„În următoarea clipă ai putea să mori.” Gândul ăsta m-a fulgerat la un concert, în care muzica suna ca o emoţie. Fă­ceam poze. Tocmai am urcat pe scenă și m-am strecurat în atmo­sfera pe care o creau artiștii. Lumi­nile, publicul, ritmul muzicii, vocea, corzile, clapele și tobele se împle­tesc atât de armonios, încât te ia valul unei bucurii din senin. Spaima care m-a cuprins acum se trans­formă în tristeţe. Dintr-o clipă atât de autentică, fermentată din spi­ritele celor ce vibrează în muzică, ai putea fi aruncat în clipa negurii care miroase a moarte arsă, care te orbește, te lovește, taie din tine cu limbi de flăcări. Cine e de vină?

* * *

Cum îţi dai seama că ești deja matur și nu o frunte cu riduri ce acoperă o pereche de ochi. care împușcă cu gloanţe infantile? Ma­turi devenim atunci când încetăm să căutăm un vinovat, atunci când înţelegem că vina e o chestie vo­latilă, lipicioasă, care ne atinge pe toţi.

Cine o fi de vină pentru moartea unor oameni care nu ar fi trebuit să moară în clipa în care vibrau a mu­zică? Sistemul? Statul? Proprietarii clubului? Pompierii? Urgenţa? Bu­retele sau focurile de artificii? Noi! Tolerăm sistemul, îi dăm de mân­care, nu neapărat prin fapte ilega­le sau evazive faţă de lege, ci prin pasivitate.

Inacţiunea și pasivitatea sunt la fel de letale, după cum ne-au demonstrat cei ce s-au stins în urma unui incendiu stupid și mon­struos. Revenind la problema ma­turizării și legătura ei direct pro­porţională cu asumarea și inter­pretarea obiectivă, înţeleg că încă nu ne-am maturizat ca popor, ca ţară. Suntem iresponsabili, igno­ranţi și egoiști. Ne gândim la co­moditatea noastră financiară și mai puţin, sau deloc, la riscurile care ar putea să spulbere într-o secundă orice vom construi.

Căutăm ţapii ispășitori și nu vedem nicio urmă de regret și de rușine când ne privim în oglindă. Preferăm să ignorăm când cineva copiază la examene; când altci­neva dă mită poliţistului, me­dicului, profului, inspectorului; când oamenii încearcă să calce peste reguli; când unul din pri­etenii noștri urcă băut la volan; când plecăm capul în jos în timp ce statul și conducerea ne golesc buzunarele în cel mai nerușinat mod; când nu cerem pentru noi și cei ce vor veni după. Că nu-i fru­mos să-i torni pe alţii, că nu tre­buie să te plângi, că nu-i bine să ceri, că trebuie să-ţi vezi de nasul și oala ta.

* * *

„Sunt nesimţiţi cei ce au pos­tat pozele cu victimele pe net!” Ar trebui să ne ascundem de realita­te, de rezultatul atitudinii noas­tre faţă de niște norme și cerinţe stabilite tot de dragul securităţii noastre? Respectăm reguli și suntem de partea lor doar atunci când ne convine, în alte cazuri fa­cem pe mortul în păpușoi. Haideţi să vedem cu toţii oroarea pe care o lasă în urma sa atitudinea fatală „las’ că nu cu mine” sau „las’ că nu de data asta”.

Statisticile tot dau cifre cu morţii pe care îi avem din cauza factorului uman, mai cu seamă, a factorului uman iresponsabil.

Potrivit Inspectoratului Gene­ral al Poliţiei, pe parcursul anului 2014 în ţară s-au produs peste două mii de accidente rutiere, soldate cu 324 de persoane de­cedate şi circa trei mii traumati­zate. Acum gândește-te care ar fi numărul celor ce au pierit sau au fost traumatizaţi pe drumurile re­publicii dacă șoferul ar fi știut că atunci când depășește limita de viteză, când vorbește la telefon, când iese pe contrasens, când trece la roșu poate fi chiar el ce provoacă un accident.

Cifrele ar fi altele dacă s-ar fi gândit altfel decât „las’ că nu cu mine” sau „las’ că nu de data asta”.

Tot ce gândești, tot ce faci, tot ce te înconjoară se întâmplă cu tine. Acum.

Tatăl meu are 58 de ani, 40 dintre care e șofer. E experimentat, calculat, cumpătat, dar de fiecare dată când pleacă într-o cursă lungă mi se face inima un boţ de gheaţă. Muncește pentru un salariu modest aici. De-a lungul anilor, ţin minte, au fost multe șanse să plecăm cu totul în străinătate, la un trai mai bun, dar orice discuţie pe această temă nu avea sens. Tot ce avea sens era „doar acasă”. Acasă însemna Republica Moldova, iar El e omul care a ales asta, de fiecare dată.

La anii lui, trecut prin câteva momente mai dificile de sănătate, tatăl meu continuă să străbată Europa de Est săptămânal, mai puţin e acasă decât pe drumuri. Mi-e frică pentru el, dar am încredere în el și în cumpătarea lui. Am văzut că știe să se descurce de la cei trei ani ai mei, când, lăsată cu capul în jos, urmăream cum dansează liniile albe de marcaj pe asfalt, la ultimul geam al microbuzului pe care-l conducea.

Mult mai puţină încredere am în ceilalţi oameni. Vă spun acum ce am conștientizat recent: oamenii fac ţara. Am realizat asta într-o dimineaţă de joi, când am aflat că tatăl meu a fost atacat de niște hoţi în Serbia.

  
Țin minte că în momentul în care am auzit noutatea la telefon am inspirat adânc, m-a luat cu un val de vomă, după care voiam să urlu cum urlă câinii la miez de noapte. Am început să tremur și mi-am simţit obrajii umezi. Toată ura pentru toate circumstanţele și oamenii care au influenţat soarta la limita existenţei noastre s-a strâns într-un suflet de fiică. Ne-a zis că nu l-au bătut, nu l-am crezut, dar asta mi-a dat putere să expir și să iau aer în piept. E viu!

Până în 2009 eram convinsă că tocmai comuniștii sunt rădăcina să-răciei și a întunecimii noastre. Prin 2014 mă gândeam că politicienii corupţi, hapsâni și cei ce stau în spatele lor sunt de vină. Acum știu, oamenii sunt de vină. Cei ce au ales să rămână acasă de dragul casei sunt diluaţi de mulţimea celor ce au rămas aici ca să profite, să prostească și să fure bani, energie, cultură și, cel mai important, viitorul nostru.

Țara o fac oamenii, atitudinea lor, gradul lor de inteligenţă și de implicare nu doar socială, ci și culturală. Onoarea lor! Da, astăzi e foarte la modă să mergi împotriva sistemului, să fii diferit și remarcant. Mergi, fii! Dar nu și împotriva valorilor fundamentale, trebuie să avem grijă de sănătatea noastră psihologică și morală. Orice piatră aruncată în grădina altuia e, de fapt, încă o sechelă pe integritatea noastră umană.

Țara asta nu poate să aibă un viitor atât timp cât oamenii ei nu sunt interesaţi de asta. Invidia, lașitatea, lenea, indiferenţa și egoismul au ucis o mulţime de fapte bune, importante pentru dezvoltarea civilizată a societăţii noastre. Suntem răi, haotici și gălăgioși când stăm undeva la coadă, când ne aflăm în mijloacele de transport în comun, când ne plimbăm pe stradă, când dorim să ne arătăm supremaţia. Suntem fuduli de pantofii cumpăraţi cu câteva mii de lei și nici nu observăm că le roadem talpa de gunoaiele din stradă care zac acolo tot din cauza noastră. Poate, nu ai fost tu acela care a scuipat seminţele pe jos, dar, cu siguranţă, cel puţin o dată, ai fost tu acela care a trecut pe lângă niște indivizi ce făceau asta și ai preferat să taci.

Atitudinea noastră și non-valorile catalogate invers ucid lideri. Noi nu încurajăm apariţia unui lider adevărat, a unei clase elitiste, capabile să conducă într-un mod onorabil. Profesorii iau mită, studenţii o dau, ceilalţi care nu dau știu despre asta, dar, din nou, aleg să tacă. Iar „mito-sistemul” ăsta e viu și inepuizabil absolut în toate instituţiile: școli, grădiniţe, spitale, judecătorii, primării, guvern și parlament. Oamenii care nu vor să facă parte din acest sistem pleacă peste hotare, acolo unde vor putea să câștige un ban cinstit, păstrându-și conștiinţa curată.

Știu că aveţi o întrebare: ce e de făcut acum? Eu nu îndemn pe nimeni să părăsească ţara, dar nici să rămână sau să se întoarcă aici. Fiecare are dreptul să aleagă, însă dacă decideţi să rămâneţi acasă și să nu prindeţi rădăcini în „mito-sistem”, pregătiţi-vă spada, urmează o luptă crâncenă.

Salut! Sunt Daniela, am 7 ani și sunt câteva săptămâni de când am devenit elevă. Îmi place să fiu elevă, mă simt foarte independentă, mama mă lasă să-mi aleg singurică hainele pe care vreau să le port și nu mă mai aduce de mânuţă până în pragul școlii. Nu înţeleg de ce doamna învăţătoare ne-a spus că trebuie să ne ţinem de mâini în timp ce mergem la cantină să luăm masa. Nu-mi place să fiu atinsă de alţi copii, mă simt expusă. Dar trebuie să mă supun, așa mi s-a ordonat!

Sunt Daniela, am 10 ani și de ceva vreme tot încerc să înţeleg de ce nu avem voie să alergăm în pauze. Timp de 45 de minute, cât sunt activă și atentă la ore, simt cum îmi ard tălpile, vreau să mă mișc, banca e prea mică, nu mă încape și genunchii se lovesc de ea. Iar sunetul de recreaţie e ca o ploaie torenţială într-o zi caniculară. Înseamnă libertate și dezmorţeală. Putem să ne jucăm de-a prinselea doar dacă nu ne pândesc învăţătorii. Nu avem voie să alergăm, nu știu de ce, nici pe hol și nici afară nu ne lasă.

Sunt Daniela, am 15 ani și nu am răbdare să termin școala. Nu înţeleg de ce băieţilor mereu li se fac observaţii că au părul prea lung. Avem noi o profă care îi apucă de ciuf pe băieţii care au părul un pic mai lung și-i trage, amintindu-le astfel, într-un mod foarte „subtil”, că e timpul să se tundă. Nu înţeleg, oare ei consideră că toţi băieţii trebuie să poarte tunsori identice? Unde e diversitatea?

Sunt Daniela, de curând am împlinit 23 de ani și înţeleg de ce majoritatea moldovenilor așteaptă să li se facă ordine în ţară, în oraș, pe stradă, în curte, în casă. Așteptăm să ne ordone cineva. Să ne ghideze în ce culori să gândim și să decidem ce să privim, pe cine să îndrăgim și pe cine să huiduim. Așteptăm un Mesia să coboare pe meleagurile noastre și să aducă belșug. Am fost smeriţi toată viaţa, am ascultat de cei mari și am făcut așa cum ne-au zis. De unde să știm noi cum trebuie să acţionăm fără a fi dirijaţi de capetele aprobatoare sau dezaprobatoare ale celor care mereu ne-au spus cum e voie? Chiar dacă (o, minune!) ni se întâmplă să ne trezim pe la vreo 25 de ani din somnul cel de moarte că ar fi timpul să facem cum ne place, începem să acţionăm, de fapt, ca niște adolescenţi rebeli: negândit, impulsiv și pe apucate.

Da, da. Începem să ne creștem codiţe în cap sau să ne radem și să ne vopsim în toate culorile curcubeului, să zburdăm cât ne ţine inima și cheful, să purtăm tot felul de obrăznicii și ciudăţenii de haine. Toate acestea sunt frumoase, dar numai la o vârstă, la vârsta în care suntem sub supravegherea părinţilor, la vârsta în care rebeliunea poate lua o formă nobilă, productivă și unică.

Da, suntem târzii și trebuie să acţionăm bazându-ne pe realitatea pe care o avem. La vreo 30 de ani vom ajunge plictisiţi de zilele de adolescenţă târzie, cu ceva experienţă pecetluită pe niște cicatrici și va trebui să utilizăm această experienţă în favoarea noastră. Să înţelegem că doar noi, din propria iniţiativă, trebuie să facem ordine la noi în casă, în curte, pe stradă, în oraș și în ţară.

Astăzi, am văzut o gașcă de elevi de gimnaziu. M-a năvălit sentimentul nostalgiei după fuste în carouri, bluziţe și cosiţe și am încercat să-mi amintesc cum simţeam lumea ce mă înconjoară atunci când eram puștoaică și aveam atâtea lucruri de descoperit.

Tragic sau nu, însă de fiece dată când mă întorc cu gândul la ai mei 10-11 ani, îmi amintesc un singur caz – arătătorul de lemn care s-a rupt de piciorul Cristinei. Eram în clasa a patra și de câteva luni, eu, alături de cei 35 de colegi ai mei, încercam să mă acomodez cu noua doamnă învăţătoare. Țin minte că majoritatea am avut note mici la o evaluare la mate. Doamna Ana i-a scos în faţa clasei pe cei ce au luat note mai mici de 5 și a început să-i lovească violent cu arătătorul. Faţa îi era roșie și saliva îi sărea din gură în toate părţile la fiecare mișcare a capului ei. Ochii nu i-i ţin minte. Îmi era prea frică să o privesc în ochi. Unii din cei ce își ispășeau pedeapsa plângeau, alţii stăteau încremeniţi și doar închideau ochii când arătătorul se izbea de ei.

Doamna Ana ridica braţul cu tot cu varga aia blestemată și gemea aerul tăiat de furia ei. Cristina era la margine și, când a ajuns-o rândul, după câteva lovituri zdravene, suficient de puternice încât să-i lase dungi negre pe picioare, arătătorul s-a rupt. O vargă groasă, de lemn, s-a rupt de coapsele unei copile de 10 ani.

Puţini eram cei ce urmăream speriaţi ceea ce se întâmpla, mai mulţi păreau obișnuiţi și plictisiţi. Eu am venit acasă îngrozită și le-am povestit părinţilor. Fiecare s-a dat cu părerea, fiecare a încercat să-mi explice că e normal să nu fiu de acord cu violenţa și să mă sperie astfel de întâmplări. A doua zi, înţeleapta doamna Ana ne-a rugat să scriem scrisori anonime cu părerile noastre despre cele întâmplate cu o zi înainte. Eu am „așezat” în acea scrisoare toată indignarea și amărăciunea pe care mi-a vărsat-o în suflet doamna învăţătoare. Au urmat o adunare cu părinţii, convocată de doamna Ana, și un discurs înflăcărat și demn de tribune, ţinut de mama mea. Au trecut mai bine de zece ani, însă eu până în prezent nu înţeleg de ce ceilalţi 35 de părinţi și-au permis să fie toleranţi cu învăţătoarea, cu violenţa, cu vânătăile negre-albăstrui de pe coapsele și fesele copiilor și cu sechelele din suflete.

În Moldova există toleranţă, însă e una inversă, greșită. Tolerăm ceea ce trebuie combătut și suntem intoleranţi cu lucrurile pe care trebuie să le acceptăm, cărora trebuie să ne adaptăm egoismul și orgoliul. Tolerăm microbuzele ucigașe, parlamentul mincinos și nepotist, politicieni infractori, salarii și pensii mici, copii bătuţi și un sistem de învăţământ depășit, corupt și eronat. Tolerăm lipsa unui viitor prosper în ţara în care ne-am născut.

Însă suntem absolut intoleranţi cu oamenii ce au nevoi speciale sau cu cei ce aleg să fie deosebiţi de noi; cu cei ce nu pot, nu știu sau refuză să înveţe doar pe 9 și 10; cu cei ce își permit să ne critice și să ne spună adevărul. Nu-i tolerăm pe cei ce sunt mai buni ca noi și au reușit mai multe ca noi. Nu tolerăm să ni se arate unde și cu ce am greșit și nu permitem, nu avem răbdare și destulă înţelepciune să devenim elevi în afara băncilor școlare.