâmbiţi, vă rog
(fragment)

– Dar ce este un paranoic, am întrebat eu.
– Sper din tot sufletul că asta e o întrebare plină de respect, pusă de un om neştiutor aflat în căutarea adevărului, zise el.
– Aşa este, am spus eu.
Dar lucrurile nu stăteau aşa.
– Bine, zise el. Din momentul acesta respectul dumitale pentru mine ar trebui să crească vertiginos.
– Aşa şi este, am spus eu.
Dar lucrurile nu stăteau aşa.
– Amice, zice el. Paranoicul e o persoană care a luat-o razna în modul cel mai inteligent şi cel mai bine informat, având în vedere că lumea este aşa cum este. Paranoicul crede că marile conspiraţii secrete pun la cale să-l distrugă.
– Dar dumneata crezi în asta? am spus eu.
– Prietene, zise el, pe mine deja m-au distrus. Dumnezeule mare, câştigam 60 000 de dolari pe an: 6 pacienţi pe oră, 5 dolari de persoană, 2000 de ore de muncă pe an. Eram un om bogat, mândru de mine şi fericit. Iar amărâta aia de femeie care tocmai ţi-a făcut poză era frumoasă, inteligentă şi liniştită.
– Mare păcat, am spus eu.
– Prietene, mare păcat, într-adevăr, zise el. Şi nu numai pentru noi. Ăsta e un oraş bolnav, bolnav rău de tot, cu mii şi mii de oameni cu probleme mentale pentru care nu se face nimic. Oameni săraci, oameni singuri, cărora le este frică de doctori, aceştia sunt oamenii pe care i-am ajutat. Acum, nu-i mai ajută nimeni.
Ridică din umeri.
– Ei bine, zise el, având în vedere că m-au prins pescuind ilegal în apele mizeriei umane, am înapoiat întreaga mea captură fluviului plin de mâl.
– N-ai predat nimănui înregistrările tale? am spus eu.
– Le-am ars, zise el, singurul lucru pe care l-am păstrat e o listă cu paranoicii foarte periculoşi de care numai eu aveam cunoştinţă, oameni extrem de nebuni strecuraţi în scheletul oraşului, ca să spunem aşa; o spălătoreasă, un instalator de telefoane, un ajutor de florar, un liftier şi aşa mai departe.
Koradubian făcu cu ochiul.
– 123 de nume pe lista mea fermecată, toţi fiind oameni care auzeau voci, toţi fiind oameni care credeau că anumite persoane necunoscute se aflau pe urmele lor, toţi fiind oameni care, dacă se speriau suficient de tare, erau în stare să ucidă.
Se lăsă pe spate, sprijinindu-se pe spătarul scaunului, şi cântări lucrurile mai bine.
– Văd că începi să înţelegi, zise el. După ce m-au arestat şi după ce am fost eliberat pe cauţiune, am cumpărat un aparat de fotografiat, acelaşi aparat de fotografiat cu care ai fost fotografiat adineaori. Împreună cu soţia mea, le-am făcut poze în ascuns procurorului districtual, preşedintelui Asociaţiei medicale regionale, unui editorialist care ceruse să fiu condamnat. Mai târziu, soţia mea le-a făcut fotografii judecătorului şi juriului, procurorului şi tuturor martorilor care erau împotriva noastră. I-am adunat pe toţi paranoicii mei şi mi-am cerut scuze faţă de ei. Le-am spus că m-am înşelat amarnic atunci când le-am spus că nu există niciun complot împotriva lor. Le-am spus că descoperisem un complot monstruos şi că deţineam fotografii ale uneltitorilor. Le-am spus că ar trebui să studieze fotografiile şi că trebuie tot timpul să fie înarmaţi şi în stare de alertă. Şi le-am promis să le mai trimit fotografii din când în când.
Mi se făcu rău de frică, închipuindu-mi oraşul colcăind de nebuni ce păreau nevinovaţi la prima vedere, dar care erau în stare să te omoare din senin şi să o ia la sănătoasa.
– Poza aia… Poza aia cu mine… am spus eu, răvăşit cu totul.
– O să o ţinem încuiată la loc sigur, zise Koradubian, cu condiţia să nu sufli o vorbă despre discuţia noastră şi să-mi dai bani.
– Cât vrei? am spus eu.
– Mă mulţumesc cu cât ai acum la tine, zise el.
Aveam la mine 12 dolari. I-am dat banii.
– Acum îmi dai fotografia înapoi? am întrebat eu.
– Nu, spuse el. Îmi pare rău, dar tare mă tem că treaba asta merge la nesfârşit. Trebuie să trăiesc şi eu, înţelegi ce vreau să spun.
Oftă şi puse banii în portofel.
– Ce zile de toată ruşinea am apucat, ce zile de toată ruşinea am apucat, murmură el, şi când te gândeşti că am fost cândva un profesionist respectat.