(înainte de a începe să citeşti, rogu-te să păstrezi un minut de reculegere în amintirea ţării mele)

M-am trezit cu o ţară necunoscută la geam. Ştirile din ultima vreme n-au anunţat nimic despre exportul de ţări sau despre ţări care apar peste noapte.

Arătătorul s-a mişcat involuntar spre buze, telegrafiind în grabă un mesaj. Pentru prima dată m-am gândit serios la ideea unei ţări migratoare.

Poate că Ţara mea, sătulă de igrasie şi anonimat, a decis pur şi simplu să plece. Nu şi-a luat rămas-bun, fie din repulsie, fie pentru că a sperat să se întoarcă într-o bună zi. Motivele sunt necunoscute. Cert e doar că Ţara mea a lăsat în urma sa un gol, iar acest gol a fost umplut imediat de o altă ţară.

Am ros geamul cu unghia ca să mă asigur că nu e o glumă. Am închis ochii de câteva ori, încercând să caut, în întunericul din spatele pleoapelor, Ţara cea veche. Nimic. N-a rămas absolut nimic. Cu ochii închişi, am oftat. Bine ar fi ca toţi oamenii să aibă în spatele pleoapelor un întrerupător. S-ar face lumină…

În ţara necunoscută se plimbă cuvinte necunoscute, cu bărbii ascuţite, cămăşi albe şi sacouri.

Merg ca soldaţii şi, din când în când, se opresc să scuipe neplăceri. Au iz de tutun ieftin şi de tavernă.

Le privesc cum mărşăluiesc şi intră în clădiri gri.

Nu le cunosc şi îmi dau seama că nu le pot spune pe nume. De fapt, nu mai pot rosti niciun cuvânt. Ţara mea de ieri a luat cu ea, din câte se pare, şi cuvintele cunoscute de mine.

Ce bine era până mai ieri. Cuvintele încă mergeau prin parc, ţinându-se de mână. Ne salutam, râdeam, le făceam autoportrete. La unele balcoane se vedeau cuvinte punând la uscat virgule şi puncte.

Amintirile îmi circulă prin tot corpul ca nişte fluide, hrănindu-mi melancoliile. Limba mea a început să se zbată în gură ca un peşte pe uscat când, de după un imens bloc gri, ieşit ca o hernie din abdomenul oraşului, s-a ivit un cuvânt cunoscut.

Am tresărit. L-am privit o vreme. Se târa ca un câine. Oare ce voia să facă? A roşit! Nu mai văzusem niciodată cuvinte cărora să le fie ruşine, aşa că imaginea bizară mi-a stârnit şi mai mult curiozitatea. Cuvântul înghiţea în sec, iar înghiţiturile-i produceau reverberaţii. Cuvântul din faţa ferestrei mele a întins mâna… să cerşească!

La colţurile altor clădiri au început să iasă din ascunzişuri zeci de cuvinte cunoscute.

Prin geamurile clădirilor gri se vedeau necunoscuţi care munceau de zor. Aveau în faţă teancuri de cărţi. Tăiau, adăugau, modificau.

O voce gravă s-a strecurat ca un şarpe pe şira spinării, pătrunzându-mi în urechi.

„Vorbitorii de cuvinte cunoscute sunt o specie pe cale de dispariţie. Pentru a păstra relaţii cât mai bune cu vechii locuitori, autorităţile doresc să creeze o rezervaţie. Vorbitorii de cuvinte cunoscute urmează să fie îngrădiţi…” Am schimbat postul TV.

Pe ecran au apărut imagini ale unui câmp de luptă. Cuvintele se masacrau între ele, iar oamenii le priveau cu gura căscată. Reporterul încerca să facă un sondaj de opinie printre cetăţeni. Toţi dădeau din umeri, ceea ce însemna, probabil: „Cuvintele noastre au murit pe câmpul de luptă. Cum îţi imaginezi că ţi-am putea răspunde?”.

Un prim-plan cu Tăcerea, care-l lovea pe cameraman între coaste şuierând: „Iată secolul celor muţi de uimire”! Şi apoi…

BREAKING NEWS!

Ochii mei au îmbrăcat alte perechi de ochi. Pe ecran a apărut Ţara mea! Ţara care era ieri la geam. Ţara de care mi se făcuse dor, deşi o pierdusem abia de câteva ore.

Memoria se mişca în televizor. Ea era. O recunoşteam. Şi chiar în momentul în care încercam să dau sonorul mai tare, Ţara mea, unica mea Ţară, şi-a aruncat cămaşa, scoţând la iveală două răni adânci. Una în dreapta. Alta în stânga.

Câteva zile mai târziu, Ţara mea a murit, iar rănile ei au trecut pe numele meu, ca moştenire.

Le păstrez pe geam.

Dialog cu Timpul

– Aş vrea să vă prezentaţi, l-am rugat, fixând cu privirea-mi o gaură minusculă din şosetele sale.

– Mă numesc Timp.

Stăteam faţă-n faţă cu un Timp care nu avea timp pentru sine, nici măcar atât cât să coasă. Reflecţia mea anula însăşi existenţa Timpului, şi totuşi îl aveam alături la fel de real ca şi gaura din şoseta-i dreaptă.

– Când v-aţi născut?

– La moartea primului om. Primul om… cel mai fericit om, pentru că n-a ştiut că are o moarte. Lumea-ntreagă se-mparte în primul om şi ceilalţi – muritorii conştienţi.

Scindarea mi s-a părut atât de evidentă, încât n-am îndrăznit să admit că nu mă gândisem la ea până acum.

– Credeţi că oamenii vă urăsc?

A fărâmiţat câteva clipe între arătător şi degetul mare, lăsând impresia că tocmai fusese pus în faţa unei întrebări incomode.

– Oamenii se urăsc. Şi pentru că asta ştiu să facă cel mai bine, au transformat ura în carieră. Am fost persecutat – fie pentru că trec prea repede, fie pentru că o fac prea încet. N-am cum să-i mulţumesc pe toţi.

– Persecutat?

– Tentative de a mă prinde la încheietura mâinii lor, de a mă orbi pentru a nu mă putea mişca după bunul meu plac. În fine, de a mă ciopârţi pentru a-şi face rezerve…

– Vă uimeşte ceva la omul de astăzi?

– În afară de barbarie? Trebuie să recunoaştem – omul şi-a zidit zgârie-norii în cavernă şi niciodată nu a ieşit cu-adevărat din ea… În afară de barbarie, mă uimeşte suspiciunea. Cândva oamenii veneau lângă albia râurilor, îşi dezbrăcau sufletul şi-l rodeau de pietre până se curăţa. După ce se usca la soare, îl îmbrăcau din nou. Acum n-o mai fac, de frică să nu le fure cineva sufletul dacă îl întind pe sârmă la uscat. Cât de murdare au ajuns să fie sufletele!

– Aveţi regrete?

– Că-mi câştig existenţa lucrând în nişte mecanisme ciudate numite orologii; că întârzii uneori şi destinul oamenilor e dat peste cap. În fine, faptul că eu, ca Timp, nu pot trăi în acelaşi timp cu mine însumi e cel mai mare regret. Merg doar înainte şi asta mă stinghereşte. Nu reuşesc să mă opresc să mă văd cum sunt. Implicit, nu ştiu cum am fost. Nu am vreo amintire.

Ochii Timpului au privit sugestiv micuţa gaură rozalie care se ivea din şosete de parcă prin ea s-ar fi scurs amintirile.

– Ce amintire aţi vrea să păstraţi? Dacă aţi putea, fireşte.

– Tac… ere. Ere de tăcere. Timpul a răspuns în sfârşit:

– Bucuria celor care şi-au găsit rănile închise din interior şi, dacă se poate, aş vrea să ştiu de unde m-am ales cu gaura asta în şoseta dreaptă.

I-am urmărit privirea coborând din nou. Aş fi vrut să-l mai întreb câte ceva. Bunăoară, dacă, presupunând că ar avea o zi liberă, ar avea unde să se întoarcă, ar avea cine să-l aştepte… N-am făcut-o însă.

Am preferat, în schimb, să urmăresc gaura rozalie care începuse să se lărgească între noi ca un abis. M-am clătinat…

Taxonomia rănilor sau însemnări din favela existenţei

Rănile sunt fisuri prin care aluneci din copilărie într-un corp imens de adult. Atât de imens încât te vezi nevoit să-l umpli cu tot felul de trivialităţi pentru a depăşi senzaţia de vid interior. Copiii n-au cum să ştie asta. Copiii se grăbesc să crească mari ca să-şi cumpere o rană. Îşi trimit în glumă copilăria la eşafod. Apoi realitatea le intră ca o aşchie-n carne şi-şi revendică dreptul la existenţă.

De jur împrejur, oamenii întorc răni pe o parte şi pe alta, se târguiesc, se încruntă şi strigă. În mijlocul lumii se înalţă o imensă cabină de probă. Acoperişul e nevoit să se aplece pentru a nu se lovi de Dumnezeu. Nu din modestie.

În ultimii ani s-a tăiat drastic din cer pentru a se turna asfalt. S-a îngrădit totuşi o porţiune, s-a bătut în cuie panoul „Eden. Arie protejată” şi acum unii plescăie supăraţi şi acuză dureri provocate de înghesuială, dar se resemnează. Libertate de exprimare. Ca tras cu rigla, rândul de oameni aşteaptă. Doar ochii li se mai mişcă. Trupul se supune umil aşteptării. Fiecare aşteaptă să intre cu rănile-n cabină, să le tragă pe ei, să vadă dacă li se potriveşte mărimea. De nu, s-au inventat croitorii.  Mâini dibace şerpuiesc prin încăpere cu o carte de vizită între degete. Pot tivi răni la comandă. Le pot ajusta, tăia. N-a fost implementată nicio lege care să acuze rănirea unei răni. O pot împunge cu acul, o pot tăia cu foarfeca; o pot tortura la maşina de cusut. Voia clientului!

Toată lumea caută răni mari, vizibile. Oamenilor le place să fie compătimiţi, le place să se laude cu rănile lor. Ce mândri sunt când rostesc:

– Da, e rana mea. Ah, am grijă de ea de ani buni! Ştiu că nu vă vine să credeţi. E greu, dar mă descurc.

Alţii îşi asumă riscul de a transforma o specie de răni în animale de companie. Crescute în Ego şi învăţate de mici să nu latre, să nu muşte, asemenea răni sunt în stare să-şi urmeze stăpânul şi să-i lingă singurătatea cu limba lor aspră.

E nevoie de timp pentru a le domestici. O rană se naşte sălbatică. Cine nu reuşeşte să-şi îmblânzească rana, s-o dreseze ca să se deschidă când îi strigă: vorbeşte, să se închidă când îi strigă: taci, să se ridice, să-ţi întindă mâna, să stea jos, să doarmă şi să supureze în locuri special amenajate – acela are numai de suferit. Nu e de mirare că în unele cartiere mişună răni vii, rămase fără stăpân, care fie se lipesc de picioarele trecătorilor, fie îşi dezvelesc dinţii, gata să devoreze. Astăzi, mai mult ca oricând, asemenea răni tânjesc după mângâiere. Dacă nu credeţi, atingeţi discret o rană şi veţi auzi imediat cum sângele din ea toarce de plăcere. Ce moi şi rozalii sunt! De rănile-companion te ataşezi instantaneu. În secolul ăsta nimic nu e mai tragic decât moartea unei răni. Sunt unicele mijloace cu şi prin care oamenii mai comunică. Unicele care îl acceptă pe om necondiţionat. Nu e de mirare că oamenii se întorc la casele lor ţinând în mâini pungi cu răni bine croite sau purtând în zgardă răni nou-născute.

Eu una n-am cumpărat nimic. Mi-am amintit de rănile pe care toţi le-am avut cândva pe stern. Erau uşi deschise prin care se intra direct în inimă. Fără programare. Fără birocraţie. Fără tertipuri. Ce frumos era să ne trezim zilnic şi să ne scrijelim rănile de frică să nu se-nchidă. Mulţi n-au mai uns balamalele ca să audă rana deschizându-se de-ndată ce le va trece cineva pragul. Tresar la fiecare zgomot. Ascult. Mi-aş dori o asemenea rană. Încă aştept. Poate, la târgul de antichităţi voi avea mai mult noroc. Până una alta, le arunc rănilor abandonate din faţa mea câte o amintire şi le privesc cum o adulmecă şi o înghit pofticioase. Rănile cresc tot mai mari. Oamenii devin din ce în ce mai mici.

Prima amintire care a îngrădit un om şi a spus: „Acesta este proprietatea mea”, găsind amintiri suficient de naive s-o creadă, a fost adevărata întemeietoare a istoriei.¹

De atunci, omul, osândit la „aduceri-aminte”, n-a cunoscut nicio dimineaţă în care să nu vadă din pragul fiinţei „lupta memoriei împotriva uitării”.²

Scepticismul e gata să strige: cum poate să încapă o istorie infinită într-un om mărginit? Şi-atunci omul s-a văzut nevoit să se dezbrace de oameni, de „memoria colectivă”³ şi să demonstreze că unica frontieră a fiinţei e marginea lumii, acolo de unde începe nimicul.

Abia apoi şi-a putut continua nestingherit drumul, scriind existenţa cu urmele sale.

De-a lungul secolelor fiinţele umane s-au încăpăţânat să demonstreze că micimea unui continent nu înseamnă neapărat o istorie de buzunar.

În Europa explicată tinerilor, Jacques LE GOFF menţionează „lunga istorie” şi „lunga memorie” a unui continent care a putut fi străbătut cu uşurinţă-n lung şi-n lat, din cele mai vechi timpuri. Primul care a utilizat numele Europa în scrierile sale a fost poetul Hesiod.

Faptul că Europa e un termen apărut în Grecia, ţară supranumită „leagănul civilizaţiei”, şi că începe cu pronumele personal „eu” nu poate să însemne altceva decât că fiecare „eu” este iniţiatorul istoriei. Interesant e că „în limba franceză majoritatea ţărilor europene sunt feminine”⁴; or, femeia este considerată un simbol purtător de viaţă, ceea ce face posibilă, cel puţin pe plan metafizic, perpetuarea ideii de „Europa” în timp şi în spaţiu.

Încă de la începutul cărţii autorul se-ntreabă: ce înseamnă a fi european? „Europa, există oare aşa ceva?”, mai ales că locuitorii ei „îşi zic diferit, dar aproape niciodată europeni”, iar, odată cu trecerea anilor, „linia de ruptură religioasă şi culturală a devenit o linie de frontieră”.

Barocul, Iluminismul şi nu numai, toate s-au dezvoltat în matricea pre nume Europa. Tot aici a răsunat celebra frază a lui Galilei: „Şi totuşi se mişcă!”, s-au născut eroi ca Don Quijote, capabili să facă ocolul lumii şi să ne-ajute „să ne analizăm mai bine defectele”⁵. Tot aici memoria se întoarce la Auschwitz, la Shoah, ca să-şi atingă creştetul de pământul pe care „sângele a orbit”⁶ de atâta durere.

„Europa înseamnă o lungă răbdare”, scrie Jacques LE GOFF, fără a concretiza însă dacă avem nevoie de răbdare pentru a o înţelege sau pentru a o ţine minte.

Şi cum am putea ţine minte un continent a cărui temelie a memoriei este latina, o limbă moartă?

Dacă într-adevăr cuvântul este cel care ţine în viaţă o amintire, atunci istoria unui neam se înalţă pe vârful limbii.

Ce frică mi-e că aş putea strivi într-o bună zi istoria între molari! Aş vrea să uit, să uit…

___________________

¹Aluzie la „Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni” de  Jean-Jacques Rousseau.
²Milan Kundera. „Cartea râsului şi a uitării”.
³Carl Jung.
⁴„cu excepţia Portugaliei, a Luxemburgului şi a Danemarcei”.
⁵Octavian Paler. „Don Quijote în Est”.
⁶Emil Cioran. „Amurgul gândurilor”.

Nu ştiu exact când am auzit de existenţa celui de-al treilea ochi. Îmi amintesc doar că mi-l imaginam stând în mine şi ţinând un jurnal. Vigilent, făcea însemnări zi şi noapte. Nu dormea niciodată. Eram atât de absorbită de această idee, încât la un moment dat l-am visat. De fapt, i-am visat notiţele.

În una dintre ele, cu litere ronde, era scris: „Omenirea suferă de o formă a Încrederii-Oarbe. Mi-e frică să nu orbesc”. L-am crezut obosit şi timorat. Voiam să-i strig: nu orbeşte nimeni aşa, din senin! M-am răzgândit însă. Întâi, pentru că asta ar fi însemnat să recunosc deschis că i-am citit jurnalul intim. Şi doi, pentru că cerul, luminos câteva clipe în urmă, devenise plumburiu şi se pregătea să se prăbuşească pe pământ.

S-ar putea să…

Apoi am citit Eseu despre orbire de Jose Saramago. Un vânzător în sacou gri mi l-a recomandat, nu înainte de a-mi sugera subtil că s-ar putea să găsesc nişte răspunsuri în urma lecturii. Nici până astăzi nu-mi dau seama dacă domnul era un vrăjitor sau avusese şi el un vis asemănător cu al meu. I-aş fi recunoscătoare, în cazul în care citeşte aceste rânduri, să-mi dea de veste.

Revenind la ideea de ochi, mi se pare una destul de vehiculată în literatură. În Insula pinguinilor a lui Anatole France, Dumnezeu dăruieşte suflet unor pinguini creştinaţi din greşeală de un misionar cu vedere proastă. În acest caz am putea compara cu uşurinţă sufletul cu o nouă pereche de ochi, prin care păsările pot privi lumea dintr-un alt unghi şi-şi pot crea propria societate. De cealaltă parte, lipsa vederii echivalează cu un precursor al greşelii.

În romanul 1984 al lui George Orwell, oamenii sunt nevoiţi să se adapteze într-o lume în care „fratele cel mare stă cu ochii pe ei”, ceea ce, altfel spus, ar însemna să „închidă ochii” în faţa Adevărului şi să se supună regimului. Nichita Stănescu¹vorbeşte despre un potenţial ochi în vârful unghiei, pe care noi, văzătorii, am fi în stare să-l spargem din cauza nerăbdării, iar Anna Ahmatova²aminteşte de raiul creat pentru ochii cuiva, implicit, despre năzuinţa de frumos.

Acestea sunt doar câteva exemple care-mi trec prin minte în timp ce scriu. La Saramago însă e vorba despre o adevărată epidemie de orbire, în care unica persoană cruţată începe prin a pune un semn de egalitate între „chin” şi verbul „a vedea”. Adevărata dramă a romanului nu e nici pe departe a ochilor care dorm în leagănul orbitei, ci a perechii de ochi condamnaţi să vadă.

Şi asta pentru că ei nu au dreptul să privească dacă ceilalţi „nu-i pot privi”, fiind astfel nevoiţi să se întoarcă în interiorul fiinţei şi să devină unul oglinda celuilalt.

Interesantă e decizia autorului portughez de a nu da nume personajelor, ci doar o anumită imagine percepută: „fata cu ochelari negri”, „bătrânul cu legătură neagră la ochi”, „băieţelul strabic”, „câinele lacrimilor” etc. Pierderea simţului vizual devine, astfel, şi o cauză a diminuării omului. Micimea s-ar putea datora unei creşteri lăuntrice neaşteptate a lui Tiest, „care în foamea sa se devorează singur”³. Umanul, nevăzând umanul, se consumă pe sine pentru a nu-şi uita gustul.

Un alt aspect demn de menţionat este că, deşi orbirea devine un „bun comun”, nimeni nu împarte o orbire similară. Unii îşi pierd ochii ca urmare a despărţirii de lume (cazul scriitorului). Alţii, dintr-un soi de dragoste oarbă (fata cu ochelari negri), de frică (băieţelul strabic) sau dintr-o adaptare a conştiinţei (hoţul maşinii). Chiar şi aşa, oamenii îşi păstrează vechile obiceiuri de a striga „uite pe unde mergi!” sau de a se uita în oglindă, ştiind că imaginea lor „e acolo, privindu-i”, şi încă poate să-i vadă.

Superficialitatea unei lumi care dincolo de aparenţă nu ştie sau nu vrea să ştie nimic, o lume în care omul devine o imagine pusă în mişcare pe ecranul lumii – iată ce găsim în rândurile cărţii.

Ceea ce mi s-a părut uimitor sunt ceasurile de pe mâinile orbilor. Ele continuă să meargă înainte, de la 1 la 12, şi asta în condiţiile în care logic ar fi să fi orbit odată cu stăpânii lor.

E uşor înspăimântătoare imaginea de orar, minutar şi secundar, mişcându-se la fel ca în tabloul lui Pieter Bruegel – „Parabola Orbilor” – oricând gata să cadă şi să rănească existenţa.

Apare prin urmare întrebarea: încotro ne îndreptăm atunci când suntem ghidaţi de un Timp orb?

Ce bine însă că, până la urmă, Timpul orb e dat pentru o porţie de mâncare.

Întreaga poveste începe de la un şofer care orbeşte în trafic, aşteptând culoarea verde a semaforului (o potenţială aluzie la faptul că am uitat să mergem pe propriile picioare şi devenim din ce în ce mai „orbiţi” de tehnologie). Apoi, ca o reacţie în lanţ, orbesc toţi acei care intră în contact cu el: soţia sa, medicul, domnul care l-a condus până acasă şi care într-un final îi fură maşina. Asistăm la chinul unor oameni deveniţi peste noapte Gorgone.

Şi dacă e adevărat că „meduzele emană lumină atunci când mor”⁴, la fel de adevărată devine ipoteza trecerii omului în moarte. În oraş dispare „singurul loc din trup unde mai exista încă suflet”. Anume descompunerea lăuntricului dă orbirii nuanţa luminii, aspectul „mării de lapte”. Fiinţa e îngropată sub pleoape. Tot ce rămâne din ea în Realitate e o coajă goală, o piatră mereu mută în faţa vastei frumuseţi sau a mizeriei incomensurabile. Ca să se amăgească pe sine că ţine lucrurile sub control, statul ia măsuri izolându-i pe bolnavi.

Pare ciudată decizia guvernului, având în vedere că uniunea „pietrelor” nu poate avea decât două consecinţe: fie apariţia unei cetăţi puternice, fie apariţia focului, efecte care, de altfel, apar pe parcurs. Orbii îşi construiesc propriul sistem, iar creşterea numărului lor generează revolta şi-un număr de pantofi „care-şi pierd picioarele”, continuându-şi drumul fără o dirijare prealabilă din partea creierului.

Ca-n oricare altă societate, se ivesc două tabere – orbii buni şi orbii răi. Dacă Dumnezeu a făcut o revoluţie în adevăratul sens al cuvântului, întorcându-Se „împotriva haosului”⁵, atunci omul porneşte o revoluţie antagonistă, de restabilire a Nimicului, a unui univers lipsit de valori şi de morală, în care se moare trăind şi se trăieşte murind. Vorbim aici despre o lume devenită latrină, în care te murdăreşti fără să vrei şi-n care preotul orb decide să acopere ochii sfinţilor din biserică cu o pânză albă, spunând astfel clar că „Dumnezeu nu merită să vadă”. Dar Demiurgul continuă să vadă şi poate că albul din ochii orbilor nu e decât pânza pe care ar fi trebuit s-o înalţe Tezeu în semn de victorie asupra Monstrului din Labirint.

Ochii se transformă în corăbii care plutesc mânate de Speranţă şi a căror misiune este de a învinge întunericul din edificiul subconştientului. Odată ajunşi la mal, ei îşi recapătă viaţa de odinioară, în mijlocul unui oraş murdar, care le aminteşte că lipsa vederii nu ar fi trebuit să fie niciodată lipsa omeniei. Câinele lacrimilor continuă să lingă rănile stăpânei sale, aşteptând ziua în care îi va putea linge şi sufletul, grăbindu-i vindecarea.

În întreaga povestire lipsesc aproape cu desăvârşire semnele de punctuaţie. Doar punctele, ca nişte noduri puternice, reuşesc să ne ghideze de la o idee la alta. Cititorul devine orb, cuprins în vârtejul spiralei tăcerii într-o localitate necunoscută, care poate fi oricare oraş al planetei şi în care boala ar putea recidiva oricând.

S-ar putea să ne fi născut orbi fără s-o ştim. Sau să fi fost cuprinşi de un somn puternic al fiinţei. Leibniz⁶scria: „tot ce gândim noi e în Dumnezeu”. Poate că Dumnezeu doarme acum şi visează Lumea. Vă rog, păşiţi prin viaţă în vârful degetelor. Nu răniţi pe nimeni şi nu strigaţi. Vă imaginaţi cum ar fi dacă L-am trezi brusc pe Dumnezeu din visare?

_________________________
¹În poemul „Pierderea ochiului”.
²În poezia: „Şi casa, şi grădina ta întinsă…”.
³Întoarcerea din Rai. M. Eliade
⁴Fata cu picioare de sticlă. Ali Shaw.
¹Întoarcerea din Rai. M. Eliade.
¹Disertaţie metafizică.