Recunosc, sunt copleșită de mesajul lui Tudor Chirilă din Scrisoare către lice­eni. Îl puteţi găsi ușor pe internet. Ce m-a cutremurat în el? – trăirea vie, sinceritatea. Reductiv, am putea rezuma mesajul actorului și muzicianului la o întrebare ex­trem de esenţială: Noi am pierdut. Voi?…

Nu, nu mi-e teamă că voi fi în­vinuită de pastișare. Avem cu toţii dreptul la cuvânt, iar ceea ce iese în faţă și copleșește inimi multe înseamnă că este ADEVĂRAT, în­seamnă că este de mult timp pre­zent în inima noastră. Tocmai de asta și suntem, cu toţii, zguduiţi, pentru că cineva ne-a exprimat. De astă dată, Tudor Chirilă: Noi am pierdut. Voi?!

„Nu ai căuta, dacă nu ai fi găsit deja” (sic!). Găsisem, eram pe cale să găsesc. De obicei, la recepţii­le Ambasadei Române, oferite la 1 Decembrie, Ziua Marii Uniri de la 1918, mă simt destul de decon­certată. „E un ritual al memoriei, închinat înaintașilor care au înfăp­tuit Unirea cea Mare, mă consolam, iar, în curând, vom adăuga și noi pagina noastră de glorie și atunci vom fi cu adevărat în drept să săr­bătorim.” Au trecut ani mulţi și, cu toate sacrificiile, noi am făcut doar câţiva pași, pași de melc, am pu­tea spune, de vreme ce, azi, statul Republica Moldova e unul captiv. În fapt, noi am pierdut. Voi?…

La una dintre aceste recepţii ofeream o floare domnului Ale­xandru Moșanu, istoricului, poli­ticianului, marelui om al cetăţii, Președintelui ultimului Soviet Su­prem al RSSM, cel care a votat al­fabetul latin și limba română drept limbă oficială la 31 august 1989.

„Dar merit eu?…” – mă întrebă trist. „Sigur că meritaţi. Meritaţi mult mai mult!” „Eu am eșuat…” spuse cu glas trist Alexandru Moșanu, cutremurându-mă cu modestia sa. Aș fi vrut să strig: „Noi toţi am eșuat!”, pentru că anume acest gând caut să-l alung din sinele meu încă de la sfârșitul anului 1991, când, prin bunăta­tea noastră (bleagă, nu creștină) acordată puciștilor (oameni de la noi, în posturi de conducere, care au sprijinit puciul de la Moscova!), am început să ne cotilim vertiginos către un parlament agrarian, cel al analfabetului „Mitică”, și tot așa, la vale. „Aţi făcut tot ce aţi putut”, am spus. Decizia de a dizolva Comisia de studiere a cazurilor de susţinere directă sau indirectă a puciului de la Moscova o luase președintele de atunci, Mircea Snegur.

Noi am pierdut. Voi?… Dumi­nică, 8 noiembrie a.c., la acţiunea organizată de Tinerii Moldovei, sub genericul „VREM GUVERN CO­MUN!”, au fost, cum a scris pre­sa, „mai multe sute de oameni”. Marșul a început de la statuia vo­ievodului nostru Ștefan cel Mare și Sfânt, a urcat spre Ambasada Ger­maniei, spre cea a Statelor Unite ale Americii, coborând apoi spre strada București, ca să ajungă la Ambasada României. S-a scandat „Vrem guvern comun!”, „Vrem unire cu Ţara!”, „România n-a avut grani­ţă la Prut!”. Tinerii au reiterat, a câta oară, voinţa lor de a trăi într-o ţară reîntregită, sub o conducere comu­nă. Legaţiei Ambasadei Germaniei în Republica Moldova i s-a spus din suflet că Germania este primul stat care trebuie să manifeste maximă empatie pentru Republica Moldova, or, Germania a trecut prin aceeași dramă, iar la baza situaţiei noastre de azi stă odiosul pact – nul și nea­venit – Pactul Ribbentrop-Molotov, încheiat între un satrap german și altul rus, care au împărţit între ei lumea la finele celui de al Doilea Război Mondial.

Noi am pierdut. Voi?… Pri­veam în faţă tinerii care scandau, cei care organizaseră marșul „Vrem guvern comun!”. Noi am pierdut. Voi?… Scrutam ochii celor care au luat cuvânt la cele trei ambasade. Căutam apoi să liniștesc luptătorul din mine, care se revolta: „Văd că vă izolaţi de noi. Ne consideraţi ne­demni, neputincioși și lași. Noi însă, segmentul acesta conștient de po­pulaţie, am făcut tot ce am putut, cu sacrificii inimaginabile. Dar fie, e rândul vostru! Uite că vă stăm doar alături, împuţinaţi, dezbinaţi, nu ne dăm ghes la microfoane; uite că urlăm pe străzi, îndemnaţi de voi, copiii noștri: «Trăiască, trăias­că, trăiască și-nflorească Moldova, Ardealul și Ţara Românească!». Nu e ușor: și noi tot așa am început! A curs multă apă de atunci, apă cu cadavre, pe Nistru, pe șosele… Dar întrebarea mea este: voi, VOI, unde sunteţi? Că doar nu sunteţi numai câteva sute în acest oraș, în aceas­tă republică?! Avem zeci, sute de licee, de universităţi!…”

Noi am pierdut. Voi?… Mo­mentul e, cu adevărat, unul propi­ce: România și Republica Moldova nu au guverne, simultan. Clasa po­litică din Basarabia s-a compromis incalificabil prin furtul din băncile statului al unui miliard de dolari, prin incapacitatea de a face refor­me, de a asigura o justiţie corectă, prim mimarea direcţiei europene. România, și ea, avea nevoie doar de o scânteie ca să scoată în stradă lumea, în special, pe cei tineri, care s-au săturat să vadă politicienii corupţi deferiţi justiţiei, politicieni care nu le pot nicidecum asigura un viitor demn. Focul teribil de la clubul Colectiv, care a făcut scrum zeci și zeci de vieţi, a scos tinerii în stradă. „Nu schimbăm un guvern, schimbăm un sistem!” strigau tine­rii. Azi, în Ţara-Mamă, schimbarea se și produce. Aici, în Basarabia, oligarhii care au capturat statul se restructurează, nu cedează, respectiv: noi am pierdut. Voi?…

De ce insist pe această întrebare retorică, repetând-o ca pe o tantra budistă? Pentru că la acest marș, printre câteva sute de oameni, îndârjiţi să aducă odată și odată SCHIMBAREA, doar o parte din „mai multe sute de oameni” erau tineri, or, știm prea bine care este forţa tinerilor: au demonstrat-o cu prisosinţă în 2009, iar ulterior, în mai multe manifestări organizate de Acţiunea 2012 și Tinerii Moldo­vei.

Un material recent al mare­lui actor român Florin Zamfires­cu se intitula „Strada urlă, porcii râmă…”. Cred că se potrivește mai bine Basarabiei decât Româ­niei; or, Președinţia și Guvernul României au reacţionat prompt la demonstraţia de atitudine a 25 de mii de cetăţeni ai săi, în timp ce la noi – nimic, chiar dacă, de jumătate de an, situaţia e una excepţională: sute de corturi în stradă de luni de zile, mitinguri ajunse și la 70-80 de mii de cetăţeni, marșuri pe la insti­tuţiile capturate ale statului. „Stra­da urlă, porcii râmă…”, pentru că, la noi, în această zonă de tampon, porcii sunt mai groși de obraz. Iar când în stradă strigă „Vrem guvern comun!” doar câteva sute de tineri și câteva sute de părinţi obosiţi de mizerie, porcii (nu mi se dă mâna să pun ghilimele) „râmă” și vor „râma” în continuare de zor.

Noi am pierdut. Voi?… Dacă stai bine și te gândești, noi, o mână de oameni conștienţi, ne-am făcut datoria: am mișcat lucrurile din loc, am smuls Basarabia din Im­periul Răului, am creat deschideri – către Ţară, către Europa, către lume. E mult, e puţin? – să jude­ce Măria Sa Istoria. Am fi vrut mai mult, nu s-a putut. Voi aveţi o altă linie de start, e rândul vostru, e vi­itorul vostru. Este, bineînţeles, o altă etapă a luptei. Trebuie să fiţi foarte pragmatici, să nu vă consu­maţi în emoţii; trebuie să vă coor­donaţi acţiunile cu tinerii de peste Prut etc. S-ar putea să fim și noi cu ceva de folos – vom fi alături. Dar voi trebuie să ieșiţi mulţi, MULŢI (!) și să învingeţi, dacă nu doriţi ca, peste 25 de ani de luptă, obosiţi și dezmoșteniţi, să vă pomeniţi în rolul nostru: să strigaţi pe străzi aceleași lozinci, îndemnaţi de co­piii voștri.

Noi am pierdut. Voi?!…

Eu când gândesc la neamul meu
mă-neacă plânsul,
această palmă de pământ, amară,
cu sufletul în ţară, trupu-afară,
cu faţa doar spre Domnul,
doar spre Dânsul.

Eu când gândesc la neamul meu
se-ncleaștă dinţii
și unghia-mi cuţit în carne intră,
și sângele-mi ca marea se frământă
zvârlindu-și peste ţărmuri
morţii-sfinţii.

O, neamule, tu vatră-mărgioară,
tu mamă, frate, soră, tu poete,
ce soartă cruntă cerul ne mai dete,
să-ţi sfâșii pieptul și să-l faci
vioară…

Atunci când trec prin faţa Academiei de Știinţe și privirea mi se îndreaptă, involuntar, către ruina faimosului odinioară hotel „Naţional”, inima mi se strânge de durere, indignare și nedumerire. Doar trupul de piatră gri – un colos înalt și extins – a mai rămas în voia vânturilor, respirând ca un om mort cu gura căscată prin mulţimea de ferestre și uși lipsă. Abia câţiva ani în urmă, prin bunăvoinţa administraţiei hotelului, revista Clipa siderală găzduia în acest hotel, luxos pe atunci, laureaţii Concursului Naţional de Cultură și Creaţie Literară Iulia Hasdeu.

Pășeam cu grijă pe covoarele roșii din holurile edificiului, intram în anticameră, în biroul directorului colosului, încercând să mă debarasez de un gând ce mă invada: „Mamă, dar în ce condiţii lucrează totuși unii oameni! Liniște, frumuseţe, confort… De ce oare nu se poate niciodată și pentru copii așa ceva? Niciodată! Nici în școli, nici în grădiniţe, în taberele de odihnă etc. Niciodată! Și asta cu toată demagogia din trecut și de acum: Tot ce e mai bun – copiilor! Pe naiba, mincinoșilor!”

„De câte camere aţi avea nevoie?” întrebă directorul hotelului, un pământean despre care auzisem că ar face gesturi frumoase pentru cultură. „De patru-cinci, domnule director, dacă se poate.” „E, păi atâta nu-mi cere nici Maria Bieșu!” râde și oferă totuși două camere, în care o parte din laureaţii noștri au stat trei zile în toată plăcerea. Azi, minunatul hotel arată ca un gigantic mușuroi răvășit, prin care a trecut o enormă, extraterestră fiinţă malefică, care a consumat totul cu o incredibilă rapacitate.

Astfel de mușuroaie sunt multe, azi, în Basarabia. E destul să-ţi arunci privirea în jur acolo pe unde locuiești și neapărat vei vedea un „mușuroi” devastat, zăcând răvășit, ca o mărturie sinistră a trecerii prin el a invizibilei și necruţătoarei fiinţe. Ce se întâmplă totuși?…

În hălăduirile mele prin internet am dat peste un fenomen care, prin simpleţea și asemănarea sa, explică multe din cele ce se întâmplă în societatea umană. Este vorba despre furnici și gândacul-invadator numit lomehuza (lat. Lomechusa strumosa). Vom spune realităţii în care aceștia se întâlnesc fenomenul LOMEHUZA.

Știţi, desigur, că furnicile sunt fiinţe foarte harnice, bine organizate și au o viaţă „socială” de invidiat prin disciplina și utilitatea fiecărui membru al comunităţii. „Muncitori” harnici, „străjeri” vigilenţi, „culegători” care aleargă după hrană și, în centrul tuturor, regina – adorată, cocolită, iar ouăle pe care aceasta le depune, îngrijite și păzite cu strășnicie, astfel ca niciun pericol să nu se apropie de viitoarea generaţie. Totul până când în furnicar intră lomehuza – un gândac prefăcut, care știe limbajul gesturilor prin care comunică furnicile. Acesta pătrunde cu abilitate în furnicar și îl subordonează intereselor sale, uneori, până la totala exterminare.

Ce se întâmplă, de fapt? Imaginaţi-vă această ferventă viaţă socială a unui furnicar viu, sănătos, în care pe cărăruile bătătorite se strecoară gândacii lomehuza. Exteriorul lor se deosebește radical, astfel că furnicile îi sesizează imediat, dar calvarul începe atunci când acestea încearcă să alunge, să îmbrâncească intrușii din mușuroi!

Șmecheri și abili, lomehuza încep imediat să „ciocănească” cu antenele lor anumite porţiuni ale căpșorului bietelor și harnicelor furnici. Exact așa suratele-furnicuţe cer între ele de mâncare și primesc imediat, or, în furnicar tronează o solidaritate ideală. (O digresiune: sursele spun lucruri uimitoare despre solidaritatea și logica „socială” a furnicilor. Astfel, „străjerii” sunt, după un timp, transferaţi în rol de furnici culegătoare. Dacă însă „culegătorul” umblă brambura și nu aduce alimente, în scurt timp, el însuși devine „aliment”, ceea ce nu se întâmplă însă cu furnicile bolnave. Acestea sunt hrănite atâta timp cât sunt capabile să ceară de mâncare, adică, să facă uz de acel gest al ciocănitului cu antenele pe căpșorul suratelor lor.)

Ce se întâmplă însă în cazul invaziei intrușilor? Făcând uz de același limbaj, lomehuza cere insistent de mâncare. În plus, în altercaţiile ce se produc atunci când furnicile încearcă a se debarasa de intruși, aceștia emană, prin niște mici colonii de firișoare de păr ce se află în partea posterioară a corpului, o substanţă numită feromon, care le derutează cumplit pe bietele furnici. Fiind un fel de alcool (drog), acesta se dovedește a fi chiar foarte pe placul furnicilor. Efectul este dezastruos!

Gândacii lomehuza sunt lacomi, cer întruna de mâncare, supunând cumintea și harnica comunitate. Furnicile pierd simţul realităţii, ele se înghesuie cu zecile, cu sutele ca să dea de mâncare intrușilor, doar ca să se afle în preajma lor și să respire drogul fatal. În deruta lor, ele devin zombi, adică identităţi programate de intrușii care au invadat cameleonic comunitatea și care reacţionează exclusiv în avantajul acestora și în dezavantaj propriu (!). Acestea hrănesc necontenit lomehuza, luând în grijă și viitoarea progenitură a acestora – ouăle lor, depuse lângă ouăle victimelor. Comportamentul furnicilor e halucinant: este nimicit însuși simţul supravieţuirii speciei, deoarece propriile oușoare pot fi lăsate de izbeliște, cele lomehuza – în niciun caz! O nenorocire, o grozăvie incredibilă!

Atunci când ouăle perverșilor intruși se maturizează, aducând pe lume micii gândaci lomehuza, cu toate particularităţile lor – vai nouă!, – furnicile își iau de seamă, încearcă să dea afară străinii, dar la acel moment micile, diabolicele creaturi sunt deja capabile să ceară de mâncare „supușilor” din jur prin acel fatal limbaj al gesturilor, pe care îl au înscris în codul genetic.

Fenomenul continuă la nesfârșit, până când neamul bietelor furnici este istovit de tot, nimicit prin însăși munca lui, din care nu are niciodată vreun folos. De la un punct încolo, nu mai putem vorbi despre acea ideală comunitate socială primară: ea pur și simplu nu există, iar furnicarul – odinioară un munte plin de viaţă și ordine – nu este decât o răvășire de uscăciuni, o distrugere prin care colindă nestingherit vântul…

În una din duminicile de septembrie, trecând pe lângă Academia de Știinţe și privind iar cu tristeţe spre fostul „Naţional”, am urmărit îndelung, ca pe un râu de sânge ce urca dinspre bulevardul Negruzzi spre Ștefan cel Mare, un marș plin de drapele roșii a două formaţiuni de stânga, proruse. Lume multă, ascultătoare ca la paradele comuniste de cândva, înșiruită pe sute de metri, cu pancarte roșii, întinse fără cusur pe marginea coloanei, la vedere pentru public și televiziuni. În faţa mulţimii flămânde, gata să se drogheze la nesfârșit cu falimentarul vis comunist, pășeau apăsat doi inși departe de a fi flămânzi – „socialistul” capitalist Dodon și kgb-istul Usatâi. Între ei și lumea docilă care îi urma nu era nimic altceva în comun decât un anume limbaj. Mai exact, robuștii lomehuza știau foarte bine pe care porţiune din cortexul bietelor „furnici” să ciocănească de zor, în interes propriu, când au nevoie: cioc-cioc!

Mi-a trecut prin faţa ochilor întregul și dezastruosul peisaj: fenomenul Lomehuza din Republica Moldova. Am văzut aievea oști de lume turmentată de limbajul înșelător, de „mirosul” mirajului cu care e continuu drogată de abilii și lacomii Lomehuza (de varii specii și culori), aflaţi prin descendenţă în „mușuroiul” nostru social de 25 de ani – priveliște deprimantă.

E un fenomen cutremurător, din care se naște legitima întrebare: „Doamne, dar oare nu există niciun leac, nicio metodă de salvare?!”. Partea senină a acestei sumbre și adevărate povești este următoarea: în germenele său, gândacul lomehuza SE TEME DE LUMINĂ! Să fim expliciţi. La prima vedere, ouăle depuse de harnicele furnici și cele ale cameleonicilor lomehuza sunt la fel, dar între ele există, din fericire, o minimă, însă esenţială, deosebire. Dintr-un capriciu al naturii, ouăle lomehuza, spre deosebire de cele ale furnicilor, pier la lumină! Se întâmplă așa: având grijă de viitoarea progenitură, furnicile scot de mai multe ori afară, la soare, viitorii lor „prunci”. Ei bine, procedura nu e deloc pe placul larvelor lomehuza: la lumină, acestea pier! Respectiv, aceasta se dovedește a fi unica șansă de salvare „naţională” a idealei orânduiri „sociale” a harnicelor furnici.

Concluzia ce se impune e una simplă de tot: să nu obosim niciodată să cerem și să facem LUMINĂ. Întru salvare.

L-am întrebat, la un moment dat – și o să vedeţi, până la urmă, de ce – când anume o fi scris marele Eminescu cele două poeme: Împărat și proletar și Rugăciunea unui dac. Cu siguranţă, mi-am zis, primul a fost scris mai la începuturi, celălalt, în deplină maturitate. Nu m-am înșelat: Împărat și proletar a fost scris în 1874, când poetul avea 24 de ani, iar Rugăciunea unui dac în 1879, când avea aproape 30 de ani.

Rugăciunea unui dac, ţin să afirm din capul locului, constituie, după mine, chintesenţa, piscul căutărilor spirituale ale marelui Eminescu, testamentul său existenţial.

Între aceste două poeme se așază, am putea spune, însăși viaţa poetului – o emblematică experienţă existenţială: de la explozia justiţiară (nemărginită prin hălăduirea demonică a eroului liric prin lume și istorie în căutarea Adevărului, în Împărat și proletar) până la îmbrăţișarea de către acesta a adevărului de temelie al vieţii umane – IUBIREA. Iubirea faţă de natură, umanitate, faţă de Absolut, de Dumnezeu, faţă de dumnezeiesc, în fond. IUBIREA și RECUNOȘTINŢA pentru darul suprem oferit – viaţa, indiferent de felul în care „te-a pietrificat” destinul, în „sclav sau împărat”, vorba marelui Eminescu.

Îmbrăţișând religia testamentului eminescian, ne vedem invadaţi în mod iminent de un șir de întrebări absolut firești: mărturisitori ai acestei religii, ce facem noi, renunţăm la REVOLTA JUSTIŢIARĂ?, spunem că nu avem nevoie de ea, că ea nu se înscrie în logica testamentară eminesciană? Ne abandonăm contemplării pasive, bucurându-ne de lumina soarelui, blagoslovind, în dreapta și în stânga, dușmanii, pentru ca injustiţia să continue la nesfârșit?!…

Esenţa testamentului existenţial al marelui Eminescu este, de fapt, mult mai profundă: ea ne vizează atât pe noi, proletarii justiţiari, cât și pe „cezarii” pitici ai zilei de azi, cei pe care, vorba populară, nu-i mai satură Dumnezeu. Voi aminti în context întrebarea retorică a unui ţăran din satele Basarabiei, care, indignându-se de jafurile pantagruelești ale guvernanţilor, a exclamat într-un interviu la „Vocea Basarabiei”: „Dar cât îi trebuie unui om?!”. Să urmăm însă un șir logic.

Priviţi cu ochiul minţii poemul Împărat și proletar. În scunda tavernă mohorâtă, urcând înflăcărat pe o masă, tânărul Proletar înfierează nesimţirea celor de sus: „În cupe vin de ambră, iarna grădini, verdeaţă,/ Vara – petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă/ Ei fac din noapte ziuă și-a zilei ochi închid.// Religia – o frază de dânșii inventată,/ Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,/ Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,/ După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată/ Aţi mai purta osânda ca vita de la plug? (…) // Minciuni și fraze-i totul ce statele susţine,/ nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin (…). // Zdrobiţi orânduiala cea crudă și nedreaptă,/ Ce lumea o împarte în mizeri și bogaţi!”.

Este la fel și astăzi: „Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin”! Poemul respiră profund, cu ambii plămâni, de parcă ar fi fost inspirat din realităţile anului 2015. În înflăcărarea sa, Proletarul își îndeamnă confraţii să distrugă totul, inclusiv Arta (care îmbie neprihănitele fecioare din popor să cadă în păcat), totul (!), astfel ca din viaţă să nu mai rămână decât un vis, o părere. Chemarea – o expresie a deznădejdii și disperării – e pătrunsă de o legitimă ură: „O, aduceţi potopul, destul voi așteptarăţi ca să vedeţi prin bine ce bine o să ias!” (…și, în înșiruirea ulterioară, gâlgâitoare, a tablourilor – Parisul, în care, printre plebei (eroicii copii ai revoluţiei franceze), trece ca o închipuire marele Cezar, conștient de faptul că Mărirea-i e, în taină, legată de acești (!).

Cinci ani mai târziu după Împărat și proletar, marele Eminescu va concepe, la polul opus al acestuia, poemul Rugăciunea unui dac. În chiar primele rânduri ale operei – o cuprindere cosmică, care ne tulbură fiinţa printr-o revelaţie nemaiîncercată. În poezia pură, Eminescu nu se mai apropie de viaţă cu măsură umană, ci cu măsură cosmică, de dincolo de Timp: „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul erau toate şi totul era una;/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:/Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?”

Testamentarul poem îndeamnă: „Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,/ El este moartea morţii şi învierea vieţii!”. Geniul Poetului (convertit la unica religie compatibilă cu Viaţa, pe care o descoperă printr-o continuă salahorie sufletească, prin sacrificiul dramaticului său destin) rescrie, în fapt, în limbajul artei, esenţa creștinismului: „Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,/ Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,/ Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,/ C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte (…),// Străin şi făr’ de lege de voi muri – atunce/ Nevrednicu-mi cadavru în uliţă-l arunce (…),// Şi celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,/ Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!/ Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc/ Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc…”

Ne întrebăm, în contextul celor pe care le trăim acum, în 2015: este oare cu putinţă ca, recunoscându-l pe Eminescu (proletar sau împărat fiind tu, chiar dacă numai împăraţi ori cezari nu avem azi la conducere), este cu putinţă oare să împingi, prin fapta ta, neamul din care faci parte pe buză de prăpastie, condamnându-l la o existenţă subumană?!… Poemele despre care am vorbit mai sus au în spaţiul dintre ele o dimensiune cosmică a cunoașterii: de la ură și răzvrătire luciferică – la Iubire și Recunoștinţă. Câte vieţi de om le-ar trebui celor care, azi, ne îngroapă de vii, ca să îmbrăţișeze Testamentul marelui Eminescu: IUBIREA, iubirea de aproapele, întru propria fericire și salvare?…

Satul în care am văzut lumina zilei are parte de un miracol care se repetă de fiecare dată când o fiinţă umană coboară în ţărâne și se oficiază ritualul înmormântării. În sfântul lăcaș, o voce feminină de o vibraţie și melodicitate aparte, reușește să înalţe ritualul prohodului celor adormiţi întru Domnul la o lecţie de filozofie. Ca o apariţie a Sfintei Fecioare la Lourdes, „Prohodul” după Damaschin învrăjește pe cei prezenţi, convertindu-i, în felul său, la Testamentul eminescian, la Testamentul biblic, la IUBIRE, ca valoare de temelie a vieţii: „Care mărire stă pe pământ neschimbată? (…)./ Toate sunt mai neputincioase decât umbra,/ Toate mai înșelătoare decât visurile./ O clipă numai și pe toate acestea moartea le primește. (…)// Adusu-mi-am aminte de proorocul ce strigă:/ – Eu sunt pământ și ţărână;/ Și iarăși m-am uitat în morminte și am văzut oase goale și am zis:/ – Oare cine este, împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?…”

Lecţia Iubirii – lecţie testamentară – o găsim fie în cartea cărţilor Neamului nostru – în Eminescu, în alte opere de valoare ale spiritului uman, fie în cartea cărţilor – Biblia; fie aceasta este concluzia propriului travaliu sufletesc și spiritual. Ea este singura religie fundamentală pe care avem a o îmbrăţișa, singura în stare să ne impună, în dimensiunea vieţii noastre (care, vai, depășește de atâtea ori cu mult viaţa marelui Eminescu, viaţa Marelui Răstignit pe Cruce), să ne punem simpla și pământeasca întrebare: „Dar cât îi trebuie unui om?!…” Și asta indiferent dacă ești împărat sau proletar. Pentru că e dincolo de social, dincolo de politic. Important este să ajungi.

Noi am ajuns/suntem pe cale?… Ei, „cezarii” noștri politici, au ajuns?!… Unde ?!…

 
– Și pe duminică ce planuri aveţi? Mergeţi la vot, apoi?… – îl întrebam pe fiul meu la puţine zile până la alegerile din 30 noiembrie anul trecut.
— Nu neapărat că mergem la vot, răspunse.
— ?!!…
— E și asta o atitudine, mi-o tăie scurt.

Nu eram la primul dialog de acest gen: știam deja că argumentele pot pica în gol. Și nu era doar cazul meu. Am scrutat dintotdeauna cu interes felul de a fi al generaţiilor într-o familie. Nu neapărat că am descoperit mereu „clone” perfecte, ba dimpotrivă. Am observat, de exemplu, că în familiile părinţilor plenar angajaţi în promovarea Cauzei Naţionale în 1989, care, în mare, au fost siliţi să-și lipsească fiii de copilărie, aceștia din urmă au de multe ori o atitudine defensivă, dacă nu chiar ostilă faţă de politică.

„Tot ce este, are raţiune de a fi”, mi-am amintit dictonul logic, dar dialogul scurtcircuitat m-a îngrijorat profund. Cum era de așteptat, în urma alegerilor, s-a atestat absenteismul masiv al tinerilor. Și asta în timp ce miza acestora era una vitală: Republica Moldova își va continua calea PROEUROPEANĂ sau va claca lamentabil, luând direcţia EUROASIATICĂ? Opţiunea era pe muchie de cuţit din cauza segmentului de electorat spălat pe creier de propaganda prorusă, dar și a uneltelor Rusiei neoimperialiste în teritoriul nostru – cozi de topor de care neamul nostru nu a dus niciodată lipsă.

Nu este greu de găsit cauza acestei atitudini defensive a tinerilor. Ea se află în succesiunea de dezamăgiri pe care le-au suferit, în timp, generaţiile post-’89: prima lor grevă, din primăvara – vara anului 1995, pentru apărarea glotonimului Limba Română și păstrarea catedrelor de Istorie a Românilor, rămasă în coadă de pește cam până la 2014; participarea masivă la Greva generală din iarna – vara anului 2002, soldată cu trădarea ticăloasă a Partidului Popular Creștin Democrat, care a coalizat cu comuniștii; revolta postelectorală spontană (Twitter!) din 7 aprilie 2009, soldată cu prăbușirea regimului neocomunist, dar și cu coalizarea la vârf a unor grupuri oligarhice mafiote, în timp ce vinovaţii de violenţele și crimele bestiale, comise în acele zile, nu au fost descoperiţi și nici pedepsiţi până azi. În ce să mai crezi după așa ceva?!…

Ne este clară deci cauza atitudinii defensive a tinerilor, îi înţelegem perfect, dar ne întrebăm: avem oare de ales?! Istoria ne spune clar că fiecare generaţie de pe acest pământ a avut de dus o cruce. Crucea generaţiilor care luptă azi pentru reașezarea Basarabiei în rândul popoarelor civilizate, alături de ţara-Mamă, e una istorică. Noi suntem condamnaţi a duce această cruce și a învinge. Pentru că Adevărul e de partea noastră. Este, în adevăr, o demnitate și o onoare pe care ne-o oferă Istoria.

„Experienţa este făcută din erori plătite scump”, zice un remarcabil jurnalist italian, Roberto Gervaso. Ne-am ales deci cu o experienţă, cu niște învăţăminte: la ce ne servesc acestea?!… Dacă ne încleștăm fiinţa în ură faţă de tot și toate, riscăm ca experienţa noastră de viaţă să nu ne servească la nimic și ne asumăm, în mod benevol, condiţia de victimă.

„Non fare la vittima!”, poţi auzi frecvent în Apus sintagma imperativă. Ar fi, din italiană, „Nu face pe victima!” sau „Nu te victimiza!”. Nu fiecare însă cunoaște că această atitudine este o alegere psihologică deliberată, care te situează, din start, în poziţie de perdant. Mai mult, respectiva alegere mentală te ţine strâns în mrejele trecutului, împiedicându-te să trăiești prezentul, să participi la modelarea lui. Îţi îngropi astfel idealurile, visurile, te dezici deliberat de propriul suflet, precum barbarii lui Alessandro Baricco¹.

Exilat la Tomis, marele Ovidiu scrie: „Dragostea e posibilă numai într-o societate liberă (…). August ne-a dat un Imperiu, dar ne-a luat sufletul. Fără suflet iubirea nu e posibilă”. Nouă Imperiul Rus ne-a lăsat numai sufletul, și acela, la mulţi dintre noi, mutilat. Ne dezicem de el?!…

Sufletul e intuiţie, e partea cea mai profundă din fiinţa noastră, cu rădăcini în adâncul genezei noastre.

„Raţiunea are frică de eșec, dar intuiţia iubește viaţa și provocările ei”, afirmă în discursul său la înscăunarea în Academia Braziliană de Litere prozatorul Paulo Coelho. Nu ne putem dezice de ceea ce avem mai adevărat, mai integru în noi.

Acum 10 ani, la un ceai cu tinerii Clipei siderale care studiau în străinătate, întrebam: „Vă mai gândiţi la Basarabia? Vă veţi întoarce acasă?…”. „La putere sunt comuniștii, au răspuns. În următorii cinci ani, nu avem ce face aici.” Au descris apoi cum, pe neobservate, te absoarbe străinătatea, cum te integrează spaţiului ei geografic, lingvistic, cultural. M-am întrebat dacă acest lucru este neapărat valabil și pentru tinerii literaţi.

Dumnezeu s-a născut în exil – celebrul roman al lui Vintilă Horia a fost pentru mine o lectură aparte. Este adevărat că în exod se poate trăi o experienţă fundamentală, în care ţi se poate întâmpla să vezi, în somn, nu figuri recognoscibile, ci însăși esenţa lucrurilor, prezente și viitoare. Tocmai trăiam respectiva stare, avusesem deja visul meu incredibil despre esenţa lucrurilor.

Dar dezrădăcinarea temporară a unui tânăr scriitor, plecat, spre exemplu, la studii, e, la un moment dat, o stare comparabilă cu exilul/exodul, chiar dacă pare forţată paralela. Condiţia creșterii autoconștiinţei este comparabilă. Scriitorii Gao Xingjian și Yang Lian observă că exilul nu este obligatoriu un concept politic sau teritorial, că acesta face parte din structura spirituală a omului, este însăși condiţia scriitorului². Poţi deci trăi atare experienţă atât acasă, cât și printre străini. E de știut doar că saltul calitativ se produce în singurătate și izolare, independent de afecţiuni, aplauze, câștig, poziţie socială. Și dacă, acasă, motivaţia scrisului vine mai mult din exterior, în străinătate ea vine exclusiv din interior. Este luxul, este libertatea, pe care ţi le oferi tu însuţi.

M-am oprit explicit asupra acestui aspect pentru a ne lămuri că a te afla, fie în străinătate, izolat de mediul tău identitar, fie acasă, copleșit de deziluzii, nu e un motiv plauzibil pentru a te lăsa de sufletul, de problemele neamului tău, de propriul suflet. Dimpotrivă, condiţiile grele te pot ajuta să cucerești o conștiinţă de sine mult mai profundă.

Existenţa începe să fiinţeze abia atunci când este ameninţată de neant – susţinea marele Dostoievski, iar secretul fiinţei omenești este existenţa unui motiv pentru care acesta să trăiască. Condiţia de azi a Republicii Moldova – aflată în afara hotarelor ţării-Mamă, cu o armată străină pe teritoriu și cu un război sângeros în coastă – este tocmai una de ameninţare cu neantul. Și atunci: există oare o motivaţie mai serioasă pentru a da vieţii noastre un sens decât de a ne asuma, fiecare după puteri, o minimă responsabilitate cetăţenească în această lupta, conștientă și dură, a neamului românesc din Basarabia împotriva neantului?!…

Simt că tot ce se întâmplă în jurul meu, această migrare de „dezertori”, nu este altceva decât o așteptare fără chip și nume – ar fi spus marele Ovidiu, observând evadarea centurionilor din supușenia Imperiului Roman. Astăzi suntem martorii dezertării popoarelor din fostul Imperiu Rus, supranumit Imperiul Răului, ruperii acestora de un mediu ostil dezvoltării, disocierii lor de o mentalitate totalitaristă. În spaţiu planează – sic! – o așteptare fără chip și nume. E în facere o altă eră, o nouă curbă a spiralei istorice. Este VIITORUL. Neglijându-ne datoria cetăţenească, luăm partea victimei și ne excludem deliberat din el.

_________________
¹ Alessandro Baricco. I barbari. Saggio sulla mutazzione. Feltrinelli Editori. Milano, 2006.
² Vintilă Horia. Dio è nato in esilio. Fogola Editore. Torino, 1979.

„Quando si pierde il potere? Quando non si è più degni di esercitarlo.
Ei nostri governanti, con pochi e sempre più rare eccezioni, non sono
più degni di esercitarlo (…). E ci hanno deluso perchè la politica
sarà anche una cosa sporca, ma è un’ altra cosa.”*
Roberto Cervaso

Impregnată iremediabil de acești 20 de ani de tranziție (alias deziluzie), cauți să pătrunzi esența unor democrații mai mature, sorgintea succesului acestora. Ai putea spune și tu ca Înțeleptul din Est: Admir englezii!, deși cunoști puține despre democrația lor. Ca spectator, ai mult mai la îndemână însă democrația italiană, afectată de Cosa Nostra, de N’drangheta, – de mafie, într-un cuvânt, şi totuși, democrație. Anume cu aceasta confrunți mereu politica noastră, cea de pe malul Bâcului.

În timp ce la Chișinău s-a destrămat Alianța pentru Integrare Europeană (AIE), iar „țărișoricuța” a ajuns iarăși neguvernată, și peninsula italică s-a făcut, de ceva timp, neguvernată. Recentul scrutin electoral din „ciubotă” a dat un rezultat-surpriză: captând peste 90% din voturi, împărțite aproape egal, au învins două partide politice cu vechime: democrații și liberalii (PD și PLD), dar și o mișcare civică complet nouă: Movimento 5 Stelle (Mișcarea 5 Stele), condusă de un… umorist – Beppe Grillo.

Trebuie să vezi un umorist revoltat în politică (în italiană, genul actorului sună mai nuanțat: un comico) – un fel de Gheorghe Urschi la noi, care, după ce că și-a rupt bojocii revoltându-se în piețele publice, vrea acum „să măture” palatele Puterii de vechile guvernări: Fuori tutti! (toți afară!). Se impune, de fapt, crearea unei alianțe pentru guvernare, dar care alianță?! Pe de o parte, un conducător de răzmeriță, pe de alta, subiecți care au guvernat 20 de ani, purtând țara la un pas de criza elenă. Ar fi ca Mișcarea să fie ignorată: las’ să facă opoziție! Dar vezi că nu e posibilă coaliția nici între ceilalți doi subiecți (democratul Bersani fuge ca de foc de „rechinul” liberal Berlusconi!), or, așa cum au peste 60% din mandate împreună, aceștia ar putea bine-mersi guverna țara. Tutti acasa! (toţi acasă!), strigă Grillo, curtat și de democrați, și de liberali. Noi nu intrăm în nicio coaliție! Uniți-vă voi înde voi, cei care ați dus țara de râpă! Faceți voi coaliție! Veți rezista 7-8 luni, nu mai mult, apoi mergem la anticipate și vă măturăm definitiv!

Ușor de zis, dar ce drept ai tu – cu doar 30% din voturi – să dictezi? Ai fost votat – guvernează, asumă-ți responsabilități, propune soluții! Dar Grillo își fierbe adversarii la foc mic, știe: electoratul său așteaptă schimbări radicale. Și așa, tămbălău mare: negocieri fără rezultat, blocaj al instituțiilor statale, Președintele Napolitano instituie Comitetul a 10 înțelepți pentru ca acesta să găsească o soluție. Dar nu se găsește. Și nu e cum să se găsească, căci mișcarea civică (!) a încurcat toate cărțile partidelor politice care au adus țara la exasperare (corupție, stagnare, șomaj în masă al tinerilor, se sinucid zeci de mici întreprinzători care nu mai pot face față impozitelor etc.). Ceea ce ți se pare uimitor însă în acest spectacol politic este că un actor (!), un om simplu și revoltat, a oprit țara-n loc: Ia stați, dom’le, un pic să vedem noi cu ce vă ocupați voi și care este, de fapt, datoria voastră dacă tot păpați banul public?!

Ei bine, și la noi „s-a oprit țara-n loc”: s-a destrămat AIE și, respectiv, a căzut guvernul, or, guvernarea era asigurată de către Alianță. Cum să califici un asemenea gest în pragul unui moment extrem de important pentru cursul european al republicii?!… Dar cine să-i întrebe pe aleșii noștri: Ia stați, dom’le, să vedem noi cu ce vă ocupați voi și care este, de fapt, interesul nostru național?! Am avea nevoie cumva și noi de un Grillo, un Grillo credibil, care să ridice Chișinăul, dar, mai ales, satele noastre, și să le aducă în Piața Marii Adunări Naționale?… Avem noi un Grillo? Și, dacă-l avem, câtă lume l-ar crede și l-ar urma?…

Nu mă mai interesează niciunul din aceste personaje de la putere! – spune amar Înțeleptul din Est. Trebuie să vină exponenți ai generațiilor noi! – auzi o doleanță mai veche. Da, să vină odată și odată! – zici și tu. În același timp, urmărești stupefiată cariera unor tineri care au și venit (!), dar care, pentru o bucată de pâine, s-au și „oportunizat”. Dar oportunismul, în momente cruciale pentru destinul neamului tău, se numește trădare!

Când se pierde puterea?… – se întreabă Înțeleptul din Vest. Atunci când cei care o exercită nu mai sunt demni de a o exercita. Și guvernanții noștri, cu puține, tot mai rare excepții, nu sunt demni a o exercita (…). Și ne-au deziluzionat pentru că politica o fi ea un lucru murdar, dar e cu totul un alt lucru. Pentru că în timpul în care au exercitat-o, au gestionat-o cum nu se putea mai rău (…). Au cerut votul nostru și noi, iluzionându-ne că au să folosească puterea în interesul național, l-am dat. Și-au făcut mereu interesele lor, comoditățile lor (…), au făcut promisiuni ca să nu le mențină… Ironizează amar Înțeleptul din Vest, zice de palatele Puterii, care au devenit sicriul unor forțe politice. Vom pune, zice, folosind șfichiuitor un limbaj antic, o placă comemorativă pe Palazzo Madama, pe care vom scrie un epitaf: „Qui giacciono il partito democratico e il suo conducator Pirro Bersani”. Noi, la Chișinău, ce placă comemorativă ar trebui să punem pe Parlamentul Republicii?… Ceva de genul: „În acest edificiu zac îngropate toate partidele Renașterii Naționale din Basarabia post ’89, toate speranțele de Reîntregire Națională și de viață demnă ale românilor basarabeni”?!…

Distinsul dramaturg român Matei Vișniec scrie într-un eseu: Virusul puterii are ceva malefic în el. S-ar spune că exercitarea unui mandat electiv este incompatibilă cu luciditatea și chiar cu bunul-simț. Cei care sunt în situația de a guverna se cred brusc de neînlocuit. Iată portretul-robot (incomplet) al omului politic de astăzi: înzestrat cu oarecare autoritate naturală; prima sa grijă – interesul personal; ultima sa grijă – interesul general; singurul scop odată ajuns la putere – să rămână în continuare la putere; utilizează limbajul pentru a manipula și nu pentru a comunica; dialoghează numai pentru a cântări slăbiciunile adversarului; îi disprețuiește profund pe cei de care e ales să-i reprezinte; incompetent în toate domeniile, cu excepția celui de a conduce pe oricine în orice domeniu; are o vizibilitate istorică redusă, limitată la durata sa de viață și, eventual, a progeniturilor sale; sintagma „după mine, potopul!” îi ține loc de conștiință; în străinătate este complexat și își urăște traducătorul, întrucât acesta apare în mod evident ca fiind infinit mai inteligent.”

Relevant, nu?… Poate că nu, pentru că este formula matematică a ceea ce credem, a ceea ce am văzut și vedem în fiece zi. Expresia „om politic” nu mai are în prezent niciun titlu de noblețe nicăieri, continuă Vișniec. Societatea civilă, oamenii simpli, cetățenii tuturor democrațiilor știu că principalul lor adversar este exact omul pus să-i apere și să-i reprezinte. Cum să-l scuturi însă pe acest „mutant” al democrației și să-l obligi din când în când să se achite măcar parțial de sarcina sa, apărarea interesului comun?**

Asta e: cum să-l obligi?!… Și ajungi iar la Mișcarea 5 Stele și la actorul italian care, atunci când toți s-au lehămetit (!), și-a luat în serios misiunea de cetățean, oprind pe o clipă toate instituțiile statului: Pe loc toți! Voi ce faceți, cu ce vă ocupați?! Este un mare naiv poate, dar, cu certitudine, gestul lui disperat va lăsa o amprentă pe cursul politic al țării. Un detaliu promițător: chiar în aceste zile, militanții lui Grillo au intrat în parlament cu Constituția în mână.

Ei au să se salveze, ei au ţară! – spune Înțeleptul din Est. Noi nici țară nu avem! Așa este, Țara noastră (nu vatra) este dincolo de Prut. Și, ca s-o regăsim, trebuie să facem înconjurul lumii!… 

Viața este ca o bicicletă, pentru a-ți păstra echilibrul trebuie să înaintezi, ar fi spus Einstein. Of, tricicleta noastră dezechilibrată!…

_____________________

*Din italiană: Când se pierde puterea?Atunci când cei care o exercită nu mai sunt demni de a o exercita. Și guvernanții noștri, cu puține, tot mai rare excepții, nu sunt demni a o exercita. Și ne-au deziluzionat pentru că politica o fi ea murdară, dar e cu totul altceva. Roberto Cervaso, „Gazzetino”, aprilie 2013.

**Matei Vișniec, Cronica ideilor tulburătoare, Editura Polirom, 2010.