Simplu eu

Pictez icoane,
dar baza lor sunt căprioarele.
Trăiesc în păcate şi tot în ele
mă voi dărui pământului.
Prietenă cu noaptea sunt.
Fluxurile şi refluxurile turbate de emoţii
năvălesc corăbiile de vânători de inimi.
Inhalez aroma de portocală
şi fumul sumbru de ţigară
neterminată încă de trei zile.
Moartă.
E unicul cuvânt care mă descrie
până când nu iau cerneala
şi încep să exist.
Zgârii rău ficatul şi desenez un nor
din care te reverşi Tu
încet, încet pe gene.

Covorul

Stăteam în vitrină
printre alte covoare
care mai scumpe, care mai
străine.
Eu, micuţ, am fost luat în braţe
în două palme moi şi calde.
Eram fericit.
Mă cumpărase.
M-a potrivit în toate colţurile casei
sub toate unghiurile
care mai obtuze,
care mai fierbinţi.
Până la urmă
m-a aşezat cuminte
la uşa de la intrare.
Într-o zi a plouat
şi au venit oaspeţi.

Voi muri la 24

Fardată în stil prea grotesc
sap adânc în ceru-mi plângăreţ
ornamente tomnatice de rubin.
Pomii sticloşi din care-mi
rup şi-mi sculptez ochii
îi ud
cu săruturi,
apoi cu cea mai gingaşă
mişcare de mână
rup mărul din vârf
din care izvorăşte o lumânare.
Unde s-a mai văzut să crească trandafiri
în cap?
trandafiri negri, şi…
de unde ştiu eu că-s negri
dacă n-au petale?!
Am cărţi, şi sunt modeste
‘s mai multe foi decât cuvinte.
Sufletu-mi parcurge deja al şaptelea pod
şi-i prea devreme.