Cuvântul-cheie în ceea ce priveşte procesul de promovare a unificării Republicii Moldova cu România în stânga Prutului este empatie. Empatie cu dorinţele, obiectivele, durerile cetăţenilor. Promotorii unirii nu au altă cale decât cea de a obţine acordul majorităţii populaţiei în vederea unei rezolvări politice, prin plebiscit, a chestiunii în cauză. Pentru a obţine adeziunea majorităţii, unionismul civic este mult mai potrivit decât cel etnic, pentru că argumentele sale pot avea sens pentru mult mai mulţi cetăţeni moldoveni, de orice etnie ar fi aceştia şi orice limbă ar vorbi, în comparaţie cu unionismul etnic, care nu va reuşi niciodată să aducă minorităţile naţionale de partea ideii unioniste. Radicalizarea unionismului în Republica Moldova a fost şi va fi întotdeauna spre beneficiul duşmanilor unităţii naţionale a României.

Empatia despre care vorbeam mai sus trebuie să cuprindă şi aspectele identităţii regionale a românilor din Republica Moldova, cea moldovenească. Ea a fost şi este exploatată cu succes de inamicii României în scopurile lor, dar face parte din moştenirea istorică şi etnoculturală românească. Moldovenii trebuie acceptaţi în moldovenitatea lor, pentru că a fi moldovean, a te declara moldovean este o mărturisire peste veacuri a legăturii cu partea de vest, cu întregul spaţiu românesc, o evocare a conexiunii individului cu spaţiul său etnic, cu matca sa istorică. Dacă Moldova înseamnă România, atunci „moldovean” nu poate însemna altceva decât „român”, iar pe aceste fundamente, pe baza a ceea ce a mai rămas neafectat de teza sovietică a celor două popoare (de sub stratul de minciună se poate scoate la iveală esenţa care sună aşa: tot ce este moldovenesc este şi românesc în acelaşi timp), trebuie reconstruită, în timp, prin obişnuire, identitatea românească a moldovenilor cetăţeni români şi viitori rezidenţi ai României reunite. De sub stratul de minciună trebuie scoasă la iveală esenţa: tot ce este moldovenesc este şi românesc în acelaşi timp.

Orice ţară relativ întinsă este o ţară a regiunilor, iar România nu face excepţie. De aceea, cei care-şi imaginează că îi pot face pe moldoveni să se lase de moldovenitatea lor aşa cum o percep ei şi care nu de puţine ori deranjează în România, să-şi asume în mod exclusiv identitatea românească în formă pură, visată în perioada interbelică, şi să fie în acelaşi timp cetăţeni loiali Patriei lor, România, în cadrul unei societăţi deschise, democratice, se înşală amarnic. Eu cred că forţa spiritului naţional românesc în secolul al XXI-lea va sta şi în ascensiunea regiunilor ţării, care să-şi redescopere şi să-şi valorizeze propriile identităţi regionale.

Din aceste puncte de vedere, consider că modelul românesc al unificării trebuie să se bazeze pe aducerea în prim-plan a patriotismului de tip civic, pe promovarea participării civice şi a ataşamentului faţă de comunitate, prin intermediul încurajării, stimulării şi valorizării ansamblului de legături individuale ale locuitorilor Republicii Moldova care-şi redobândesc sau obţin cetăţenia română cu România ca stat (ansamblu instituţional) şi comunitate cetăţenească.

Grupurilor care promovează astăzi unificarea le lipseşte, în mare parte, o viziune pe termen lung a procesului prin care cele două state vor deveni unul singur. În acest proces, momentul unificării efective este undeva la 50% din cale. În prima parte a acestui articol, publicată în numărul 5, am vorbit despre convergenţa instituţională şi faza de tranziţie care ar trebui să asigure uniformizarea completă la nivel instituţional a celor două teritorii. În calitate de cetăţean al ambelor state româneşti şi de susţinător al unificării, nu-mi convine ca procesul pe care-l demarează acum grupurile de activişti prin intermediul marşurilor şi al altor acţiuni, în format grasroots, să fie distrus de o lipsă de acţiuni şi de soluţii în viitor, pentru că foarte mulţi văd deja ceea ce a început să se întâmple în ultimii doi-trei ani ca pe o nouă redeşteptare naţională, iar dacă totul ar capota în următorii ani, gradul de frustrare al celor care mişcă lucrurile înainte pe frontul unionist ar atinge cote maxime.

Pentru a reuşi implementarea modelului românesc al unificării, este nevoie ca în locul haosului şi dezbinării actuale să se stabilească o viziune unanim acceptată pe termen mediu şi lung, este nevoie ca această viziune să fie elaborată şi asumată întâi la nivelul societăţii civile şi al partidelor politice care promovează unificarea în ambele state, apoi să fie convinse şi autorităţile statului român să acţioneze în această direcţie. Până la urmă, asumându-şi o asemenea foaie de parcurs, statul român nu ar avea nimic de pierdut în faţa unui Est care şi aşa îl acuză că este gata să anexeze şi mâine Republica Moldova, şi a unui Vest care trebuie obişnuit cu faptul că a şaptea ţară ca mărime din Uniunea Europeană poate avea şi interese legate de depăşirea propriei stări de divizare naţională. Statul moldovean, pe de altă parte, ar câştiga enorm prin asumarea procesului de unificare, pentru că ar reuşi să-şi rezolve conflictul lui cu sine însuşi, conflictul Constituţiei cu Declaraţia de independenţă, al sintagmei „limba moldovenească” cu cea de „limba română”. Ar reuşi să dea un sens condamnării Pactului Ribbentrop-Molotov, a actelor de ocupaţie de la 1775, 1812, 1940, statuate în acelaşi act de declarare a independenţei faţă de URSS.

După tot ce ni s-a întâmplat în ultimii douăzeci şi ceva de ani, asumarea şi demararea la Chişinău a procesului de tranziţie spre unificare va fi cel mai frumos dar pe care elitele politice ale unui stat cu origini într-un act de ocupaţie străină pe teritoriul României l-ar putea oferi unei populaţii care mai orbecăieşte prin labirinturile propriilor frustrări, dar care nu doreşte decât să-şi regăsească liniştea, pacea şi puterea de a merge înainte.

Am participat la Marşul unionist din 16 septembrie, de la Chişinău, pentru că îmi doresc refacerea integrităţii teritoriale a patriei mele, România, prin unificarea celor două state româneşti.

Înţeleg prin sintagma „Patrie” atât teritoriul şi oamenii săi, indiferent de etnie sau religie, cât şi instituţiile formale sau informale care asigură coeziunea, unitatea naţiunii şi, mai ales, drepturile omului şi ale cetăţeanului, egalitatea de şanse şi cea în faţa legii, legalitatea şi ordinea de drept.

De aceea, conştientizez că procesul de unificare a celor două state româneşti trebuie să se realizeze având la bază atât ceea ce numim „românism” în accepţia lui etnoculturală, concept care integrează limba română, apartenenţa la latinitate, tradiţiile şi obiceiurile româneşti, cultura română, literatura română, cât şi ceea ce poate fi numit „cetăţenie activă”, prin intermediul ridicării nivelului participării moldovenilor care-şi redobândesc în număr tot mai mare cetăţenia română la viaţa „cetăţii”, adică la alegeri şi la alte îndatoriri cetăţeneşti. În acest scop, trebuie să aibă loc un proces gândit şi coordonat de transformare a posesorilor de paşapoarte româneşti în cetăţeni români. Acest lucru trebuie realizat prin implicarea cât mai amplă a cetăţenilor din stânga Prutului în viaţa românească, fie că e vorba de domeniul economic privat sau public, fie de instituţiile publice sau de mass-media. Iar ca să nu se înţeleagă că aş propune mutarea în masă a celor din Republica Moldova peste Prut, această viaţă românească despre care vorbeam anterior, afacerile româneşti publice sau private, trebuie aduse şi în stânga Prutului.

Avem nevoie de un model de integrare intraromânească bazat pe convergenţa instituţională, politică şi socială din Uniunea Europeană, mai ales din unele părţi ale ei (exemple: Benelux – Belgia, Olanda şi Luxemburgul, sau Irlanda de Nord şi Republica Irlanda). Experienţa construcţiei europene, a schimbării politice controlate care a asigurat o mult mai mare apropiere a oamenilor din ţările UE unii de alţii trebuie aplicată în edificarea teoretică şi punerea în practică a modelului românesc al unificării. Desigur, în cazul modelului de integrare intraromânească se va merge mult mai departe, până la negocierea unui contract constituţional între Chişinău şi Bucureşti, după care ar trebui să urmeze o fază de tranziţie în cadrul căreia, pe baza prevederilor noului aranjament instituţional, să se ajungă până la unificarea deplină.

Marşul unionist din 16 septembrie 2012 a demonstrat că mobilizarea de tip grassroots¹are succes în a mobiliza pe străzile Chişinăului mult mai mulţi oameni la o manifestaţie declarată unionistă. Este un lucru bun că acest marş a avut loc. Însă manifestaţiile stradale sunt o metodă de a-ţi exprima în mod public (în cel mai public mod cu putinţă) doleanţele, de a demonstra societăţii că exişti ca grup de oameni care înaintează nişte cereri, şi cam atât. În anumite faze ale unei mişcări ele sunt necesare, dar oricum nu e suficient. Pentru ca numărul celor care-şi doresc, în Republica Moldova, unirea cu România să crească până când va avea sens organizarea unui referendum cu şanse de a fi aprobat prin vot, conform articolului 142 din Constituţia Republicii Moldova, curentul de acţiune unionist trebuie să îşi schimbe modul de a opera şi să acorde o importanţă mult mai mare comunicării directe cu cetăţenii. Şi să-şi plieze modul de a acţiona, de a convinge, pe simţămintele, doleanţele şi revendicările cetăţenilor cu care intră în contact.

Voi continua în numărul viitor discuţia despre unionism şi valenţele civice ale acestuia.

¹„Rădăcinile ierbii” – tip de organizare a unei mişcări sociale care stimulează activismul civic la nivelul cetăţenilor, mobilizându-i în mod spontan şi natural, fără implicarea sau, cel puţin, fără intervenţia directă a clasei politice.

Spuneam într-un articol anterior că anul 2011 reprezintă un an diferit de ceilalţi prin numărul crescut şi intensitatea sporită a calamităţilor naturale şi mai ales sociale, cu care se confruntă întreaga umanitate. Anul 2011 a fost şi anul în care am început să-mi pun tot mai des întrebarea dacă pot judeca asupra fiinţelor umane folosindu-mă de concepte holiste (colectiviste) sau dacă este valabilă doar paradigma individualistă. Experienţa mea de studiu din ultimii ani, ca şi sistemul de credinţe pe care l-am însuşit, indicau fără echivoc asupra celei de-a doua variante. Am crezut mulţi ani, iar într-un fel mai cred şi acum, că noţiunea de „omenire” şi sensul pe care îl dăm acesteia reprezintă „o colecţie” de indivizi orientaţi spre atingerea propriilor beneficii, care manifestă indiferenţă unii faţă de alţii, în sensul în care nu obstrucţionează posibilităţile acestora de a-şi atinge propriile beneficii decât dacă este în interesul lor să facă asta. Ansamblul de cutume, legi nescrise şi uzanţe există pentru că toţi oamenii au înţeles la un moment dat că le este mai bine cu ele, decât în absenţa lor. De ce? Pentru că fac mai uşoară atingerea propriilor scopuri pe care indivizii şi le pun în faţă. Ceea ce numim stat, adică un ansamblu de instituţii întemeiate pe reguli care exercită monopolul forţei şi coerciţiei legitime pe un teritoriu, a apărut pentru că toţi oamenii au înţeles că este mai bine să cedeze o parte din libertatea lor pentru a primi în schimb securitate, adică apărarea în faţa oricui ar dori să îi jefuiască de proprietăţi sau să le pună viaţa în pericol. Un singur concept trece ca un fir roşu prin aceste judecăţi. Aceasta este raţionalitatea, adică ideea că toţi oamenii, chiar şi cei cu nivel de educaţie sau fără educaţie, acţionează conform principiului maximizator al propriilor beneficii.

Fără a avea deloc intenţia de a contesta existenţa simţului raţional al binelui superior individual (care ne vine, până la urmă, din străfundurile conştiinţei, având ca punct de pornire instinctele primare – supravieţuirea şi autoapărarea), voi spune totuşi că traversăm în anii 2011-2012 o epocă în care a gândi şi a acţiona exclusiv conform propriilor interese începe să devină dăunător şi periculos pentru indivizii umani, adică este iraţional. Lumea a traversat în ultimele secole diferite perioade. Au fost glorioasele perioade ale noilor descoperiri teritoriale, ale colonizărilor intense şi ale războaielor coloniale, ale edificării unor grandioase imperii şi ale dezvoltării manufacturilor şi tranzacţiilor comerciale până la apariţia sistemelor financiare, a mercantilismului şi, în sfârşit, a ceea ce ideologia comunistă a numit capitalism, iar ideologia liberală a numit economie de piaţă. Dezvoltarea economică a lumii din secolul al XVII-lea până în secolul al XX-lea a fost bazată pe economia de piaţă, iar economia de piaţă a fost bazată pe exact tipul de raţionalitate pe care l-am descris mai sus, adică existenţa actorului individual orientat spre profit, care se manifestă ca agent de acţiune pe o piaţă liberă, guvernată de o mână invizibilă ce reglementează raporturile. Reacţia a fost comunismul cu ideea radical opusă a economiei planificate şi a controlului statului asupra pieţei. Atunci când comunismul a căzut, s-a demonstrat că modelul său de economie a fost un dezastru, producând pe termen lung pauperizare, iar ideologii liberalismului, ai pieţei libere şi ai non-intervenţiei statului în raporturile comerciale individuale au triumfat, proclamând că niciun alt model decât al lor nu poate produce bunăstare. În schimb, astăzi asistăm ca actori impasibili la o schimbare la faţă foarte rapidă a întregului mapamond, şi nu ştim ce va urma. Avem o planetă pe care trăiesc peste şapte miliarde de fiinţe umane, în condiţiile în care ea poate întreţine, fără a exista riscuri pe termen lung, maxim două miliarde. În majoritatea statelor, inegalitatea socială se accentuează de la an la an, numărul celor care suferă de foame nu scade, iar războaiele din ultimul timp au început să dobândească tot mai mult un caracter de control asupra resurselor strategice.

Am apărat de multe ori în cadrul unor discuţii ideea de individ, drepturi individuale, gândire individuală. Am făcut acest lucru, şi înclin să cred că majoritatea celor care o fac procedează astfel, deoarece vedeam individualitatea ca pe o formă de protest şi de apărare împotriva comunismului colectivizator, împotriva înscrierii cu forţa în tipare colectiviste de nedorit, împotriva decăderii morale şi culturale pe care punerea în aceeaşi oală a tuturor indivizilor, cu calităţile şi defectele lor, o provoacă. Astăzi însă sunt unul dintre cei care consideră că pentru a ieşi din criza mondială multifaţetată în care ne afundăm vertiginos, proces care a devenit evident şi nu mai poate fi contestat de nimeni în anul 2012, e nevoie de un alt tip de gândire: nu colectivismul despre care vorbeam mai sus, ci conştiinţa de grup. Criza actuală ne-a fost adusă, din păcate, de individualism. Şi cea din 1929 a fost provocată tot de individualism, însă economia mondială era mai puţin întrepătrunsă (globalizată) în comparaţie cu cea de azi, iar populaţia globului nu era de şapte miliarde, ca astăzi.

Conştiinţa individuală se manifestă printr-un simţ al sinelui puternic dezvoltat, orientat spre eu şi spre locul individului în ansamblul realităţii. Acesta nu a fost, de fapt, primul tip de conştiinţă al speciei umane, ci al doilea. Primul ar fi fost conştiinţa tribală, caracterizată printr-un comportament de turmă, motivat de frică şi nelinişte. Ceea ce întreaga rasă umană este obligată să facă pentru a-şi asigura dăinuirea, dar şi pentru a evolua, este să-şi asigure tranziţia spre o nouă formă de conştiinţă, numită conştiinţa de grup. Aceasta este reversul conştiinţei tribale. Binele individului este tratat în interiorul binelui grupului (comunităţii). La sfârşitul secolului al XX-lea s-au făcut tentative de a crea baza teoretică pentru reformarea societăţilor în direcţia echităţii şi justiţiei sociale. Doi mari teoreticieni ai acestor procese sunt John Rawls şi Jurgen Habermas. Însă atâta timp cât ideile lor şi ale altora rămân aproape în întregime doar pe hârtie, specia umană, dominantă pe Terra, se îndreaptă spre regres şi autonimicire.

Dovada că gândirea tipic individualistă nu este neapărat aducătoare de beneficii indivizilor este chiar situaţia Republicii Moldova. Avem „o colecţie” de patru milioane de individualişti, care încearcă să se „descurce”. Unii, puţini, au concentrat în mâinile lor mult mai mult decât au nevoie pentru un trai decent, iar alţii, cei mulţi, la fel de individualişti, au plecat în străinătate pentru a se autosusţine. Printre cei rămaşi acasă, la fel de individualişti, dar fără acces la bunurile de care se bucură cei din prima categorie, există foarte mulţi oameni bine instruiţi, cu capacitatea de a lucra în folosul propriu, care se întreţin, dar care nu reuşesc să-şi asigure un trai decent. În mod normal, conform logicii actorului raţional, aceştia ar trebui să progreseze rapid şi să constituie clasa de mijloc. Nu se întâmplă aşa pentru că dificultăţile cu care fiecare dintre ei se confruntă îi privesc doar pe ei, iar ei nu conştientizează că fac parte dintr-un grup care ar putea acţiona concertat pentru a schimba situaţia în mai bine.

N-am crezut niciodată că lucrurile care ni se întâmplă sunt lucruri cărora nu li se poate găsi o explicaţie sau care nu pot fi studiate. Tocmai de aceea, privesc cu sentimente ambivalente ideologia escatologică a datei de 21 decembrie 2012. Ea este o manifestare a ansamblului mai vast, cunoscut sub denumirea „New Age” (Noua eră), principiile căruia au fost contestate în repetate rânduri şi chiar condamnate. Cu toate acestea, pentru mine este clar că ne îndreptăm, ca specie, nu ca ţări sau indivizi, spre dezastru, iar semnele ultimilor ani confirmă această idee. Poate că raţionalismul hardcore şi luciditatea strălucitoare, dură, rece… nu ne mai servesc? Poate că trebuie, suntem obligaţi, să trecem cât mai curând printr-o transformare globală, prin ceea ce acelaşi ansamblu ideatic, centrat pe data de 21 decembrie 2012, numeşte salt al conştiinţei, şi care constă dintr-o trecere de la conştiinţa individuală la conştiinţa de grup?

Vom reveni la această temă.

Sunt masterand la Facultatea de Ştiinţe Politice a Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. Cu mai mulţi ani în urmă, în cadrul unui cenaclu, am cunoscut-o pe doamna Eugenia Bulat. De asemenea, o cunoşteam de la anumite concursuri de istorie pe una dintre membrele de atunci ale Cenaclului Iulia Hasdeu. Prima şedinţă de cenaclu la care am participat s-a întâmplat prin ianuarie 2005. Acea şedinţă a decis, în mare parte, implicarea mea ulterioară în activităţile revistei Clipa siderală. Vedeam acolo tineri de vârsta mea, dar şi mai mici, care menţineau un nivel foarte ridicat al discuţiilor despre cultura noastră naţională, dar şi despre alte culturi, discuţii pe marginea propriilor lor creaţii, dar şi ale creaţiilor autorilor consacraţi. Nu voi greşi cu nimic dacă voi spune că mi-am dorit foarte mult să fac parte din acest cerc al oamenilor buni.

Pe parcursul liceului, apartenenţa la grupul de tineri creatori de la Clipa siderală a constituit un fel de gură de aer proaspăt pentru mine. Înainte de a fi orice altceva, faptul că am făcut parte din acest cenaclu a fost o mare şansă. O şansă de a mă autodepăşi, de a ieşi din mrejele mediocrităţii la care se condamnau mulţi alţi semeni de-ai mei. Şi azi trebuie să recunosc atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi: am luat de la Clipa siderală mai mult decât am dat. Un alt asemenea loc este familia. Deci, pot să spun fără îndoială că cenaclul şi revista Clipa siderală sunt, pentru mine, o familie.

Mă bucur că acum, după aproape şapte ani, pot să spun aceste lucruri. Deoarece la început integrarea nu a fost uşoară. Participarea la ediţia din 2005 a Concursului Iulia Hasdeu a reprezentat un test. Am participat la secţiunea „Eseu”. Din fericire, textul meu a fost apreciat, şi astfel, a reprezentat biletul de intrare în clubul acesta select, aş putea spune, de tineri basarabeni. După publicarea eseului, m-am pomenit în faţa unei întrebări: „Cu ce vin eu aici?”. Cunoşteam istorie, mă pasiona domeniul social şi politic al realităţii. În decembrie 2005, după câteva încercări mai puţin reuşite de a aduce ceva bun în atenţia colegilor mei, am venit cu un articol care vorbea despre acţiunile antiromâneşti, în esenţă, ale guvernării comuniste de atunci din Republica Moldova. Acel articol a prins, iar eu mi-am găsit, în sfârşit, propria nişă în cadrul grupului nostru – domeniul social-politic. De atunci şi până în prezent scriu la rubrica „Realitatea impusă”, abordând constant tema „realităţilor impuse” societăţii noastre.

Ce este Clipa pentru mine? Este o oportunitate dată tinerei generaţii de expresie românească dintre Prut şi Nistru. O oportunitate care mi-a fost dată şi mie, până să plec la facultate în Ţară, la Bucureşti, dar şi după. Dovadă şi faptul că mă aflu acum aici, la Veneţia. Cea mai mare şansă însă a fost cea de a cunoaşte mulţi oameni excepţionali de pe ambele maluri ale Prutului, din toată România. Piatra-Neamţ, Târgovişte, Bucureşti, Suceava sunt doar câteva oraşe în care mi-am făcut prieteni până să ajung în Bucureşti. Pentru asta, de asemenea, trebuie să mulţumesc Clipei şi celor care o fac să existe.

Doamna Eugenia Bulat, mentorul nostru al tuturor celor de la Cenaclul Iulia Hasdeu, dar şi alţi părinţi spirituali ai noştri ar spune că suntem o generaţie. O generaţie siderală. Este o dovadă a marelui capital de încredere cu care am fost învestiţi de cei fără contribuţia cărora am fi fost mult mai săraci cu duhul, mai slabi de înger, mai puţin originali şi inventivi. Cum a ajuns un grup de copii de vârste apropiate să producă un adevărat fenomen literar şi cultural între Prut şi Nistru, în ultimele două decenii?

Este vorba despre o necesitate, cred eu. Şi pot spune că dacă nu ar fi existat Clipa siderală, ea ar fi trebuit inventată. Un tineret românesc abia ieşit din comunismul de tip sovietic, lipsit de repere autohtone şi obligat de sovietici, dar şi de cei care-au venit după ei, să accepte drept repere persoane şi simboluri străine, trebuia să-şi formeze o clasă de intelectuali care să reia procesul evoluţiei noastre spirituale, pe cât posibil, din punctul în care ne-a lăsat ocupaţia sovietică. Acest proces a început şi este în desfăşurare. Dar specificul vieţii sociale din acest teritoriu românesc face ca intelectualul să fie obligat de împrejurări să fie şi luptător militant pentru o cauză a eliberării noastre definitive de sub dominaţia etnoculturală străină. Sunt puşi în situaţia de a se comporta astfel, cu riscul de a fi acuzaţi de naţionalism, toţi tinerii intelectuali din Basarabia. Ei încearcă să depăşească obtuzitatea ideologică a precursorilor lor, mulţi dintre care au trecut de la un sovietism absolut pe vremuri la un românism mai curând de factură ceauşistă după 1990 şi să constituie o clasă de intelectuali cu adevărat europeni, integraţi în procesul ideilor şi culturii europene. De multe ori însă, acest deziderat se poate realiza doar cu preţul sacrificării preocupărilor de tip social: ridicarea întregii noastre populaţii din marasmul identitar şi înapoierea culturală în care s-a pomenit. Nu se poate spune că am avut vreodată în spaţiul dintre Prut şi Nistru o mişcare intelectuală cu puternice valenţe sociale, de tipul celei născute în Franţa sfârşitului de secol XIX. De acest statut s-ar putea apropia, poate, doar mişcarea de eliberare naţională din timpul Primului Război Mondial şi, poate, ecoul acesteia din 1987-1991. Ceea ce s-a întâmplat în domeniul cultural în ultimii 20 de ani reprezintă, încă, o emanaţie a acelei perioade. Iar noi, tinerii care ne aflăm astăzi aici, reprezentăm, o emanaţie a anului 1989. Asta se întâmplă şi pentru că o mare parte din ceea ce s-a numit „mişcare de eliberare naţională” a fost realizată de oameni din lumea literelor, de scriitori. Iar domeniul literar rămâne conectat, cel puţin sub aspect simbolic, la activitatea revoluţionară, în Basarabia.

În contextul deloc îmbucurător al prevalenţei limbii şi culturii ruse asupra celei române, cel puţin în mediul urban, situaţie care încă persistă în teritoriul dintre Prut şi Nistru, cei care se proclamă sau sunt proclamaţi de către mentorii lor mai în vârstă drept „generaţii de tineri intelectuali ai Basarabiei” se simt tot mai înstrăinaţi faţă de mediul social în care se află. Unii dintre ei aleg să se înregimenteze în mişcările naţionaliste formate din tineri, îşi radicalizează mesajul şi abordarea, considerând că altă soluţie decât rezistenţa pe aceste căi nu există. Alţii pur şi simplu părăsesc Republica Moldova pentru a merge în alte părţi ale spaţiului românesc sau în alte ţări europene. Faptul că astăzi diferenţele dintre tinerii de pe continentul european sunt mult mai mici decât în trecut, consecinţă a procesului de globalizare, nu poate decât accelera acest proces.

Spaţiul nostru este astfel văduvit, în fiecare an, de minţi limpezi care ar putea, în perspectivă, să-l ridice la „ceea ce am fost, şi mai mult decât atât”, vorba lui Petru Rareş. Observând ceea ce se petrece azi, sunt mai curând pesimist în legătură cu şansele generaţiei noastre de a produce o schimbare de substanţă, calitativ superioară, în spaţiul românesc dintre Prut şi Nistru. Tot ce putem face noi, ceea ce au făcut şi cei dinaintea noastră, e să ne străduim să le lăsăm urmaşilor o situaţie măcar puţin mai bună decât cea pe care am moştenit-o.

Datorită Clipei nu mi-am pierdut speranţa, aşa cum ştiu că şi-au pierdut-o mulţi semeni de-ai mei. Mai mult decât orice, revista Clipa, Cenaclul Iulia Hasdeu imprimă speranţă. Deci, să continuăm să sperăm.