Povara
Mă înspăimântă mărul meu din poală,
E tot mai greu și prinde-a sângera,
El guvernează toată viaţa mea,
E un blestem sau, poate, e o boală…

Adame, mi se-ntunecă privirea!
Mai mușcă, încă-o dată, din povară,
Iar dacă ne-or goni și-a doua oară,
Să știi că port în pântec nemurirea.

Adame, nu am niciun șarpe! Iartă-l,
Căci fructul crește, mă afundă-n humă
Și tu auzi cum clopotul îmi sună,
Dar cauţi paradisul pus în lacăt.

Degeaba fugi, Adame, nu ai cheia,
Și calea am uitat-o amândoi…
Să împărţim, acum, un măr la doi.
E timpul să mă ierţi, să-ţi ierţi femeia!

Ridică-ţi amintirea din ruine,
Salvează-te, salvându-mă pe mine.

(Re)Creaţie
Când zeii fug, strivesc livezi de rodii
Și sucul trist al fructului ce plânge
Coboară-n noi și, brusc, devine sânge
Orbit de noapte și prostit de zodii.

Când zeii fug spre trenul lor de ceară,
Cum îi privesc, c-un mut reproș, toţi crinii,
Se-ntorc, o clipă doar, spre anonimii
Pe care-ntâmplător îi uită-n gară.

Ambrozia le curge-ncă pe barbă,
Se mișcă greu, dar nu se-opresc din fugă.
Mai prind, întârziat, câte o rugă
Din omul-pom sau de la omuliarbă.

Privesc ‘napoi, ne văd și sting fitilul.
Mai fac un Cerber, să păzească turma,
Mai dau o ploaie, să le spele urma,
Pe care-i scris că omul li-i copilul.

Ah, zei sărmani, păstraţi-vă măria
Și staţi pe tron, de ce vă obosiţi?
Vă urmărim, dar nu vă îngroziţi,
Noi doar ne facem, astfel, datoria.

În amintirea sfârșitului
Vine prăbușirea ultimului dig.
Plouă-n amintirea primului sfârșit.
Căutăm un Noe care n-a murit,
Pe când peștii, liberi, caută cârlig.

Văzul mă trădează. Poate-am și orbit.
Pielea se-nfioară. Cred că-i este frig.
Ca la prăbușire, cutez și te strig,
Dacă-a fost minciună? Dacă n-am iubit?

Nu știu dacă vocea frântă te-a ajuns,
Ultima visare zice că plecai.
Pleacă deci cu pace. Nu aștept răspuns.

Lumea mea te iartă și-ţi trimite cai
Pentru fuga dreaptă a acelui uns.

Noe, curmă-ţi plânsul, sau cobori din rai…