„Maestrul şi Margarita”. Spectacol. Teatrul regizorului rus Roman Viktiuk. Aceste informaţii m-au intrigat, m-au ţinut în suspans. Până la BITEI, până într-o zi de joi la Teatrul Naţional de Operă şi Balet.

Spectacolul a fost diferit de carte. Cineva ar spune că a fost chiar rupt din context. Scena, care a fost plină cu feţele butaforice ale dictatorilor ruşi, iar cel mai important dintre ei, Stalin, avea o limbă imensă scoasă într-un mod suprarealist şi era agăţat de o targă, din start a creat o imagine asociativă cu anii totalitarismului în URSS. În anii ’30 ai secolului trecut teroarea stalinistă urmărea  lumea artiştilor şi un „roman despre diavol”, cu aluzii directe la represiunile dictatorului, nu putea ieşi de sub tipar. Contextul politic e atotprezent în spectacolul regizat de Viktiuk, epoca sovietică fiind înfăşurată într-o alură grotescă şi tot absurdul ei este scos la iveală.

Concepţia regizorului este clară şi de suprafaţă, Voland îl reprezintă pe Stalin. Iar scriitorul şi iubita sa, Maestrul şi Margarita, îl cred, schimbând viaţa pământească pe chinurile infernului. Astfel, în mare parte accentul se pune nu pe opera lui Bulgakov în sine, ci pe perioada în care aceasta a fost scrisă, pe suferinţele marelui artist oprimat.

Însă această combinaţie între specificul politic al timpurilor staliniste şi romanul lui Bulgakov are farmecul său, regizorul îmbinând două elemente aparent incompatibile: desfăşurarea spectacolului propriu-zis şi discursul alegătoarei entuziasmate (cunoscuta actriţă Irina Pogorelova), reprezentanta proletariatului, care pare a fi fără nicio logică în contextul piesei. Dar lipsa logicii este şi ea aparentă, fiindcă acest discurs, cu un tempo care răbufneşte isteric, întrerupe spectacolul ca să gradeze tensiunea şi să creeze o atmosferă a absurdului sovietic, unde toţi oamenii erau „fericiţi şi împliniţi”. De asemenea, discursul lent şi înăbuşit al lui Stalin contribuie la magia spectacolului. Aceste combinaţii teatrale m-au impresionat, fiind amprenta sigură a regizorului Viktiuk.

Actorii Dimitri Bozin şi Igor Nevedrov se plasează pe diferite părţi ale baricadei, primul reprezintă forţa întunericului, Voland, fiind îmbrăcat în negru, iar al doilea, Ivan Bezdomnîi, este pe partea energetică a luminii în spectacolul lui Viktiuk, din această cauză el poartă o cămaşă  albă de forţă şi se mişcă în ea graţios în ritmul muzicii. Acesta din urmă este persecutat de Voland. Aflându-se în casa de nebuni, el are halucinaţii permanente şi se zbate între realitate şi nebunie.

Am fost mai puţin impresionată de Margarita (Elena Morozova). Consider că rolul ei nu a fost bine cizelat, fiindcă nu semăna cu Margarita cea din carte, ci mai degrabă cu o vrăjitoare fardată în negru. Am remarcat plasticitatea ei şi dansul, însă rolul a fost dus la o extremă nu foarte favorabilă contextului. Poate, regizorul a intenţionat să arate prin acest rol în ce stare sufletească a ajuns omul şi în special artistul, în anii puterii sovietice, când era persecutat, scopul dictaturii fiind anihilarea oricărei urme de individualitate. Oricum, Margarita nu făcea parte din cuplul personajelor lui Bulgakov.

Coloana sonoră a fost prezentă pe tot parcursul spectacolului, conţinând diverse cântece din perioada sovietică, precum şi vocile actorilor, şi discursul lui Stalin, şi ovaţiile poporului ca rezultat al discursurilor.

În concluzie, cu unele rezerve, mie mi-a plăcut acest spectacol, prezentat dintr-o perspectivă diferită, cu o scenografie inedită, cu actori care au jucat foarte expresiv un subiect mereu actual în lumea artelor.

Teatrul „Eugene Ionesco” şi-a redeschis stagiunea cu spectacolul „Veghe” de Morris Panych în regia lui Veaceslav Sambriş.

Când am intrat, am rămas plăcut surprinsă de faptul că scenă propriu-zisă, în sens clasic, nu există. Doar o suprafaţă cu un pat în mijlocul ei, o ladă de haine într-un colţ şi o fereastră butaforică în alt colţ. În spatele acelei ferestre urma să stea o doamnă, spectatoare şi ea, dar în acest spectacol toţi cei de pe scaune aveau roluri secundare,  spontane, evident.

Apreciez această tendinţă în teatrul contemporan de a nu delimita scena de spectator şi de a spulbera ideea de elitism al artei. Acum spectatorul e la fel de important ca şi actorii.

În această situaţie, când s-au stins luminile, iar actriţa Irina Bolcincă, în rolul de bătrânică, a început să tuşească în patul ce se afla la vreo doi metri de noi şi să mormăie ceva ininteligibil, aveam impresia că mă aflu în casa ei şi îmi venea să-i ofer sticluţa cu apă. Dar ea a ales să o ajute un băiat, rugându-l să-i întindă rufele la uscat.

În scurt timp a apărut nepotul (Emilian Creţu), care a avut un monolog de o oră şi ceva, pe parcursul căruia a făcut ravagii în perceperea „normalităţii” de către spectatori. Pe durata întregului spectacol mi-a trezit emoţii absolut contradictorii, m-a purtat dintr-o extremă în alta, am avut momente când l-am condamnat, la început, apoi mi-a fost milă de el, apoi eram încântată, la final, de interpretarea perfectă a rolului, rolul unui tânăr cu traume din copilărie, cu identitatea sexuală nedefinită şi cu o viaţă plină de  dărâmări psihologice. De mic, acesta e travestit de către maică-sa, care îl îmbrăca în haine de fetiţă, şi, ajuns la maturitate, se zbate între diferite extreme, între afirmarea sexualităţii şi lupta cu  obsesiile, în capcanele unei existenţe marcate de o atitudine de negare absolută şi indiferenţă faţă de tot, inclusiv faţă de oameni, în paralel cu o hipersensibilitate care uneori răbufneşte.

Bătrânica la care vine în vizită, pretinzând că e mătuşa lui, ajunge să fie legată de el ca de ultimul fir de viaţă, ce o poate scoate din infinita singurătate. Tragicomedia autorului canadian se extinde dincolo de prima imagine a unui travestit cu pretenţii. Dincolo găsim doi oameni străini, distruşi de singurătate, extenuaţi psihologic. Doi oameni care au nevoie unul de altul, au nevoie de comunicare, oricât de sinistră devine aceasta pe parcurs, chiar dacă băiatul aşteaptă moartea ei şi îi construieşte o maşinărie pentru eutanasiere. Spre sfârşit, femeia mărturiseşte că, de fapt, nu e mătuşa lui şi el se simte şi mai singur decât la început. Însă falsa mătuşă întinde un liant spre reînvierea legăturii, pentru a nu-l lăsa să plece şi să o abandoneze în singurătatea lugubră a bătrâneţii,  îi împleteşte un pulover roşu care, din păcate. îi este mic. El îşi închipuie că poate recăpăta căldura pe care n-a avut-o niciodată, o poate cerşi din această falsă rudenie, dar femeia moare atunci când nu mai trebuia să moară. Absurd, ca orice moarte.

Acest spectacol m-a făcut să realizez cât de vulnerabili suntem, de fapt, noi toţi: bântuiţi de manii şi obsesii, desfiinţaţi de relaţii bolnave, presaţi de graba civilizaţiei. Cât de traumatizaţi psihologic şi lipsiţi de dragoste. Trăim într-o lume în care ne automutilăm. Suntem mereu grăbiţi şi mereu în cercuri vicioase. Nu realizăm ce facem. Nu gândim. Nu ştim ce e simplitatea. Nu gustăm plăcerea de a trăi, de a trăi pur şi simplu, de a savura clipa… Suntem paranoici şi ne închidem în coliviile din capul nostru. Suntem aproape pierduţi. Să nu ne transformăm în roboţi. Să nu…